Dezvoltarea României în anii 1866-1877

Crearea statului naţional român şi adoptarea în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a legiuirilor cu conţinut burghez au creat un cadru larg pentru dezvoltarea capitalistă a ţării. Burghezia, care alături de moşierime devenise forţa politică în stat, va desfăşura o activitate continuă pentru consolidarea cuceririlor făcute şi pentru obţinerea unor noi poziţii în viaţa economică şi politică a ţării.

Concomitent cu dezvoltarea burgheziei, pe arena istoriei începe să se afirme din ce în ce mai mult muncitorimea. Rod al dezvoltării capitaliste a ţării, proletariatul a început să se afirme atunci când în faţa poporului român se aflau probleme fundamentale privind cucerirea şi apărarea independenţei de stat, desăvârşirea unităţii naţionale şi a obiectivelor revoluţiei democrate. Clasa muncitoare, forţa cea mai înaintată a societăţii, a preluat stindardul luptei pentru democraţie şi progres, pentru înnoirea radicală a societăţii.

Situaţia politică între anii 1866-1877. Instaurarea dinastiei străine

În primăvara anului 1866, în România se manifestă tot mai puternic criza politică determinată de răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza. Între grupările opoziţiei existau mari frământări în legătură cu succesiunea la domnie. O vehementă atitudine împotriva instaurării unui prinţ străin în fruntea ţării au adoptat unii oameni politici ca Ion Heliade Rădulescu, Simion Bărnuţiu etc. Unele puteri europene încercau să se folosească de această situaţie pentru a dezmembra tânărul stat naţional român. Un prinţ străin adus în locul lui Cuza urma să îndeplinească rolul de mediator al neînţelegerilor dintre grupările celor două clase dominante şi să le patroneze interesele.

Printr-un plebiscit organizat la începutul lunii aprilie 1866, s-a cerut poporului să se pronunţe în privinţa aducerii ca domnitor a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen din Prusia. Peste tot se auzeau glasuri care se pronunţau împotriva succesorului prezumtiv al lui Cuza. Exprimându-şi atitudinea, care era de fapt a întregului popor, ţăranii din comuna Căiuţi (judeţul Putna) au declarat, de exemplu, că întrucât „nu au avut nici un temei de nemulţumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile şi i-a scăpat de boieresc... nu vor să aleagă... un neamţ, pe care nu-l cunoaşte nimeni !” Rezultatul plebiscitului a fost totuşi favorabil datorită presiunilor şi falsurilor efectuate de către autorităţi. Însoţit de I.C. Brătianu, Carol a venit în ţară şi a fost instalat ca domnitor la 10 mai 1866.

Un rol important în consolidarea claselor dominante l-a avut Constituţia din iunie 1866. Ridicând la rangul de lege voinţa burgheziei şi a moşierimii, Constituţia se întemeia pe principiul apărării proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi pe împărţirea puterii politice între cele două clase dominante. În Constituţie erau înscrise o serie de libertăţi democrat-burgheze pentru toţi cetăţenii, dar de ele puteau beneficia în mod real cei cu proprietăţi mari.

Astfel, prin introducerea unui sistem electoral bazat pe patru colegii ale Camerei deputaţilor şi două colegii ale Senatului, după avere, se statorniceşte o majoritate compactă şi constantă în parlament a reprezentanţilor burgheziei şi moşierimii, care monopolizau de fapt puterea politică în stat. Dreptul de a fi ales deputat îl aveau numai cetăţenii cu un venit de cel puţin 800 de galbeni. Ţăranii, care constituiau peste 80% din populaţia ţării, votau în cadrul colegiului 4, prin intermediul delegaţilor aleşi câte unul la 50 de alegători. În Constituţie se introduce oficial numele ţării de România, fără să se menţioneze dependenţa acesteia faţă de Imperiul otoman.

Viaţa politică a ţării din perioada 1866-1876 se caracterizează printr-o puternică instabilitate guvernamentală; în cinci ani (1866-1871) s-au schimbat 13 guverne şi s-au făcut numeroase remanieri de guvern. Explicaţia constă în ciocnirea intereselor moşierimii cu cele ale burgheziei, în divergenţele existente chiar în interiorul burgheziei, precum şi înlăuntrul moşierimii. Această situaţie complexă a împiedicat pentru un timp procesul de formare a unor partide centralizate pe toată ţara, organizate şi cu programe bine definite şi a dus la alcătuirea şi menţinerea unor grupări politice în permanentă frământare pentru a veni la guvern.

Au condus guverne de nuanţă liberală (1867-1868) fruntaşi politici ca Ion Ghica, C.A. Creţulescu, Ştefan şi Nicolae Golescu; în anii următori (1868-1871) s-au format guverne de nuanţă centristă, sub conducerea lui D. Ghica (Beizadea Mitică), Al. G. Golescu, M.C. Epureanu, I. Ghica. Timp de cinci ani a condus ţara un guvern conservator în frunte cu Lascăr Catargiu (1871-1876), care va fi urmat de un guvern liberal condus de I.C. Brătianu.

În condiţiile externe ale războiului franco-prusac din 1870, dată fiind politica lipsită de popularitate a domnitorului Carol, se desfăşoară o largă mişcare antidinastică, republicană. O răscoală pregătită să izbucnească în luna august 1870 în mari centre din ţară a început prematur doar la Ploieşti, sub conducerea lui Candiano Popescu, fiind repede înăbuşită de armată.

În martie 1871, când poporul francez se apăra eroic împotriva invaziei prusace, iar la Paris se instaurase puterea muncitorilor, a izbucnit o nouă mişcare republicană la Bucureşti. Atunci când sentimentele poporului român erau în mod hotărât de partea Franţei învinse în război de Prusia, grupuri numeroase de bucureşteni, arborând lozinca „Trăiască Republica”, au boicotat violent banchetul din sala Slătineanu (Capşa), la care participa şi consulul german.

Fiind spontană şi lipsită de conducere - cu toate că erau implicaţi şi unii fruntaşi politici -, mişcarea a fost uşor reprimată de armată. Evident că victoria Franţei republicane în războiul cu Germania ar fi avut repercusiuni pozitive şi asupra mişcării antidinastice din România. De asemenea, izbucnirea revoluţiei comunarde la Paris a împins burghezia să bată în retragere, iar înfrângerea ei a încurajat gruparea moşierimii conservatoare.

Deşi România nu era un stat independent, guvernele din perioada 1866-1876 au dus o politică externă activă; s-au purtat tratative în direcţia închegării unei eventuale alianţe a popoarelor balcanice subjugate de către turci, s-a încercat obţinerea independenţei naţionale pe cale diplomatică, s-au încheiat convenţii comerciale cu unele state.

Dezvoltarea social-economică

După efectuarea reformelor burgheze din anii 1859-1865, economia României s-a dezvoltat într-un ritm mai viu. În deceniul care a urmat reformei agrare, producţia agricolă s-a dublat, iar cea industrială s-a triplat. Numărul întreprinderilor care foloseau forţa aburului a crescut în mod simţitor. În anii 1875-1876 s-au înfiinţat la Sascut şi Chitila primele fabrici de zahăr. O dezvoltare accentuată a înregistrat industria extractivă; în 1877, exista o producţie de 15.000 tone petrol, care se prelucra în 20 de rafinării. Numărul întreprinderilor metalurgice crescuse la 24, în 1878.

Dezvoltarea mai intensă a industriei era însă stânjenită de lipsa de capital şi de inexistenţa unui sistem vamal protecţionist, pentru a o apăra de concurenţa produselor industriei străine. Astfel, Convenţia comercială româno-austro-ungară din 1875, care a avut o anumită valoare politică pentru întărirea autonomiei vamale, acorda însemnate reduceri de taxe vamale mărfurilor importate din Austro-Ungaria, ceea ce a adus mari prejudicii industriei şi meşteşugurilor autohtone timp de zece ani cât a fost în vigoare. Industria României se putea dezvolta în condiţii prielnice numai într-un stat independent, stăpân pe politica sa vamală, care să ia cu hotărâre măsuri protecţioniste. Sistemul breslelor, devenit de mult anacronic, se desfiinţează în 1873.

Relaţiile capitaliste şi utilizarea maşinilor au căpătat extindere şi în agricultură. În 1874 se foloseau 989 de maşini de treierat cu vapori, 362 de batoze acţionate cu forţa animalelor, 469 de secerători. Marile proprietăţi erau lucrate însă tot de ţărani, cu inventarul lor agricol. Deşi deveniseră liberi din punct de vedere juridic prin legea rurală din 1864, cei mai mulţi ţărani continuau să fie dependenţi din punct de vedere economic faţă de moşieri şi arendaşi, de la care erau nevoiţi să ia pământ în dijmă, pământul de care dispuneau fiind neîndestulător. În 1866 a fost votată legea învoielilor agricole, care reglementa raporturile agrare şi consfinţea scoaterea ţăranilor cu forţa la lucru pe proprietăţile moşiereşti.

Potrivit acestei legi (înăsprită de guvernul conservator în 1872), tocmelile dintre moşieri (arendaşi) şi ţărani se încheiau pe cel mult 5 ani şi erau înregistrate de către autorităţile comunale. Acordându-se acestora împuternicirea de a folosi forţa executorie împotriva ţăranilor, s-a reintrodus, de fapt, în noile condiţii, constrângerea extraeconomică. Moşierimea, legată de marea proprietate funciară şi de rămăşiţe ale relaţiilor de producţie învechite, care a determinat adoptarea legii învoielilor agricole, s-a dovedit o dată mai mult a fi clasa cea mai reacţionară a societăţii româneşti.

Masele ţărăneşti şi-au manifestat permanent rezistenţa şi împotrivirea faţă de exploatarea crescândă a moşierilor şi a arendaşilor, faţă de politica acestora. În anii care au premers războiului de independenţă au avut loc numeroase mişcări şi răscoale la sate, mai ales în judeţele Mehedinţi, Dolj, Prahova şi Roman. Cea mai puternică răscoală din aceşti ani a fost aceea a grănicerilor şi a ţăranilor din mai 1866, care s-a întins de-a lungul Dunării, de la Turnu Severin la Galaţi. Această mişcare a fost şi o expresie a împotrivirii poporului faţă de aducerea lui Carol ca domnitor.

Progresul economiei româneşti s-a manifestat şi în domeniul căilor de comunicaţie. Şoselele, telegraful, căile ferate au luat o rapidă extindere. De la 1869, când s-a dat în funcţiune prima linie ferată Bucureşti-Giurgiu, s-a construit până în 1877 o reţea de aproape 1 300 km. În aceşti ani a fost construită linia care străbate Moldova de la Iţcani, prin Roman, la Galaţi, iar de aici prin Bucureşti şi Piteşti, de-a lungul Munteniei şi Olteniei, până la Vârciorova.

Construirea căilor ferate s-a făcut prin concesionarea lucrărilor unor societăţi străine (engleze, austriece, prusiene), care au obţinut mari profituri. Numeroşi lucrători erau angajaţi pe şantierele căilor ferate. Odată cu extinderea reţelei de şosele şj căi ferate, s-a intensificat circulaţia mărfurilor şi s-a lărgit piaţa internă, a sporit schimbul dintre oraşe şi sate şi s-au dezvoltat centrele urbane. Totodată s-a întărit potenţialul militar al ţării.

Progrese vizibile s-au înregistrat, de asemenea, şi în domeniul finanţelor, în temeiul legii din anul 1867, a fost înfiinţat sistemul monetar naţional. În acelaşi timp au apărut instituţii bancare de credit. Dezvoltarea economiei industriale, a transporturilor şi a finanţelor a dus la întărirea puterii economice a burgheziei, la creşterea rolului ei în viaţa socială şi politică a ţării. Totuşi, până la războiul de independenţă, poziţia burgheziei era încă insuficient consolidată. Moşierimea continuă să deţină importante poziţii politice şi economice, constituind clasa cea mai reacţionară a societăţii. În acelaşi timp proletariatul industrial, în continuă creştere numerică, capătă un rol tot mai însemnat în producţia materială şi începe să se afirme în viaţa politică a ţării.

Începuturile mişcării muncitoreşti şi socialiste

Clasa muncitoare din România de primă generaţie a fost rodul dezvoltării capitaliste a societăţii la mijlocul secolului al XIX-lea. În cele trei decenii care s-au scurs între revoluţia din 1848 până la cucerirea independenţei naţionale în 1877, proletariatul modern, legat de fabrică, începe să-şi facă simţită existenţa, an de an mereu mai activ. Muncitorimea creştea şi acţiona ca o forţă socială nouă, purtătoare a celor mai înaintate tradiţii de luptă ale poporului român, a idealurilor de progres, de eliberare socială şi naţională.

Proletariatul industrial provenea mai ales din rândurile ţărănimii pauperizate şi ale meseriaşilor ruinaţi. Condiţiile de muncă ale muncitorilor erau grele. Patronii, care urmăreau să scoată un profit cât mai mare cu cheltuieli minime, înghesuiau muncitorii în ateliere strâmte şi insalubre. Ziua de muncă nu era mai mică de 15-16 ore, mergând până la 18 ore pe zi. Salariile mici, sistemul amenzilor, lipsa repausului duminical, a oricărei asistenţe sanitare şi a măsurilor de protecţie a muncii, locuinţele mizere şi insalubre, lipsa drepturilor politice şi a ştiinţei de carte întregeau tabloul situaţiei clasei muncitoare.

Pentru început, proletariatul nu-şi dădea seama de cauzele mizeriei în care trăia şi nu vedea remediul pentru această stare de lucruri. Aşadar, el era o clasă „în sine”, nu o clasă „pentru sine”. Datorită acestui fapt, primele forme de luptă ale lucrătorilor au fost spontane şi izolate. Cu timpul au început să se adauge forme noi de luptă, mai eficiente, pe primul plan situându-se grevele.

În această etapă a dezvoltării mişcării muncitoreşti din România, care cuprinde deceniile 6, 7 şi 8 ale secolului al XIX-lea, când contradicţiile dintre muncitori şi patroni se manifestau în forme incipiente, a început un proces treptat de organizare a proletariatului. Prima formă de organizare a constituit-o asociaţiile de ajutor reciproc. Acestea se organizau, de regulă, pe ateliere şi fabrici şi îşi propuneau ca din fondurile realizate prin cotizaţiile membrilor lor şi din donaţiile benevole din partea patronilor sau a altor persoane să-şi ajute membrii în caz de lipsă de lucru (şomaj), de boală, bătrâneţe, deces.

Prin natura muncii lor, cunoscând înaintea celorlalţi muncitori ideile înaintate care circulau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lucrătorii tipografi au fost cei dintâi care au iniţiat primii paşi spre organizare. Astfel, în anul 1858, muncitorii tipografi din Bucureşti au organizat asociaţia „Casa de ajutor şi prevedere a lucrătorilor tipografi”, condusă de C.A. Rosetti (patron tipograf), iar apoi de Ion Ionescu de la Brad.

Principalele gazete ale asociaţiilor de ajutor au fost „Tipograful român” (1865), „Analele tipografice” (1869) şi „Uvrierul” (1872). Editorialul primului număr al „Uvrierului” sublinia că „unirea şi înfrăţirea tuturor lucrătorilor” este mijlocul prin care se poate „dărâma răul şi injustiţia, ce de mult timp bântuie clasa lucrătorilor”, ceea ce exprima o creştere evidentă a conştiinţei proletariatului român. De altfel, în acelaşi an (1872), muncitorii au făcut un pas înainte în direcţia organizării lor prin înfiinţarea asociaţiilor profesionale.

La Bucureşti a luat naştere „Asociaţia generală a lucrătorilor din România”, care a avut ca organ de presă „Lucrătorul român”. Împotriva asociaţiilor muncitoreşti, pe care guvernul conservator Lascăr Catargiu le califica drept „cuib al revoluţionarilor”, au fost luate de autorităţi drastice măsuri, în scopul zădărnicirii activităţii lor. Procesul obiectiv al dezvoltării mişcării muncitoreşti nu putea fi însă stăvilit. De la sfârşitul deceniului 8 al secolului al XIX-lea vor lua fiinţă organizaţii ale muncitorilor bazate pe principiul luptei de clasă.

Paralel cu mişcarea muncitorească şi separat de ea, a apărut mişcarea socialistă la începutul deceniului 8 al secolului al XIX-lea ca un rezultat al unui proces firesc, necesar şi legic, decurgând din tradiţiile înaintate şi progresiste ale gândirii revoluţionare din România. Pentru prima dată, socialismul a pătruns în România la începutul secolului al XIX-lea, sub forma lui utopică (datorită activităţii lui Teodor Diamant). Tradiţia democratică legată de activitatea şi ideile înaintate ale luptătorilor progresişti şi revoluţionari Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi alţii a reprezentat un climat favorabil răspândirii ideilor socialiste în România.

Activitatea Internaţionalei I şi proclamarea Comunei din Paris au favorizat o mai bună cunoaştere a ideilor socialiste de către intelectualii români cu vederi înaintate. Mulţi dintre aceştia fiind în Franţa, Elveţia, Anglia, Belgia, au luat parte, în calitate de membri ai diferitelor secţii, la activitatea Internaţionalei I. Printre aceştia au fost Vasile Conta, Gheorghe Panu, Zamfir Arbore, Mircea Rosetti etc. Peste 900 de români au participat la apărarea republicii franceze împotriva armatei prusace, iar unii dintre aceştia (D. Dobrescu, C. Haralambie, I. Cernătescu) s-au înrolat în batalioanele de luptă ale Comunei din Paris. După înfrângerea acesteia ei vor reveni în ţară, unde îşi vor continua activitatea revoluţionară.

Nemulţumiţi de stările de fapt existente şi îndeosebi de situaţia grea a maselor ţărăneşti, unii intelectuali înaintaţi căutau căi noi pentru a asigura progresul ţării. În acest scop, încă de la 1871, intelectuali cu vederi revoluţionare, formaţi în climatul tradiţiilor de luptă ale poporului nostru, au început să se organizeze în cercuri socialiste la Iaşi, Bucureşti, Galaţi, Ploieşti. În fruntea acestora se aflau militanţi, ca Eugen Lupu, V. Gheorghe Marincu, I. Stăuceanu, la care s-au adăugat în 1874-1875 Nicolae Codreanu, C. Dobrogeanu-Gherea, iar după războiul de independenţă, Sofia, Ioan şi Iosif Nădejde, Constantin Mille etc.

Membrii cercurilor socialiste, încă de la începutul activităţii lor, au venit în contact cu ideile marxiste; ei nu au reuşit însă să-şi însuşească marxismul în aşa măsură încât să treacă pe poziţiile sale teoretice. Necesitatea răspândirii ideilor socialiste a făcut ca, în mai 1877, cercul socialist din Bucureşti să scoată prima publicaţie periodică socialistă românească, sub titulatura „Socialistul”. Proclamarea independenţei şi evenimentele legate de războiul de eliberare au constituit un bun prilej pentru elementele înaintate din România de a răspândi ideile revoluţionare şi de a mobiliza forţele patriotice.

Check Also

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …