Dezvoltarea producţiei industriale în Moldova şi Ţăra Românească în perioada de trecere de la feudalism la capitalism

Meşteşugurile

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la Meşteşugurile începutul secolului al XIX-lea, articolele de îmbrăcăminte şi de uz casnic ale majorităţii populaţiei ţării erau încă produse de industria casnică şi meşteşugărească, producţia atelierelor de tipul cooperaţiei capitaliste simple fiind destinată în special clasei stăpânitoare, orăşenilor şi târgoveţilor. Mărfurile meşteşugăreşti continuă să fie de calitate inferioară, dar în cantitate suficientă pentru a satisface în bună parte cerinţele pieţei interne.

Meşteşugarii domeniali îşi restrâng tot mai mult activitatea la serviciile de curte. Actele amintesc numeroşi lemnari, zidari, fierari, potcovari, rotari şi morari pe lângă mănăstiri şi curţile boiereşti. Cele mai multe din aceste meşteşuguri erau practicate de ţiganii robi. Principalele meşteşuguri săteşti continuă să fie morăritul, cojocăritul, şi fierăria. Ele satisfăceau nevoile locuitorilor satului.

Multe din produsele industriei casnice şi ale meşteşugurilor săteşti (postav ţărănesc, piei tăbăcite pietre de moară, abale, vase de lemn şi de lut) se desfac în târguri şi la bâlciuri. Unele se exportau, îndeosebi în sudul Dunării. În regiunile de munte, mai ales, erau sate specializate într-o ramură de producţie şi satul a luat chiar numele meşteşugului. Pe lângă aceste sate erau şi altele, ai căror locuitori produceau cherestea, doniţe, doage, vase de lut şi de lemn etc., fără a se indica îndeletnicirea locuitorilor şi prin numele satului. La oraşe, numărul meşteşugurilor creşte şi specializarea celor vechi se accentuează, ceea ce duce la înmulţirea breslelor.

Produsele meşteşugăreşti sunt lucrate la oraş la comandă şi pentru piaţă. Meşteşugurile orăşeneşti serveau mai ales piaţa locală şi multe din denumirile lor arată puternica influenţă a gustului şi modei orientale asupra societăţii noastre. În tehnica meşteşugurilor din această perioadă se constată aplicarea unor procedee care o ridică pe o treaptă superioară. Piesele de metal încep să fie turnate, în loc de a fi fabricate prin ciocănire sau prin stanţare.

De asemenea, confecţionarea unor piese de broderie se realizează prin aplicarea de piese lucrate de ceaprăzari. Cârmuirea a încurajat întărirea şi înmulţirea breslelor de meşteşugari, fiindcă de pe urma lor trăgea foloase. Mai întâi, fiecare meşteşugar plătea o taxă la vistierie potrivit cu specificul meşteşugului său şi toţi care ţineau prăvălii, fumăritul. Apoi la fiecare schimbare de domnie, meşterii breslaşi plăteau o taxă de reînnoire a privilegiilor lor stabilite prin hrisov sau catastih. În sfârşit, la cererea domniei, breslele acopereau unele cheltuieli ale vistieriei.

Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească şi Mihai Şuţu în Moldova au reorganizat vechile bresle meşteşugăreşti, dându-le noi hrisoave care reglementau condiţiile lor de funcţionare. Aceste condiţii se refereau la aprovizionarea cu materii prime, la dimensiunile şi preţul mărfurilor produse, la desfacerea mărfurilor pe piaţă, la organizarea ierarhiei profesionale şi administrative, la situaţia ucenicilor şi calfelor, la promovarea noilor meşteri, la veniturile şi cheltuielile cutiei breslei. În această perioadă s-au înfiinţat noi bresle meşteşugăreşti şi negustoreşti care nu răspund unor tehnici noi şi nu indică un progres social sau economic. Ele sunt o dovadă că constituirea unor negustori şi meşteşugari în bresle s-a făcut sub presiunea domniei, în interes fiscal.

Prosperitatea unor meşteşuguri organizate în bresle a adâncit contradicţiile social-economice în rândul membrilor lor. Unii meşteşugari breslaşi realizând sume de bani însemnate prin moştenire şi exploatarea calfelor şi ucenicilor, le folosesc pentru lărgirea producţiei atelierului lor sau le plasează în proprietăţii mobiliare, în cămătărie şi mai ales în speculaţii comerciale cu mărfuri care nu aveau legătură cu meşteşugul ce-l practicau. Astfel se constituie o pătută de meşteşugari înstăriţi.

În contradicţie cu aceştia sunt meşteşugarii săraci, lipsiţi de calfe şi de ateliere proprii, care sunt reduşi la condiţia de muncitori salariaţi. Dispoziţiile cuprinse în hrisoavele şi catastifele breslelor împiedicau însă „în mod sistematic” ca meşteşugarul breslaş „să se transforme într-un capitalist”, printr-o serie de procedee: limitarea numărului calfelor şi ucenicilor, a orelor de lucru, interzicerea de a se folosi de unelte sau de procedee de muncă perfecţionate, scindarea breslelor vechi asociate în noi bresle specializate.

Noile hrisoave şi catastihuri, ca şi cele vechi, care primesc întăriri în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, cuprind clauze care dovedesc că regimul breslelor meşteşugăreşti începe să fie subminat de aceste contradicţii social-economice, fără însă ca acestea să provoace destrămarea lui imediată. Regimul de breaslă se menţine numai prin monopolul de producţie şi de desfacere a mărfurilor pe piaţa locală. Înfiinţarea unor noi bresle de meşteşugari până în preajma Regulamentului organic este o dovadă că regimul de breaslă, purtător al vechilor relaţii feudale, lupta din răsputeri împotriva noilor relaţii de producţie.

„Sistemul corporaţiilor din evul mediu - precizează Karl Marx - încerca să împiedice cu forţa transformarea meşterului în capitalist, limitând numărul muncitorilor pe care putea să-i folosească un singur meşter la un maxim foarte redus. Posesorul de bani sau de marfă se transformă cu adevărat în capitalist abia atunci când suma minimă avansată pentru producţie întrece cu mult maximul din evul mediu”. Dar înmulţirea meşterilor „liberi” şi a manufacturilor va duce inevitabil la înfrângerea regimului de breaslă.

Manufacturile

Creşterea producţiei agricole şi meşteşugăreşti şi intensificarea schimbului de mărfuri au permis înmulţirea manufacturilor. Pe lângă manufacturi au funcţionat la noi şi întreprinderi de tipul cooperaţiei capitaliste simple, care reprezintă prima formă de organizare capitalistă a muncii. Cooperaţia capitalistă simplă concentrează activitatea unui număr mai mare de muncitori decât în vechile ateliere meşteşugăreşti, în acelaşi loc şi în acelaşi timp, în vederea producerii „aceleiaşi speţe de marfă, sub comanda aceluiaşi capitalist”. De exemplu, cărămidăriile din jurul marilor oraşe, cuptoarele de potasă, berăriile, lumânărăriile.

Manufactura reprezintă o etapă a procesului de producţie capitalist întemeiat pe munca manuală şi care se deosebeşte de cooperaţia capitalistă simplă prin diviziunea muncii: „cooperaţia întemeiată pe diviziunea muncii îşi creează forma ei clasică în manufactură”. Operaţiile distincte, efectuate de diferiţi muncitori, permiteau acestora să dobândească o mai mare destoinicie şi eficienţă, să mărească şi să perfecţioneze producţia.

Manufacturile în Ţara Românească şi Moldova de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea produceau: postavuri, sticlărie, hârtie, ceramică etc. Tot manufacturi erau şi tipografiile Mitropoliei din Iaşi şi ale celei din Bucureşti, precum şi cea a Episcopiei din Râmnicul Vâlcea, care funcţionau încă din epoca anterioară. În 1817 s-a înfiinţat la Bucureşti o imprimerie pentru tipărituri laice, care la început a fost condusă de o epitropie, iar ulterior a aparţinut lui Ion Eliade Rădulescu.

Ca forme de producţie capitalistă, manufacturile au apărut sub cele două aspecte distincte: dispersate şi centralizate. La noi, mai numeroase sunt cele centralizate. Dintre cele dispersate menţionăm vechea manufactură de postav de la Pociovalişte, care folosea la torsul lânii aproape 40 de muncitori (1773-1774) de pe diferite moşii. Numeroase manufacturi s-au înfiinţat pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, unde găseau materii prime ieftine şi din abundenţă şi puteau folosi munca servilă. Acestea erau manufacturi domeniale. Altele au funcţionat în marile oraşe, în imediata apropiere a pieţei de desfacere, putând astfel să folosească în proporţii mai mari mâna de lucru calificată (Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Botoşani, Târgovişte, Roman).

Capitalul investit a fost furnizat uneori de domnie, de cele mai multe ori însă de boieri, ca de pildă: Grigore Ghica, Radu Slătineanu, Constantin Filipescu, Scarlat Manu, Sandulache Sturza şi alţii, precum şi de negustori, dintre care amintim: Petre Hagi, Chiriac Arbut, Nicola Lazăr, Konrad Schroder etc. Mărimea capitalurilor investite varia după natura întreprinderii.

Manufactura de sticlă din Târgovişte s-a întemeiat la sfârşitul secolului al XVIII-lea cu un capital de 1.004 taleri, cea de ceramică din Ţara Românească cu 10.000 de taleri, cea de hârtie de la Caţichea cu 32.000 de taleri. Conform principiilor mercantilismului, domnia a acordat iniţiatorilor care voiau să întemeieze o manufactură privilegii exclusive de fabricaţie pe o perioadă de timp: scutire de taxe vamale pentru unele materii prime, autorizaţia de a aduce specialişti şi utilaje din străinătate. Dar, din cauza regimului capitulaţiilor, ea nu le putea asigura protecţia vamală împotriva concurenţei produselor industriale străine.

Problema cea mai grea era recrutarea mâinii de lucru calificate. Slaba dezvoltare a pieţei forţei de muncă, precum şi numărul restrâns de meşteşugari liberi, i-a obligat pe antreprenorii manufacturilor să folosească, în afară de specialişti aduşi de peste hotare, mai ales munca servilă a ţăranilor dependenţi şi a ţiganilor robi. Meşterii specialişti străini, ca şi utilajele, au fost aduşi din Silezia, Prusia, Austria şi Polonia. Dar cei mai mulţi meşteri au venit din Transilvania. Îngrijoraţi de urmările pe care dezvoltarea unei industrii naţionale le putea avea asupra comerţului austriac în Principatele române, consulii Austriei din Bucureşti şi Iaşi recomandau guvernului lor să împiedice emigrarea muncitorilor calificaţi din statele habsburgice. Meşterii străini angajaţi cu contract, plătiţi în bani şi în natură, beneficiau de scutiri de dajdie şi de diferitele angarale.

În manufacturile domeniale, majoritatea lucrătorilor era formată din meşteşugari şi ţărani dependenţi localnici. Numărul lor varia după natura întreprinderii, după gradul de diviziune a muncii şi după amploarea afacerilor. Cei mai numeroşi erau în manufacturile de produse textile. La manufactura de postav de la Pociovalişte lucrau 243 de muncitori în 1794, la cea de basmale de la Mărcuţa 150 de lucrători în 1819, la manufactura de hârtie se întâlnesc în medie 40 de lucrători, iar la cele de sticlă din Moldova între 30 şi 100. Meşteşugarii şi ţăranii clăcaşi care prestau muncă în manufactură în cadrul obligaţiilor lor faţă de stăpânul de moşie erau scutiţi de contribuţia faţă de vistierie, care era plătită de antreprenorul întreprinderii.

Ca şi în Rusia şi Polonia, aceşti muncitori nu erau încă despărţiţi de agricultură. Ei îşi păstrau bucata de pământ, care forma baza existenţei lor materiale, şi îşi împărţeau timpul de muncă între manufactură şi ţarină. Că agricultura constituia principala lor sursă de trai o dovedeşte revendicarea lor de a avea două săptămâni pentru lucrul pământului şi una pentru munca în manufactură, în loc de una şi una. Pentru săptămână consacrată muncii în manufactură, muncitorii localnici nu erau plătiţi. Aceasta era „claca” lor. Dacă însă în timpul rezervat agriculturii ei prestau munca în manufactură, erau plătiţi, dar cu un salariu derizoriu. Cei care nu se prezentau la muncă, dacă nu erau bolnavi, riscau să fie pedepsiţi cu amendă, cu bătaia şi cu închisoarea.

Ca şi în Anglia, Franţa, Austria, Rusia s-a folosit şi la noi în manufacturi munca femeilor, a copiilor şi a condamnaţilor la închisoare pentru datorii. Copiii între 12 şi 16 ani, în calitate de ucenici, nu primeau leafă, ci numai întreţinere (hrană şi îmbrăcăminte). „Copiii - arată F. Engels - erau găzduiţi în comun şi îmbrăcaţi de patronii lor, ai căror sclavi deveneau de fapt, fiind trataţi în consecinţă cu cea mai mare brutalitate şi barbarie”. Condamnaţii la închisoare lucrau în manufactură perioada de timp la care fuseseră osândiţi. În manufacturile din oraşe, majoritatea muncitorilor era formată din oameni liberi: meşteşugari calificaţi, localnici şi străini. Pentru munca lor ei primeau salarii în bani şi în natură.

În general, sub aspectul relaţiilor de producţie din aceste manufacturi, se constată că la sfârşitul secolului al XVIII-lea predomină manufacturile de tip mixt, iar în prima jumătate a secolului al XIX-lea relaţiile feudale încep să cedeze treptat locul relaţiilor capitaliste. Condiţiile de muncă din manufacturi erau foarte grele. În afară de faptul că muncitorii trebuiau să vină de la mari depărtări la locul de producţie, ei erau supuşi la muncă din zori şi până în noapte. Împotriva regimului de grea exploatare ei au dus o luptă neîntreruptă şi dârză prin sustragere de la muncă şi prin numeroase jalbe. În aceste plângeri, care deschideau procese între muncitori şi antreprenori, cei dintâi cereau reducerea sau desfiinţarea normei de muncă şi uneori chiar eliberarea din munca în manufactură.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au desfăşurat două procese ale postăvarilor de la manufactura din Bucureşti: în 1796, postăvarii reuşesc să obţină vremelnic desfiinţarea normei de muncă, iar în 1799 un supliment de salariu în natură. La începutul secolului al XIX-lea, în 1803, un număr de 16 postăvari de la aceeaşi manufactură refuză să plătească amenzile covârşitoare (mărite de zece ori) şi să lucreze în condiţiile inumane impuse de antreprenorul întreprinderii. Pentru desfacerea producţiei, manufacturile ţineau prăvălii în oraşe sau le trimiteau la bâlciuri şi târguri. Unele dintre ele expediau chiar mărfuri peste hotare. În 1796, manufactura de postav din Bucureşti a exportat o cantitate însemnată de produse pentru echiparea armatei turceşti, iar cea de sticlă de la Târgovişte continua să-şi vândă produsele în sudul Dunării şi la începutul secolului al XIX-lea.

Dezvoltarea industriei manufacturiere a fost frânată în Principatele române de dominaţia otomană, care a făcut imposibilă practicarea unei politici protecţioniste din partea domniei. În condiţiile regimului turco-fanariot nu se puteau aplica taxe vamale protecţioniste, nu se putea prohibi decât foarte greu exportul materiilor prime, nu se putea împiedica importul produselor industriale străine, mai ales austriece, care, beneficiind de tariful de 3% al tratatului comercial cu Poarta, inundaseră piaţa noastră internă concurând pe cele româneşti. Astfel se explică durata efemeră sau cu mari întreruperi a manufacturilor din Ţara Românească şi Moldova, care n-a permis cristalizarea deplină a unei perioade manufacturiere în dezvoltarea industriei noastre capitaliste.

Industria extractivă

Extracţia aurului din nisipul râurilor şi imensele zăcă- minte de sare au contribuit sa creeze Principatelor române, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, faima „unui nou Peru”, cu bogăţii minerale extraordinare, încă neexploatate de localnici, de teama turcilor care ar fi profitat pentru a arunca noi sarcini asupra celor două ţări. Cercetările întreprinse în timpul războaielor ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea de către ofiţerii şi inginerii ruşi n-au dat rezultatele aşteptate. Rapoartele lor semnalează vag „multe metaluri şi locuri cu pucioasă”. Minele de aur, argint, fier şi cărbuni pe care le căutau aceşti exploratori nu s-au găsit. Abia în 1833 s-au putut, în urma unor noi cercetări, localiza unele minerale pe prima hartă mineralogică a principatelor.

Sarea

Principalele exploatări de sare în Ţara Românească - de la Ocnele Mari, Slănic Prahova şi Telega - şi din Moldova, de la Târgu Ocna, se aflau pe moşii domneşti, mănăstireşti şi boiereşti. Venitul ocnelor, arendat în fiecare an, aparţinea cămării domneşti. În Ţara Românească, venitul ocnelor s-a ridicat de la 300.000 de lei în 1782 la dublu în 1820. Salinele de la Târgu-Ocna aduceau un venit de 200.000 de lei în 1780 şi de 212.000 de lei în 1827. Venitul acesta ar fi fost mai mare dacă contractele de arendă n-ar fi obligat pe arendaşi să dea boierilor, mănăstirilor, consulatelor şi altor categorii privilegiate mertice de sare gratuită.

Extragerea sării se făcea, ca şi în secolele precedente, după metode rudimentare, din masivele de sare care ajungeau până la suprafaţa pământului şi din fântâni de slatină. Tăierea bolovanilor de sare, în puţuri verticale, mergea la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la 40 m adâncime. În galeriile orizontale, tavanul era susţinut de coloane de sare special amenajate.

Mâna de lucru folosită în exploatarea ocnelor se compunea din oameni liberi, clăcaşi şi ţigani robi, la care se adaugă şi condamnaţii la muncă silnică. În retribuţia muncitorilor de la ocne, în bani şi cu mertice de sare, se constată mai ales la începutul secolului al XIX-lea unele aspecte noi. De exemplu, ciocănaşii de la Târgu Ocna (Bacău), numiţi şavgăi, obţin în 1814 un spor de 25% la retribuţia lor în bani şi unele noi scutiri. În 1830, numărul muncitorilor din ocne era în Ţara Românească de 1.360 de ciocănaşi şi măglaşi, iar în Moldova, în 1828, de 650 de şavgăi, împreună cu alte categorii de lucrători auxiliari (lemnari, cărăuşi etc.).

Condiţiile grele de muncă şi plata de mizerie, precum şi încercările unor arendaşi de a le reduce sau suprima merticele de sare, au provocat din partea lucrătorilor nemulţumiri care au luat forme diferite de luptă de clasă: jalbe, procese, fuga, răzvrătirea. Ţiganii ciocănaşi de la Ocnele Mari fug deseori de pe locul de producţie şi rareori pot fi prinşi şi aduşi la urmă.

Ciocănaşii de la ocna Slănic se judecă timp de opt ani cu mănăstirea Colţea (1785-1793) pentru claca de sare şi dreptul de proprietate şi, natural, pierd procesul. La începutul secolului al XIX-lea, muncitorii de la ocna Telega se răzvrătesc şi refuză să mai facă clacă, iar în 1824 ciocănaşii de la ocnele Slănic şi Telega bat şi izgonesc pe oamenii stăpânirii. În Moldova, şavgăii depun mereu jalbe la domnie pentru mărirea retribuţiei în bani şi acordarea de scutiri şi reuşesc treptat, ameninţând cu părăsirea ocnei, să-şi amelioreze situaţia materială (1803-1814).

Păcura

Încă din epoca precedentă, păcura era exploatată în văile Prahovei, Buzăului şi Dâmboviţei, Iar în Moldova în regiunea dintre Oituz, Tăzlău şi Trotuş. Puţurile sau gropile de păcură se aflau pe moşiile domniei, boierilor, mănăstirilor şi chiar ale unor ţărani liberi. Ca şi sarea, păcura era un drept al domniei pe care aceasta îl arenda împreună cu vămile. Arenda puţurilor de păcură în Ţara Românească se ridica în 1810 la 67.300 de lei, iar în 1822 la 128.250 de lei. Stăpânul locului avea dreptul să extragă păcura în folosul său timp de 40 de zile pe an, între 21 noiembrie şi 31 decembrie; în restul anului, producţia era predată domniei, în schimbul unei retribuţii foarte reduse.

Păcura se extrăgea din puţuri cu ajutorul unei găleţi sau cu un mecanism rudimentar numit crivac. Păcura era depozitată în butoaie şi vândută în ţară şi peste hotare, mai ales în Imperiul Otoman. Producţia unui puţ se ridica la începutul secolului al XIX-lea la 80-100 de ocale pe zi. Ţăranii liberi şi clăcaşii care lucrau la puţurile de păcură se numeau în Ţara Românească păcureţi, iar în Moldova gropaşi. În 1830, numărul păcureţilor era de 120, răspândiţi în câteva centre mai importante. Munca lor era retribuită în bani. De fiecare vadră de păcură extrasă, ei primeau în 1811 câte 60 de bani. Condiţiile grele de exploatare îi determinau adesea să fugă cu toţii şi să nu poată fi readuşi decât prin slujbaşii domniei.

Aurul

În Ţara Românească, ca şi în Moldova, aurul era cules din apa nurilor. Firişoarele de aur se găseau din abundenţă în nisipul unor ape, ca Oltul, Argeşul, Topologul, Moldova şi Bistriţa aurie. Cu această îndeletnicire se ocupau ţiganii aurari sau rudari, menţionaţi încă din secolul al XVI-lea. Pe lângă ei apar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi aurari români, pe valea Lotrului. În Ţara Românească, numărul ţiganilor aurari a crescut de la 219 sălaşe în 1774, la 400 în 1810. În Moldova numărul lor era cam pe jumătate.

Procedeul de extragere a aurului era extrem de simplu: nisipul aurifer scos din fundul apei era aruncat cu lopata pe o scândură înclinată acoperită cu postav de care se prindeau firicelele de aur. Aurul scos din nisipul râurilor era un drept al domniei. Ţiganii erau obligaţi să predea în fiecare an o cantitate de aur, care constituia prestaţia lor şi în schimbul căreia erau scutiţi de bir şi de alte angarale. Cantitatea de aur recoltată peste cota obligatorie era plătită, dar la un preţ redus.

Producţia de aur a crescut în Ţara Românească de la 4 kg la sfârşitul secolului al XVIII-lea la 7,5 kg în 1811 şi 1820, revenind cam patru dramuri (12,72 g) de fiecare aurar. În Moldova, cantitatea era aproape de 5 kg. Ţiganii aurari din Ţara Românească au aparţinut mănăstirii Cozia până în 1795, când au trecut sub dependenţa domniei. Ei îşi plăteau dajdia în aur sau echivalenţa acesteia în bani, socotindu-se dramul la 11 lei. Această situaţie a durat până în 1843, când ţiganii au fost dezrobiţi.

Alte minereuri

Exploatarea fierului şi aramei, abandonată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea din cauza concurenţei austriece, n-a mai fost reluată decât în epoca regulamentară. Extragerea cărbunelui de piatră se făcea în Ţara Românească izolat pe moşiile mitropoliei şi ale unor mănăstiri la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar în Moldova din 1807 pe moşia Grozeşti (Bacău). Relativ la alte produse ale subsolului, ca pucioasă, chihlimbar şi mercur, însemnările călătorilor şi documentele de la începutul secolului al XIX-lea fac deseori menţiuni, dar fără să specifice dacă erau sau nu exploatate. În tot cazul, ele nu contau încă în economia ţării.

Check Also

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Apariţia relaţiilor capitaliste în ţările române

Epoca modernă este caracterizată în istoria universală printr-un mare avânt al forţelor productive, prin apariţia …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …