Dezvoltarea producţiei de mărfuri în Moldova şi Ţara Românească şi urmările ei pe plan politic în a doua jumătate a secolului al XV-lea

În a doua jumătate a veacului al XV-lea, în Ţara Românească şi Moldova - ca, de altfel, în toată Europa - acumulările cantitative ale progresului forţelor de producţie din perioada precedentă au dat naştere unor însemnate schimbări economice. Conţinutul procesului istoric nu a fost identic pe întregul teritoriu european. În principalele ţări din apusul Europei începea să se facă trecerea de la feudalism la capitalism, în timp ce în răsăritul Europei se manifesta tendinţa de agravare a relaţiilor feudale, de intensificare a exploatării ţăranilor pe bază de clacă.

Elementul cel mai important din viaţa societăţii feudale est-europene din a doua jumătate a secolului al XV-lea a constat în faptul că, sub influenţa dezvoltării pieţii interne şi a creşterii exportului de grâne, agricultura s-a transformat într-un sector al economiei producătoare de mărfuri. În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în ţările vecine cu ele, principalele moşii feudale au început să producă cereale destinate vânzării. Acest fenomen se generaliza pe măsură ce creştea diviziunea socială a muncii - în primul rând cea dintre sat şi oraş - şi, totodată, pe măsură ce erau solicitate cerealele pe piaţa externă.

Pătrunderea la sate a economiei băneşti, exprimată prin transformarea produselor agricole în marfă, a dat naştere unui fenomen complementar: consumul rural de mărfuri confecţionate în oraşe. Pe măsură ce apăreau la sate cumpărători de mărfuri artizanale, creştea numărul şi diversitatea acestor articole. O importanţă deosebită prezintă menţionarea uneltelor agricole printre mărfurile care se vând în mediul rural, deoarece ea subliniază legăturile reciproce dintre dezvoltarea schimbului şi creşterea productivităţii muncii în agricultură. Din privilegiul acordat de Ştefan cel Mare liovenilor, la 3 iulie 1460, reiese că aceştia desfăceau în ţară, pe lângă unele articole de lux, şi altele de mai largă întrebuinţare: coase, seceri şi fiare de plug.

Ansamblul progresului economic în agricultură se exprimă în tendinţa de creştere a preţului satelor cumpărate şi vândute de boieri. Dacă, de exemplu, în 1440-1450, un sat valorează în Moldova în medie 52 zloţi şi jumătate, în 1501-1505 el valorează peste 250 zloţi; preţul lui creşte deci de circa cinci ori. Creşterea preţului satelor însemnează sporirea generală a veniturilor produse de locuitorii acelor sate în beneficiul boierilor. La aceasta a contribuit creşterea populaţiei, lărgirea suprafeţelor agricole, creşterea cantităţii de cereale şi, mai ales, de cereale-marfă, produse pe moşii în condiţiile unei sporite productivităţi a muncii.

Dezvoltarea schimbului, antrenarea domeniilor feudale în relaţiile marfă-bani au dus la modificări în organizarea teritorială şi economică a moşiilor, la manifestarea unei tendinţe generale de transformare şi creştere a rentei feudale, expresie a creşterii sub diverse forme a obligaţiilor ţărăneşti faţă de feudali, în anumite regiuni, renta feudală este convertită, în unele cazuri, din muncă şi produse în bani.

Pe lângă tendinţa de a-şi spori numărul ţăranilor dependenţi, feudalii urmăresc să-şi întărească dreptul de stăpânire asupra acestora, să le limiteze dreptul de strămutare, să asigure permanenţa pe pământurile lor a forţei de muncă, absolut necesară creşterii producţiei de cereale. La sfârşitul secolului al XV-lea, ca să împiedice plecările ţăranilor dependenţi de pe moşie, feudalii impun acestora, în cazul în care ar voi să se strămute, o dare specială numită „găleata de ieşire”.

Transformările ce au avut loc în societatea românească în a doua jumătate a veacului al XV-lea nu au putut rămâne fără consecinţe asupra schimbului pe piaţa externă. Producţia de cereale-marfă, odată apărută sub imboldul dezvoltării pieţii interne, a trebuit să se îndrepte de asemeni şi în afara graniţelor ţării. Spre sfârşitul veacului al XV-lea, izvoarele de care dispunem înregistrează o creştere a exportului de grâne. Cea mai veche menţiune cunoscută cu privire la organizarea producţiei de cereale în vederea exportului de către una din moşiile feudale datează din 15 august 1471: este o carte de scutiri vamale pe care domnia o acordă călugărilor mănăstirii Probota, la cererea acestora, pentru grâul şi mierea pe care ei le vor vinde la Chilia.

Printr-un raport din 14 septembrie 1474, consulul cetăţii Caffa asigura pe superiorii săi că, în depozitele de la Moncastro (Cetatea Albă), cereale „sânt destule”, fapt ce arată acumularea unei cantităţi însemnate de grâne în porturile de la gurile Dunării. Bogăţia de grâne oglindeşte ea însăşi legăturile dintre negustorimea din aceste porturi şi producţia de cereale-marfă pe moşiile din Moldova, în 1478, prin solia trimisă puterilor europene de către Ştefan cel Mare, acesta subliniază importanţa apărării Chiliei şi Cetăţii Albe.

În afară de importanţa lor militară, desigur precumpănitoare, Ştefan cel Mare avea în vedere şi rolul lor economic; el era perfect conştient de consecinţele economice pe care urma să le aibă ocuparea lor de către armatele sultanului. Veniturile feudalilor scad îndată ce negustorii şi corăbierii Moldovei, care înlocuiseră pe genovezi, au fost înlăturaţi din bogatele porturi. Pentru câtva timp dispar, de pildă, privilegiile vamale privind negoţul mănăstirilor, legat de cele două oraşe. Foarte curând după pacea dintre Imperiul otoman şi Moldova, din 1487, s-au creat condiţiile în care exportul grânelor Moldovei - mai cu seamă în Turcia - a fost din nou posibil. În ultimii ani ai veacului al XV-lea exportul de grâne în Imperiul otoman creşte.

Urcarea preţului satelor în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în primii ani ai celui următor, reapariţia privilegiilor vamale pentru negoţul mănăstirilor coincid cu dezvoltarea cumpărăturilor turceşti de grâne de la nordul Dunării şi a circulaţiei monetare otomane în aceste părţi. În noiembrie 1502, hanul Mengli Ghirei scria marelui cneaz Ivan al III-lea al Moscovei că „la Ştefan voievod umblă banii turceşti”.

Această ştire dovedeşte că moneda turcească ajunsese la acea dată un important mijloc de schimb în Moldova. Este vădit că vânzarea în Turcia a produselor moldoveneşti începuse să capete o însemnătate economică deosebită. Negustorii din Moldova sunt antrenaţi tot mai mult în relaţiile comerciale moldo-turceşti. Afacerile încheiate în Turcia de unul dintre ei, Ştefan armeanul din Suceava, sunt evocate în faţa autorităţilor liovene cu prilejul unei lichidări de datorii la 24 august 1502.

În Ţara Românească procesul este asemănător. În privilegiile de la începutul secolului al XVI-lea, prin care se dăruiesc sau se întăresc mănăstirii Tismana veniturile vămii de la Calafat şi în care se fixează tariful vamal pentru produsele ce se exportă în sudul Dunării, se arată că, alături de vite (cai, boi, vaci, oi), sare şi vin, se exporta în sudul Dunării şi grâu.

Exportul de grâne în Imperiul otoman la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, într-o vreme în care comerţul cu turcii era liber, neîngrădit încă de vreun drept de monopol al acestora, stimula în Ţara Românească şi Moldova creşterea producţiei de cereale-marfă. Vânzarea în Turcia a grânelor produse pe domeniile feudale de la nordul Dunării a avut un rol deosebit de însemnat în orientarea filo-turcă a unor mari boieri.

Pe măsură ce se dezvoltau relaţiile comerciale turco-române, pătrund şi mărfurile din Imperiul otoman la nordul Dunării. Unii domni, ca, de pildă, Basarab Laiotă, sprijină desfacerea mărfurilor turceşti în ţară. Protestând la 5 iulie 1495 împotriva greutăţilor pe care le fac braşovenii comerţului muntean, Vlad Călugărul le scria: „oare credeţi că nu putem aduce postav sau fier şi din alte locuri? în Moldova şi în Turcia găsim atât cât este voia noastră”. Influenţa turcească în viaţa comercială a Ţării Româneşti se manifestă prin denumirile mărfurilor care circulă pe piaţă, prin pătrunderea în limba de cancelarie a termenilor turceşti privind organizarea comerţului, ca hoget (act de vânzare-cumpărare).

Poziţiile economice pe care le câştigă turcii la nordul Dunării înlesnesc, în secolul al XVI-lea, aservirea politică a Ţării Româneşti şi Moldovei, frânează dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a pieţii interne, frânează apariţia efectului la care dezvoltarea producţiei de mărfuri ducea în mod normal, şi anume centralizarea statului. Progresul realizat în agricultura Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea este un aspect al progresului general economic din acea vreme, determinat în mare măsură de dezvoltarea oraşelor, unde diviziunea socială a muncii îndrepta tot mai mult populaţia spre activitatea meşteşugărească şi comercială.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea se constată o creştere a populaţiei oraşelor, atingând în unele cazuri proporţii comparabile cu ritmul de dezvoltare al unor oraşe din ţările apusene. În ajunul cuceririi sale de către turci, Chilia, de exemplu, ajunsese la o populaţie de circa 20.000 locuitori, cifră foarte mare dacă ţinem seamă de faptul că cele mai însemnate oraşe ale Flandrei, Bruges şi Gand, au avut în momentul maximei lor expansiuni 50.000 locuitori, iar Ypres avea sub 40.000 locuitori; până în veacul al XVI-lea, majoritatea oraşelor din Ţările de Jos au avut o populaţie de 10.000 locuitori. Dezvoltarea unor oraşe rezultă în mod limpede din izvoare.

Elocvent în acest sens este cazul oraşului Siret. Moşia acestui străvechi oraş - pomenit încă din anul 1340 de cronica franciscanilor - forma, împreună cu ocolul Volhovăţului, un fel de „apanaj” al soţiilor domnilor Moldovei. La 13 decembrie 1421, Alexandru cel Bun dăruia Rimgaillei oraşul Siret şi Volhovăţul împreună cu satele şi cătunele „atârnătoare de oraşul mai sus-zis şi de Volhovăţ”.

La 29 iunie 1456, aceeaşi moşie este descrisă în termeni care subliniază diferenţierea elementelor sale alcătuitoare; se vorbeşte de „oraşul Siret împreună cu suburbia şi cu satele care atârnă de el, precum şi satul Olhovăţ împreună cu celelalte sate care atârnă de acesta din vechime”. Reiese că între datele celor două acte s-a produs pe teritoriul „apanajului” domnesc un fenomen din pricina căruia deosebirea calitativă între ocolul Siretului şi acela al Volhovăţului a fost mult accentuată. Este vorba de apariţia unei suburbii, adică a cartierelor în care se strângea sărăcimea târgurilor, pe măsură ce se dezvolta economia orăşenească. În condiţiile dezvoltării generale a meşteşugurilor, apariţia noilor cartiere din Siret reprezintă creşterea unei populaţii neagricole, a cărei alimentare presupune cumpărări de grâne.

Dezvoltarea meşteşugurilor şi gruparea meşteşugarilor în oraşe au dus la întărirea rolului acestora. Creşterea numărului de ştiri privind activitatea unor meşteşugari şi negustori din Ţara Românească şi Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea oglindeşte dezvoltarea unei pieţe interne. „Piaţa - scria V.I. Lenin - apare acolo unde şi în măsura în care apare diviziunea socială a muncii şi producţia de mărfuri.

Mărimea pieţii este indisolubil legată de gradul de specializare a muncii sociale” Această din urmă precizare, mai ales, este deosebit de preţioasă. Se vede de aci că intensitatea schimburilor este direct proporţională cu gradul de dezvoltare pe care l-a atins diviziunea socială a muncii. În comparaţie cu situaţia din perioada anterioară, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Ţara Românească şi Moldova, s-au înmulţit ramurile de activitate meşteşugărească, a crescut diferenţierea şi specializarea în interiorul acestora.

Printre meşteşugarii cel mai frecvent menţionaţi în documente se întâlnesc: pielari, ciubotari, cojocari, croitori, pietrari, lemnari, zidari. În 1475, Iacob armeanul, pielar din Suceava (pellifex de Soczavia) accepta jurisdicţia tribunalului armenesc din Liov. În acelaşi an, devenea cetăţean al Liovului Stepan ruteanul meşter de ciubote roşii din Suceava (rubricerdo de Soczavia).

În 1477 era amintit de asemenea la Liov „Gheorghe croitorul din Moldova, fratele lui Petru croitorul” (Georgius sartor de Walachia, frater Petri sartoris). Cronica moldo-germană cuprinde ştirea că, la 22 iunie 1479, Ştefan cel Mare a început „să zidească Chilia şi a isprăvit-o în aceeaşi vară, cu 800 de zidari şi 17.000 de ajutoare”. Mărturii documentare şi arheologice indică prelucrarea metalelor. sunt indicii că şi armamentul se confecţiona, în parte, în ţară; dovadă importul de salpetru pentru praful de puşcă şi de metale pentru arme.

La 13 mai 1475, de pildă, se trecea în socotelile Liovului tranzacţia încheiată între municipalitatea de acolo şi Mihail „der Salnitersyder” al domnului Moldovei. E vorba de vânzarea unei cantităţi de salpetru. În această vreme se întâlnesc chiar meşteri moldoveni în măsură să satisfacă în parte nevoile vieţii de fast a boierilor. Un document din 29 mai 1484 aminteşte de un Stanciu aurar. În secolul al XVI-lea, urmaşi ai acestuia au ajuns să deţină însemnate dregătorii; Teodosie, nepotul lui Stanciu, este arătat ca „fost ceaşnic”, la 5 aprilie 1558.

Pe măsură ce se dezvoltă meşteşugurile, se manifestă tendinţa de înlocuire a importului de obiecte finite, prin importul de semifinite şi de materii prime. La 22 aprilie 1466, Matei Corvin dădea satisfacţie plângerilor unor negustori şi meşteşugari saşi, care arătau că se trimit piei crude, nelucrate, în Moldova şi Ţara Românească. Aceştia - precizând că astfel de cumpărături se fac „în mare cantitate” - amintesc privilegiul lor străvechi după care acest comerţ era interzis, ca măsură de protecţie în favoarea tăbăcarilor locali. La cererea lor, regele confirmă acest interdict, pentru a nu lipsi pe meşteşugarii oraşelor din Transilvania de materie primă şi pentru a nu înlesni în apropiere concurenţa tăbăcarilor moldoveni şi munteni.

La 10 februarie 1489, aceleaşi plângeri ale tăbăcarilor saşi aduceau repetarea actului, lui Matei Corvin în aceiaşi termeni. Se învedera, astfel, că măsurile protecţioniste ale regelui Ungariei nu puteau învinge progresul economic din Moldova şi Ţara Românească; el ducea cu necesitate la o nouă reglementare a raporturilor dintre ele şi oraşele din Transilvania. Privilegiile regale sunt destul de grăitoare, ele singure, pentru a dovedi rolul în creştere al orăşenilor moldoveni şi munteni, cumpărători de piei brute, din care urmau să confecţioneze singuri o încălţăminte până aci adusă în parte din Transilvania.

Consumul de produse meşteşugăreşti crease o bază atât de solidă pentru activitatea meşteşugarilor din Ţara Românească şi Moldova, încât concurenţa negustorilor din Transilvania a putut fi îngrădită într-un număr tot mai mare de ramuri ale producţiei meşteşugăreşti şi ale comerţului. Tot mai des se aud plângeri împotriva unor braşoveni care încearcă să oprească aducerea de peste munte a unor unelte, materii prime sau semifinite, chiar după ce fuseseră cumpărate în Ţara Bârsei şi plătite în bună rânduială.

Vlad Călugărul denunţa rostul acestor procedee când scria braşovenilor despre un meşter al său de curte, plecat în Transilvania ca să-şi aducă unelte: „meşteşugarii domniei voastre nu l-au lăsat să-şi cumpere din ceea ce îi trebuieşte pentru măistoria lui”. Intenţia de a stânjeni pe toate căile activitatea meşteşugarilor munteni este vădită, de asemenea, şi când sunt oprite la Bran cele 20 de obezi de fier cumpărate de către Costea din Târgovişte „pentru ferecarea carelor” în ţară.

În legătură cu dezvoltarea oraşelor, întemeiată pe producţia meşteşugărească, se explică şi ridicarea negustorilor locali. Pe măsură ce se dezvoltă schimbul de mărfuri şi creşte piaţa internă, aceştia înlocuiesc treptat pe negustorii străini, în domeniul comerţului cu cereale, negustorii genovezi sunt înlocuiţi încă înainte de 1475 de negustori localnici, reprezentanţi direcţi ai progresului producţiei de mărfuri în Moldova.

Ruinarea activităţii negustorilor italieni la gurile Dunării a fost urmarea firească a dezvoltării economice locale; această activitate a decăzut ca urmare a progresului forţelor de producţie şi a circulaţiei interne de mărfuri pe acest teritoriu. Succesul luptei pe care negustorii moldoveni o duceau împotriva concurenţilor lor genovezi, prin înlăturarea acestora de pe piaţa internă, este rezultatul legăturii dintre negustorii localnici şi producţia de mărfuri care creştea în satele şi oraşele de la nordul Dunării. Eliminarea definitivă, cu prilejul unor evenimente militare, a genovezilor din Marea Neagră fusese anunţată printr-o lungă pregătire economică anterioară.

Către sfârşitul secolului al XV-lea îşi fac apariţia la Braşov numeroşi negustori din Moldova şi Ţara Românească. Afacerile lor se înmulţesc, făcând posibilă acumularea primelor capitaluri comerciale de unii dintre ei. În jurul anului 1500, de pildă, Rădilă din Câmpulung cumpăra 39.000 „cuţite de Stiria”, vindea şofran la Sibiu, iar unui târgoveţ din Braşov îi vindea un număr de cuţite, suficient de mare pentru ca 18.000 bucăţi să rămână neplătite.

Noua politică a domniei faţă de orăşeni. Restrângerea privilegiilor de imunitate

Unii dintre domni, recunoscând în orăşeni un factor politic important, ale căror interese trebuiau apărate, manifesta o deosebita grija pentru ei, şi, prin măsurile pe care le adoptă, contribuie la creşterea veniturilor şi a rolului lor în viaţa politică, în Moldova, Ştefan cel Mare manifestă preocupări de apărare a intereselor târgoveţilor ţării, pe care nu le întâlnim în vremea niciunuia dintre predecesorii marelui voievod.

Sprijinul pe care-l acordă domnia orăşenilor îmbracă diferite forme şi priveşte atât activitatea lor în interiorul ţării - unde li se acordă o serie de avantaje economice - cât şi în afară. În privilegiul acordat oraşului Bârlad, Ştefan cel Mare declara în 1495: „am miluit pe şoltuzii şi pârgarii şi pe toţi oamenii săraci din târgul nostru Bârlad şi le-am întărit legea lor veche, ca nici unul din oamenii ce trăiesc în Bârlad să nu plătească vama cea mică acolo la Bârlad, de la nici o marfă, afară de acei ce vor aduce peşte: aceştia vor avea să dea, de o maje, un peşte şi de un car tot un peşte, altceva nimic”.

În tratatele internaţionale - în locul indiferenţei arătate de domnii de până la Ştefan cel Mare pentru lupta grea a orăşenilor Moldovei, supuşi presiunii concurenţei externe - surprindem în vremea acestuia primele semne ale unei protecţii a intereselor lor. Din anul 1475, domnul începe să includă în textul tratatelor internaţionale unele clauze - deocamdată destul de mărginite - cu privire la interesele târgoveţilor moldoveni în Transilvania. În tratatul încheiat la 12 iulie 1475 cu regele Matei Corvin, Ştefan cel Mare vorbeşte despre garantarea reciprocă a libertăţii negustorilor din Moldova şi Ungaria, pe teritoriile ambelor părţi contractante.

Către sfârşitul secolului al XV-lea, încep să apară şi în tratatele cu Polonia clauze speciale care prevăd protecţia negustorilor. La 13 iulie 1499, Ştefan cel Mare introduce în tratatul său cu regele Poloniei Ioan Albert dispoziţii amănunţite de organizare a administraţiei comerciale. În cazul ivirii unor „neînţelegeri sau pagube” în desfăşurarea comerţului moldo-polon, Ştefan obligă pe vecinii săi să admită participarea activă a starostilor de Hotin şi Cernăuţi în judecarea proceselor, fixarea despăgubirilor etc. În cazul în care „s-ar întâmpla vreo mare strâmbătate şi neînţelegere între starosti”, regele Poloniei era obligat să admită ca diferendul să se rezolve printr-un arbitraj al stăpânitorilor ambelor părţi interesate, deci cu participarea directă a lui Ştefan.

De asemenea şi în Ţara Românească, începând din vremea lui Vlad Ţepeş, domnia - constatând că vechea concurenţă a negustorilor transilvăneni aducea prejudicii negustorilor munteni - se solidarizează cu aceştia din urmă. Spre sfârşitul domniei - prin 1480-1482 - Basarab Ţepeluş interzice cu desăvârşire intrarea braşovenilor în ţară. Arătând înmulţirea peste măsură a procedeelor comerciale incorecte: întârzierea plăţilor, pagubele cauzate negustorilor munteni etc., el ia hotărârea de a organiza la graniţă iarmaroace la care transilvănenii urmau să vină şi să-şi schimbe mărfurile cu localnicii. Cam în aceeaşi vreme, o scrisoare domnească elaborează o adevărată teorie a protecţionismului comercial, completând ştirile de mai sus prin explicaţii larg cuprinzătoare, ceea ce arată o nouă orientare a politicii domneşti.

Respingând cererea braşovenilor de a face comerţ în Ţara Românească în vechile condiţii, domnul adăuga: „aceasta nu o putem face, căci vedeţi bine şi domnia voastră: dacă vă vom slobozi negustorii să cumpere şi să vândă prin oraşele noastre, atunci săracii şi negustorii noştri cum se vor mai hrăni şi cui vor vinde peştele şi cum se vor înlesni să se plătească de dajdia domniei mele?”.

Partea cea mai caracteristică a răspunsului dat de domn constă în limpezimea cu care îşi formulează ideea despre interesele sale; el luptă pentru a asigura prosperitatea supuşilor săi, conştient fiind de profitul ce avea să se nască pentru el de aci. Creşterea bogăţiei produse de orăşenii localnici determină domnia ca, în folosul chiar al propriilor sale venituri, să sprijine târgoveţii şi să adopte punctele lor de vedere în materie negustorească.

La adăpostul politicii protecţioniste a domniei, orăşenii se organizează într-un fel de „autonomii comunale”, se dezvoltă atribuţiile sfatului fiecărui oraş, care îndeplineşte funcţiunea unui scaun de judecată, precum şi foarte numeroase alte misiuni impuse de gospodărirea complexă a comerţului. Sfatul orăşenesc elaborează o serie de norme şi principii după care se călăuzeşte activitatea lui; încep să se folosească sistematic „catastişele”, condicile de evidenţă, fapt ce confirmă grija pentru o scrupuloasă înregistrare scrisă a oricărei activităţi orăşeneşti.

Susţinând interesele orăşenilor şi contribuind la creşterea puterii lor politice, domnia urmărea să se sprijine pe ei în lupta pe care o ducea pentru centralizarea statului, care se întemeia pe dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a pieţii. Prin politica pe care o duce, domnia caută să restrângă privilegiile de imunitate ale domeniilor feudale, care stânjeneau nu numai acţiunile politice ale domniei, dar şi producţia de mărfuri şi comerţul liber, cerut de interesele meşteşugarilor şi negustorilor.

Restrângerea privilegiilor de imunitate a fost o politică statornică a domniei şi s-a aplicat ori de câte ori domnul a avut posibilitatea să o facă. Din conţinutul privilegiilor acordate marilor mănăstiri, mai ales, se vede tendinţa dregătorilor domneşti de a interveni tot mai des pe moşiile feudale. Astfel, în măsura în care apar fenomene legate de producţia de mărfuri pe domeniul privilegiat al Rădăuţilor - sat supus episcopiei cu acelaşi nume - Ştefan cel Mare caută să modifice regimul judecătoresc al acestui domeniu. La 23 august 1481, confirmând episcopiei privilegiile feudale, el precizează că în zilele de târg, când vor avea loc bâlciuri la Rădăuţi, anumite pricini vor fi supuse autorităţii unor dregători ai domniei, „vornicii de târg”; cu alte cuvinte, domnul îşi rezerva beneficiul social-politic al procesului care se dezvolta în economia moşiei episcopale.

În Ţara Românească se observă, de asemeni, acelaşi proces. La 23 martie 1482, Basarab Ţepeluş proceda la o importantă restrângere a privilegiilor mănăstirii Snagov: „iar când se fac gloabe asupra acelor sate (stăpânite de mănăstire), să nu meargă călugării singuri să prade, ci să trimită egumenul pe unul din fraţi la marele vornic ca să trimită vornicul o slugă domnească şi alta vornicească, ca să prade ei”. Deşi venitul gloabei rămâne al mănăstirii, actul de urmărire administrativă a „răufăcătorului” este controlat de domnie şi de dregătorii ei. Sunt cuprinse aci idei de mare însemnătate pentru politica domniei în ultima treime a veacului al XV-lea.

Se urmăreşte ca funcţiunile statului - deţinute până atunci de către fiecare feudal în parte - să fie îndeplinite tot mai mult de slujbaşi ce administrează „interesele publice”, adică interesele comune ale clasei stăpânitoare, care pot fi, totuşi, distincte de interesele private ale fiecărui feudal. Pe baza acestor transformări apare şi ideea statului distinct de persoana domnului. Ea se manifestă în chip izbitor în legătură cu problema vistieriei statului, confundată înainte vreme cu averea privată a domnului şi care începe să fie considerată acum ca un lucru public.

În vara anului 1479, Basarab Laiotă - pribeag în Transilvania - izbuteşte, trecând munţii, să ia prin surprindere vistieria rivalului său Basarab Ţepeluş. În tot ceea ce întreprind Ţepeluş şi boierii lui, pentru recuperarea vistieriei, se distinge lămurit apariţia ideii de „avere publică”, ce serveşte intereselor de stat, o avere distinctă de persoana domnului.

Astfel, în iarna anului 1479-1480, în timp ce domnul se găsea în tabăra turcească, boierii săi reclamau de la braşoveni „acea vistierie care este a Ţării Româneşti”, ameninţându-i că, dacă nu o vor restitui, „voi pace nu veţi avea cât va fi Ţara Românească”. Ţepeluş însuşi, cerându-şi vistieria, arăta că îi este necesară „ca să mă apăr cu ea” şi o socotea avere „ce era să fie scut creştinilor”. Pentru prima oară vistieria apare ca un bun ce serveşte interesele de stat ale unei ţări, ba chiar ale unul sistem politic ce înglobează mai multe state.

Sub imperiul necesităţilor stringente ale luptei împotriva turcilor şi ale reprimării luptei de clasă, domnia fusese obligată să organizeze un aparat politic al cărui instrument indispensabil era fiscalitatea. Resursele băneşti strânse în vederea intereselor de stat, ale luptei antiotomane, nu puteau fi considerate ca aparţinând persoanei domnului. Revendicarea boierilor lui Ţepeluş, atât de limpede şi hotărâtă, scoate în relief faptul că vistieria ajunsese să fie considerată un „bun public”, a cărui soartă nu poate fi solidară cu aceea a domnului.

Boierii se declară hotărâţi, în numele ţării (adică al unor interese publice), să apere acest bun. Succesele obţinute la sfârşitul secolului al XV-lea pe plan politic în direcţia centralizării starului, transformarea unor vechi instituţii şi apariţia altora noi nu sunt altceva decât expresia, pe plan suprastructural, a transformărilor social-economice care se petreceau în acea vreme, a eforturilor domniei pentru apărarea şi consolidarea producţiei de mărfuri.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …