Dezvoltarea oraşelor. Meşteşugurile şi comerţul în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

O parte din oraşele Ţării Româneşti şi Moldovei sunt în plină decădere (Oraşul de Floci, Târgşorul, Slatina, Târgul Putnei, Târgul Frumos, Orheiul), iar altele într-un vădit regres (Argeşul, Câmpulungul, Craiova, Adjudul, Dorohoiul, Hotinul, Siretul etc.). Cele legate de o ramură economică asupra căreia n-a grevat monopolul turcesc (viticultura, exploatarea sării), sau având o situaţie administrativă deosebită (reşedinţă domnească sau [episcopală) s-au menţinut la nivelul atins înainte de instaurarea dominaţiei otomane.

În această categorie intră în Ţara Românească oraşe ca: Buzău, Piteşti, Râmnicul Vâlcea, Ocnele Mari, Târgovişte, iar în Moldova: Bacău, Cotnari, Hârlău, Târgul Trotuş, Suceava, Roman etc. E de remarcat totuşi că şi în această epocă o serie de oraşe, legate de drumurile de comerţ, de exportul de grâne în Imperiul Otoman sau bucurându-se de o atenţie specială din partea puterii centrale, continuă să se dezvolte şi că apar chiar şi unele oraşe noi. Astfel, cunosc o oarecare înflorire, înregistrată şi de izvoarele narative, oraşele: Bucureşti, Gherghiţa, Iaşi şi Ştefăneşti. O serie de sate mari, având o piaţă locală sau bâlciuri periodice, se dezvoltă şi se transformă în oraşe. În actele interne dintre 1551-1600 sunt amintite ca oraşe şi târguri noi: Calafat, Caracal, Ploieşti, Râmnicu Sărat, Şcheia şi Galaţi.

Populaţia de bază a oraşelor o formau meşteşugarii şi negustorii, de multe ori nerupţi încă cu totul de agricultură. Acestora li se adăuga şi un număr de ţărani, fie moşneni fugiţi la oraş din cauza dărilor, fie vecini fugiţi de pe domenii, şi care în parte continuau să se ocupe cu agricultura pe ţarina oraşului sau cu grădinăritul şi cultura viţei de vie. În a doua jumătate a veacului se stabilesc în oraşe un însemnat număr de boieri şi mănăstiri, care, interesaţi în schimbul de mărfuri, încep să ocupe un loc de seamă în viaţa economică orăşenească. Ei au adus în oraşe şi robi ţigani, pentru a le servi de bucătari, vizitii, argaţi etc.

În ceea ce priveşte meşteşugurile de la oraşe, e de relevat ritmul lent cu care ele progresează. Intervine acum şi un început de schimbare a modei clasei stăpânitoare, îndeosebi în îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de podoabă, mobilier etc., cauzată de influenţa otomană. Această orientalizare treptată a boierimii a atras după sine înlocuirea produselor confecţionate de meşteşugarii români cu produse turceşti, aduse în ţară de diverşi negustori ai Imperiului.

A doua jumătate a veacului al XVI-lea constituie pentru unele ramuri meşteşugăreşti o epocă de regres. Mulţi din meşteşugari se reîntorc la agricultură, o parte din timp practicând meşteşugul, iar alta cultivând ogoarele din moşia oraşului. Procesul acesta a slăbit poziţiile economice ale meşteşugarilor şi a determinat, în oarecare măsură, caracterul mai mult comercial şi agrar al oraşelor noastre, în această epocă.

Din frecvenţa cu care apar meşteşugarii în actele orăşeneşti, ca martori sau ca proprietari de case, prăvălii şi ocine, precum şi din numărul lor, se poate vedea că ei şi-au continuat totuşi activitatea şi sub regimul dominaţiei otomane, deşi cu o intensitate mult redusă. În această vreme se întâlnesc la oraşe meşteşuguri legate de prelucrarea metalelor şi a pieilor, de confecţionarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei, de anumite ramuri alimentare, de construirea clădirilor şi amenajarea locuinţelor etc. Meşteşugarii atestaţi documentar între 1551-1600 în oraşele din Ţara Românească şi Moldova sunt: tăbăcari, cojocari, blănari, cizmari, croitori, fierari, lăcătari, zlătari, săbieri, arcari, şelari, dogari, olari, zidari, morari, meşteri de mori, brutari, măcelari, miedari, brăgari, berari, rachieri, băiaşi şi bărbieri.

În ceea ce priveşte organizarea meşteşugarilor, ea este cea a aşa-numitelor frăţii, puternic influenţate de biserică şi având în fruntea lor câte un vătaf. Sistemul de organizare în breaslă nu este confirmat de izvoare pentru această epocă. Nici negustorii din oraşe nu sunt organizaţi încă în bresle; totuşi, ei încep să acţioneze ca un grup solidar, care controlează activitatea negustorească din pieţele orăşeneşti. Comerţul orăşenesc este acaparat tot mai mult de negustorii străini, îndeosebi levantini, reprezentanţi ai intereselor economice ale Imperiului şi auxiliari politici ai Porţii. Negustorimea locală, tot mai slabă, nu mai găseşte, ca înainte, sprijin la domnie, spre deosebire de negustorii Imperiului, care se bucură de puternica protecţie a Porţii.

În izvoarele interne se găsesc numeroase ştiri care arată interesul pe care-l acordau unele mănăstiri comerţului. Aşa, de pildă, mănăstirea Sfânta Troiţă avea, la sfârşitul veacului, peste 20 de prăvălii în Bucureşti; mănăstirea Simo-Petra de la Athos stăpânea, tot în Bucureşti, în 1585-1586, şapte prăvălii; mănăstirea Stăneşti avea, în 1593, şase prăvălii la Craiova. Unii dintre marii boieri se arată şi ei interesaţi în câştigurile ce le puteau avea de pe urma prăvăliilor. Aşa, de pildă, marele vornic Dragomir avea, în deceniul al optulea al veacului, 15 prăvălii în Bucureşti şi şase la Craiova.

Negustorii sunt amintiţi în acte fie ca proprietari, fie ca simpli arendaşi, care plăteau chirie stăpânului prăvăliei sau locului, care aparţinea de regulă unei mănăstiri sau unui mare boier, iar uneori chiar domniei. O serie de negustori greci au în această vreme prăvălii în Bucureşti, aşa precum mulţi armeni au la Iaşi. Unele din ele ajung, prin silnicie, chiar în mâinile turcilor, în timpul domniei lui Alexandru Mircea, nişte turci au pus mâna pe unele locuri cu prăvălii în uliţa bisericii lui Chiorma banul din Bucureşti, unde făceau „mare răotate” şi de unde, cu multă greutate, au fost scoşi de domn.

De asemenea, un ienicer turc acaparează prin înşelăciune trei dugheni, tot în Bucureşti, de unde apoi este şi el scos prin judecată domnească. Prăvălii au însă şi unii meşteşugari, care produc nu numai la comandă, ci şi pentru piaţă. Aşa, de pildă, într-al şaptelea deceniu al veacului, Ivan bărbier avea trei prăvălii în Târgovişte; în 1589, un Ianachi cizmar cumpăra două prăvălii de la un miedar, în Bucureşti.

În prăvăliile aflate în stăpânirea mănăstirilor şi boierilor se vindeau în primul rând produsele domeniilor proprii. Negustorii vindeau în prăvăliile lor mai ales articole de băcănie sau unelte, aduse din afara ţării. Unele ştiri contemporane vorbesc despre bogăţia de marfă, ca şi despre preţurile mici la care se vindea. În Iaşi sunt „multe prăvălii, iar în prăvălii tot felul de mărfuri; şi negoţul este bun”, relatează, în 1593, călătorul rus Ivan Korobeinikov.

Aceeaşi constatare o face Franco Sivori pentru Bucureşti, şi anume că „sânt multe prăvălii, bine aprovizionate cu mărfuri de tot felul”. Este de observat tot acum fenomenul fundării unor mănăstiri la oraşe (Sf. Troiţă, Plumbuita, Sărindar, la Bucureşti; Galata, la Iaşi). Stăpâni pe întinse domenii, pentru a fi mai aproape de piaţa de desfacere, călugării se aşează în oraşe, unde îşi vând produsele; achiziţionează case, terenuri, prăvălii etc.

Există pentru această epocă puţine ştiri despre mărimea oraşelor şi numărul locuitorilor, aşa că o comparaţie cu situaţia anterioară, din acest punct de vedere, nu se poate face. Pentru Ţara Românească avem doar două ştiri, din anii 1588 şi 1591, privitoare la Târgovişte şi la Câmpulung, care spun că primul avea pe atunci 1.022 de case, ceea ce ne duce la un număr de aproximativ 5.000 locuitori - iar al doilea, 900 de case, deci aproximativ 4.500 locuitori.

Pentru Moldova sunt date mai numeroase, dar nu se poate pune prea mult temei pe ele. După Bernardo Quirini, episcop catolic care a vizitat Moldova la 1599, Suceava avea 6.000 de case, ceea ce înseamnă aproximativ 30.000 de locuitori; Bacăul 4.000 de case (circa 20.000 de locuitori); Cotnarii şi Trotuşul, câte 3.500 de case (circa 17.500 locuitori); Baia, 3.000 de case (circa 15.000 locuitori); Huşii 1.030 de case; Romanul 400; Târgul Neamţ 250.

Este evident că cele mai multe cifre dintre acestea sunt exagerate. Marea majoritate a populaţiei stabile a oraşelor noastre se compunea din români. În oraşe ca Gherghiţa, Câmpulung, Bucureşti, Bacău, Baia, Cotnari etc. existau, printre meşteşugari şi negustori, şi saşi, maghiari, armeni şi greci. Printre negustorii din Bucureşti sunt astfel amintiţi numeroşi greci, care au o organizare aparte, având în frunte un „başă al străinilor”.

Organizarea administrativă a oraşelor între 1550 şi 1600 rămâne cea anterioară. Se observă doar un mai puternic amestec al organelor puterii centrale în treburile interne ale oraşului. Din descrierile contemporane, făcute de călătorii străini, ca şi din izvoarele interne, se poate desprinde aspectul exterior al oraşului medieval românesc. În centrul oraşului se găsea o piaţă, unde se ţineau târgurile săptămânale şi care, în actele interne, e numită, cu un termen oriental, „pazar” sau „bazar”. Aici se găseau cele mai multe prăvălii, ateliere sau dughene.

Din piaţă porneau mai multe străzi, parte pavate cu trunchiuri de lemn, şi care de asemenea aveau prăvălii. Pe apele care străbăteau cele mai multe dintre oraşe se ridicau mori, atât în interiorul oraşului, cât şi la margine. La periferie se găseau grădini şi livezi, adesea chiar vii, iar de jur împrejur se afla ţarina oraşului, unde se practica agricultura şi se păşunau vitele. Ca în aproape toate domeniile, şi în dezvoltarea oraşelor româneşti, instaurarea dominaţiei otomane s-a dovedit a fi o serioasă piedică, pentru învingerea căreia a fost nevoie de deosebite eforturi depuse de masele producătoare.

Meşteşugurile săteşti

În afară de oraşe, continuă să existe în această epocă la sate şi pe domenii o serie de meşteşuguri, atât din ramurile întâlnite în oraşe, cât şi din altele specifice economiei rurale. Pe domenii, şi în special la curtea feudală, nevoia de produse meşteşugăreşti era împlinită în cea mai mare parte de meşteşugarii locali, robi ţigani sau vecini, care produceau atât pentru stăpân, cât şi pentru săteni. Datorită situaţiei lor sociale, toţi aceştia lucrau numai la comandă, produsele lor neconstituind încă mărfuri destinate pieţii.

Meşteşugari existau şi în satele libere, dar şi aceştia produceau tot numai la comandă, datorită slabei dezvoltări a pieţii şi faptului că nu puteau face faţă concurenţei meşteşugarilor din oraşe. Pentru meşteşugarii rurali, meşteşugul constituia adesea o ocupaţie secundară, de completare a activităţii agricole. Ei nu se desprind decât în parte de agricultură, care rămâne în mare măsură îndeletnicirea lor de bază. Meşteşugarii rurali întâlniţi în actele acestei epoci sunt: morari, fierari, zlătari, căldărari, tăblari, săbieri, croitori, cojocari, ciubotari, dogari şi zidari.

Pe domenii şi în satele libere, ca şi în oraşe, întâlnim anumite instalaţii de prelucrare a materiilor prime, alimentare sau de altă natură, cum sunt morile pentru măcinatul grâului, pivele de bătut sumane, ştezele pentru spălatul, îndesitul şi scămoşatul ţesăturilor de lână, şteampurile de zdrobit minereuri. Pe domenii, ca şi în oraşe, se găseau sladniţe în care se făcea berea, precum şi velniţe sau poverne de fabricare a rachiului. Interesul pe care-l prezintă atare instalaţii pentru stăpânii feudali reiese din catastiful de averile mănăstirii Galata. În anul 1588, mănăstirea avea în cele 16 sate ale sale 21 de mori, şase pive şi două şteze.

Comerţul intern

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, procesul formării pieţii continuă, fiind însă frânat de condiţiile create de dominaţia otomană. Mărfurile care circulă mai cu deosebire pe piaţa internă sunt: vitele, peştele, sarea, mierea, vinul, cerealele şi derivatele lor, precum şi unele produse meşteşugăreşti. Toate aceste produse sunt furnizate pieţii îndeosebi de domeniul feudal sau de meşteşugarii de la oraşe şi sunt puse în circulaţie fie tot de ei, fie prin intermediul negustorilor.

Dacă pentru gospodăria feudală dezvoltarea pieţii interne, chiar în condiţiile dominaţiei otomane, constituie un impuls pentru crearea de produse-marfă, nu aceleaşi efecte le-a avut şi asupra gospodăriei ţărăneşti. Se poate spune că şi gospodăria ţărănească a participat la dezvoltarea pieţii interne în această vreme, dar într-o măsură destul de redusă. Ţăranul, împins de nevoia de a avea neapărat bani pentru plata dărilor, aduce pe piaţă produse agricole sau ale industriei sale casnice, şi anume: cereale, vite, piei de oaie sau din vânat, lână, brânză, miere, pânză de in sau de cânepă, sumane etc. Totodată, el este şi cumpărător de unelte agricole, care sunt mai bune şi adesea mai ieftine decât cele pe care le face meşteşugarul din sat.

Despre această participare a ţărănimii cu produse pe piaţa internă, în condiţiile crâncenei exploatări la care era supusă, se poate afirma că era mai mult forţată, căci majoritatea acestor produse nu fuseseră create pentru a deveni mărfuri, nu erau destinate pieţii, ci consumului propriu. Foarte adesea ţăranii nu-şi vând prisosul produselor, ci înseşi cele necesare traiului lor şi al familiei; de aceea, piaţa internă, aşa cum se prezenta în această vreme, a fost un factor care nu a contribuit la dezvoltarea gospodăriei ţărăneşti, ci la ruinarea ei, pe care, de altfel, o şi înregistrăm în ultimul deceniu al veacului al XVI-lea.

În afara mărfurilor indigene, pe piaţa internă mai circulau o serie de mărfuri de import, şi anume: mirodenii, stofe, haine orientale gata confecţionate, podoabe etc. Acestea din urmă, datorită schimbării modei, orientalizării ei, găsesc mare căutare în sânul clasei stăpânitoare. Pentru procurarea unei îmbrăcăminţi luxoase şi a unor podoabe femeieşti, boierii îşi vând adesea şi moşiile.

Izvoarele interne, ca şi unele din cele externe, cuprind ştiri preţioase referitoare la preţurile cu care se vindeau pe piaţa internă principalele mărfuri. Relativ numeroase, ele îngăduie stabilirea preţului mediu al unora din produse, în ultimele patru decenii ale veacului. Aşa, de pildă, preţul mediu al cailor, variind în raport cu rasa (căci pe piaţă existau şi cai turceşti, al căror preţ era extrem de ridicat) era în Ţara Românească între 11 şi 23 galbeni, iar în Moldova, între 12 şi 18 galbeni.

Boii au aproape acelaşi preţ, în cursul întregii jumătăţi de veac, de 2-2,5 galbeni, în Ţara Românească, şi de 3-4 galbeni, în Moldova. Oile valorau, în ambele ţări, între 30 şi 40 de aspri, după soi şi regiunea în care se vindeau; porcii, între 100 şi 120 de aspri. Obrocul de grâu (circa 52 kg) se vindea în Ţara Românească, la 1580, cu 50 de aspri, iar vadra de vin, la sfârşitul veacului, costa între 10 şi 20 de aspri. În sudul Moldovei, în deceniul al nouălea, o găină costa doi aspri, iar cu un aspru se puteau cumpăra 15-20 de ouă. Tot cu un aspru se puteau lua două ştiuci sau trei crapi mari.

Există unele date şi asupra preţului câtorva produse meşteşugăreşti locale. Astfel, la sfârşitul veacului, un cojoc se vindea cu 60 de aspri, o pereche de nădragi, în 1583, cu 80 de aspri, iar o dulamă costa între 200 şi 600 de aspri. Comparând preţurile mărfurilor produse de gospodăria ţărănească sau domenială cu cele produse de meşteşugarii locali, se poate constata că acestea din urmă au un preţ destul de ridicat. Ca să-şi procure o pereche de cizme, ţăranul trebuia să vândă cinci, şase oi sau circa 200 kg de grâu.

Faţă de aceste preţuri ale produselor locale, pe care străinii le apreciază ca foarte reduse în raport cu cele de la ei de acasă (din oraşele italiene, Franţa, Imperiul habsburgic sau Anglia), ies cu totul din comun, ca fiind peste măsură de ridicate, preţurile unor obiecte de îmbrăcăminte sau podoabă, importate în special din Orient. Astfel, o manta „de cofterie cu jderi” costa, în 1579, 3.000 de aspri, cât 20 de boi sau 3.000 kg de grâu; un brâu de argint se cumpăra cu 800-3.000 aspri; un caftan „de zarpa”, cu 6.000 aspri; o dulamă tot „de zarpa”, cu 4.500 aspri.

Cerceii unor boieroaice costau între 1.000 şi 2.000 de aspri - cât o parte de moşie; un inel - 1.000 de aspri, un lanţ de aur - 3.000 de aspri,, iar o pereche de brăţări - 5.000 de aspri. Toate acestea, fără excepţie, sunt cumpărate de marii boieri. Un preţ ridicat aveau şi veşmintele bisericeşti şi obiectele de cult. Un stihar de brocart negru, cumpărat de mitropolitul Ţării Româneşti în 1564, costa 1.000 de aspri, iar o cădelniţă - 5.000 de aspri. Cerceii sau inelul jupâniţei şi stiharul mitropolitului costa fiecare în parte tot atât cât o familie de ţărani ce se vindea în rumânie, cu tot ceea ce îi aparţinea.

Preţurile ridicate ale mărfurilor de import şi cele scăzute cu care se vindeau în afara hotarelor mărfurile româneşti constituiau un mare dezavantaj pentru economia celor două ţări. Din datele pe care le avem referitore la evoluţia preţurilor pe piaţa internă, atât a produselor agricole, cât şi a vitelor, se poate vedea că ele cunosc o creştere destul de neînsemnată; dacă se are în vedere şi scăderea valorii banilor, ea este şi mai puţin importantă. Dezvoltarea pieţii interne a fost împiedicată în parte şi de vămile interne, care continuă să existe în diferite oraşe precum şi pe domeniile feudale.

Comerţul extern

În majoritatea ţărilor de la răsărit de Elba, un rol important în dezvoltarea producţiei de mărfuri în a doua jumătate a veacului al XVI-lea l-a avut comerţul extern. Şi în cazul Moldovei şi Ţării Româneşti, comerţul cu Transilvania, Polonia, Veneţia şi Imperiul Otoman a fost unul din factorii care au stimulat producţia de cereale-marfă, ca şi de vite, destinată pieţii externe. În desfăşurarea comerţului extern în această epocă se pot distinge două faze: una până în jurul anului 1568, adică până la instaurarea monopolului turcesc, cealaltă până la 1595, adică până la răscoala împotriva Imperiului Otoman, condusă de Mihai Viteazul.

Prima din aceste faze se caracterizează prin infiltrarea negustorilor levantini, sprijiniţi de Poartă, în comerţul extern al celor două ţări, prin orientarea spre sud a acestui comerţ şi prin continuarea unui comerţ destul de dezvoltat şi cu alte state. Cea de-a doua are drept caracteristici: înlăturarea în mare măsură din comerţul de export a negustorilor români de către cei ai Imperiului şi interzicerea de către Poartă de a se mai face comerţ şi cu alte state, cu mărfurile de care avea ea nevoie.

Comerţul extern este dominat tot mai mult de schimburile cu Imperiul Otoman. Comerţul cu cereale, pe care Ţara Românească şi Moldova începuseră să-l facă încă de la sfârşitul veacului al XV-lea, constituie o însemnată sursă de venituri pentru feudalii români şi, deci, un important impuls pentru producţia de cereale-marfă. Turcii, care, în afară de Egipt şi de câmpiile Tesaliei, Macedoniei şi Bulgariei, dispuneau şi de câmpiile Ţării Româneşti şi Moldovei, devin, alături de spanioli, principalii negustori de grâne în bazinul mediteranean. Veneţia, Ragusa, Messina, Genova erau aprovizionate cu cereale de către turci, îndeosebi cu grâu românesc, ca şi capitala Imperiului, Constantinopolul.

Ori de câte ori turcii nu pot scoate grâu din Ţara Românească şi Moldova, din motive de război sau secetă, cum a fost, de pildă, în anii 1563, 1565-1566, 1570, 1574-1575, 1590, opresc şi ei exportul în Italia, unde în aceşti ani se simte mare lipsă de hrană. În urma războiului cu ţările române, ca o consecinţă a lipsei cerealelor din părţile noastre, în 1575 şi mai apoi în 1597 şi 1600, la Constantinopol bântuie o teribilă foamete. Hrana şi lemnul ating preţuri enorme. Ca niciodată, în 1597 se iau măsuri de expulzare a străinilor din capitală, pentru a se micşora numărul populaţiei. Pe lângă cereale, turcii mai aveau asigurată aprovizionarea capitalei lor şi cu carne, procurată printr-un masiv import de vite din Ţara Românească şi Moldova.

Cele două ţări devenind principalele surse pentru aprovizionarea cu cereale şi vite a Imperiului, e de înţeles că turcii au căutat să şi le asigure prin toate mijloacele, să devină pe cât era posibil singurii beneficiari ai acestor bogăţii româneşti. Acest ţel l-au şi atins, prin instaurarea monopolului lor asupra principalelor produse ale celor două ţări. De atunci înainte, vreme de două veacuri, cea mai importantă piaţă externă pentru ţările noastre rămâne Imperiul Otoman.

Caracteristica principală a acestui comerţ este că el se face la preţuri impuse, şi, în mare parte, de către negustorii Imperiului. Astfel, de pildă, pentru chila de orz (45 kg), adusă din Moldova, turcii dădeau 6 aspri, adică cu un aspru se cumpărau mai bine de 7 kg de orz. Cam în acelaşi timp, pe piaţa internă cu un aspru se cumpăra doar un singur kilogram de grâu. Din informaţii mai târzii se poate vedea că raportul dintre preţul grâului şi al orzului nu-l depăşea pe cel de 1 la 2.

Mărfurile pe care le exportau Ţara Românească şi Moldova în Imperiu erau: cerealele, în primul rând grâul şi orzul, vitele mari (cai, boi, vaci), oile, pastrama, untul, mierea, sarea, cheresteaua, ba chiar şi vinul. Mărfurile importate din Turcia sau din alte ţări din Orient, dar aduse de negustori turci, erau obiecte de îmbrăcăminte şi podoabă, stofe orientale, covoare, mirodenii etc., în general obiecte cu volum mic şi valoare mare, spre deosebire de cele de export româneşti, cu volum mare şi valoare mică. Principalele puncte de încărcare a mărfurilor destinate Imperiului continuă să rămână şi în această vreme Calafatul, Giurgiul, Turnul, Brăila şi Galaţii.

Legăturile comerciale cu Transilvania, dar mai ales cu oraşele Braşov, Sibiu şi Bistriţa, cu excepţia unor perioade de întrerupere, din cauza conflictelor politice, continuă cu intensitatea din prima jumătate a veacului până la sfârşitul deceniului al şaptelea. După instaurarea monopolului turcesc, însă, aceste legături slăbesc. În Transilvania se exporta: peşte, vin, boi, cai, oi, porci, piei de vită şi de animale sălbatice, lână, slănină, seu, ceară, mai rar cereale şi plumb, şi se importa: fier, cositor, obiecte meşteşugăreşti mai fine, cuie, unelte de muncă pentru ţărani, praf de puşcă şi altele.

Negoţul Moldovei şi Ţării Româneşti cu Transilvania, spre deosebire de cel cu turcii, era făcut în bună parte de negustorii români. Ei însă nu aveau voie să-şi vândă mărfurile decât la Şelimbăr, la Braşov şi la Bistriţa. Din cauza vămii mari ce trebuia plătită la Bran şi la Rodna, negustorii introduceau şi scoteau din Transilvania o serie de mărfuri pe căi ocolite, prin contrabandă. Există în această epocă o vie activitate de contrabandă, semnalată de izvoarele vremii. Ocolind dreptul de depozit al Braşovului, Sibiului şi Bistriţei, negustorii români mergeau cu mărfuri la Mediaş, Sighişoara şi până mai departe, în alte părţi ale Transilvaniei, nesocotind dispoziţiile dietei, prin care erau obligaţi să-şi desfacă mărfurile în cele trei oraşe amintite.

Relaţiile comerciale ale Moldovei cu Polonia continuă, de asemenea, în special cu oraşele Liov, Sniatyn şi Cameniţa. Ele sunt reglementate prin tratatele ce se încheie între Moldova şi Polonia şi între Imperiul Otoman şi Polonia. În interesul negustorilor Imperiului, care puteau fi concuraţi pe piaţa moldovenească de cei poloni, la ordinul Porţii, se iau măsuri ca mărfurile acestora din urmă, introduse sau scoase din ţară, să fie supuse unor mari taxe vamale.

Pentru revenirea la situaţia anterioară, însuşi regele Poloniei intervine, în 1577, pe lângă sultan, invocând tratatul de pace şi prietenie care-i lega. Principala marfă de export în Polonia continuă să rămână vitele mari, şi în special boii. Documentele semnalează masive trimiteri de boi mari, mai ales la Liov. Se mai exporta însă şi vin, îndeosebi de Cotnari, foarte apreciat, peşte, din care se aduceau peste o mie de care numai de la Galaţi, piei de bou şi de cerb, ceară şi miere. Din Polonia se aduceau în această vreme: metale, arme, stofe etc.

Continuă şi legăturile comerciale cu unele oraşe italiene, îndeosebi cu Veneţia, care capătă uneori şi aprobarea turcilor, atunci când mărfurile nu-i interesau direct şi imediat. Comerţul cu oraşele italiene se făcea de către negustori greci, raguzani şi italieni. Izvoarele amintesc de stabilirea în Ţara Românească şi Moldova, în această vreme, a unui număr însemnat de negustori raguzani şi italieni, unii din ei ajungând să aibă şi o anumită însemnătate politică, ocupând dregătorii şi pătrunzând chiar şi în sfatul ţării.

Se exportau la Veneţia vite, piei şi ceară şi se importau stofe scumpe, mătăsuri, săbii zise turceşti, vopsele, sticlărie etc. Mărfurile din Ţara Românească se transportau fie pe uscat, prin Peninsula Balcanică, până la Ragusa, iar de aci, pe mare, la Ancona, apoi la Veneţia, fie pe Dunăre şi apoi pe mare cu bărcile, până la porturile Constanţa şi Varna, de unde se încărcau în corăbii şi, trecând prin Constantinopol, erau duse tot la Ancona, iar apoi la Veneţia.

În timpul domniei lui Lăpuşneanu,. din Moldova se exportau mulţi boi, care erau duşi de oamenii săi, prin Transilvania şi Imperiul habsburgic până la Zagreb sau Ljubljana, unde erau predaţi veneţienilor. Există în acest timp şi legături comerciale cu Imperiul habsburgic, cu Rusia, cu ducatul Prusiei şi chiar cu Anglia; ele sunt însă sporadice. Se exportau în Imperiul habsburgic boi şi se aduceau arme, coifuri, platoşe, cămăşi de zale, hârtie, stofe etc. În Rusia se trimiteau vite, vinuri, sare şi se aduceau în special blănuri. În 1588, se încheie un tratat de comerţ între Moldova şi Anglia, negustorii din această ţară putând face comerţ liber la noi, cu plata vămii domneşti de 3% din valoarea mărfii.

În dezvoltarea comerţului Moldovei şi Ţării Româneşti şi mai ales a comerţului lor extern, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea un rol important l-au avut iarmaroacele, târguri periodice ce se ţineau în anumite locuri, o dată sau de mai multe ori pe an, unde veneau negustorii străini, dar şi din ţară, de se aprovizionau cu mărfurile de care aveau nevoie şi mai ales cu vite. Asemenea iarmaroace se ţineau la Bucureşti, Câmpulung, Buzău, Trotuş, Baia, Hotin şi Cernăuţi. Nici statutul politic al Moldovei şi Ţării Româneşti nu îngăduia şi nici interesele Porţii nu cereau instaurarea unui monopol total asupra produselor acestora. Ceea ce rămânea după aprovizionarea Imperiului se putea vinde în alte părţi. Câştigurile aduse de comerţul extern îngăduiau turcilor să-şi mărească pretenţiile faţă de cele două ţări şi să le sporească obligaţiile.

Cu comerţul extern, în afara negustorilor străini, în mâna cărora era cea mai mare parte a lui, se mai ocupau, vânzându-şi produsele proprii, şi unii mari dregători sau chiar domni. Este cunoscut interesul şi sprijinul pe care l-au dat comerţului extern domni ca Mircea Ciobanul, Ioan vodă şi Mihai Viteazul, toţi trei foşti negustori înainte de a ajunge pe tron, ca şi interesul arătat de Alexandru Lăpuşneanu şi Petru Şchiopul.

Dintre toţi, cel care a stabilit şi a continuat să menţină în tot cursul domniei cele mai întinse şi strânse legături de comerţ cu străinătatea, şi anume cu Turcia, Veneţia, Imperiul habsburgic, Polonia şi Rusia, ca şi cu Transilvania, a fost Alexandru Lăpuşneanu, care trimetea peste hotare vite, porci şi oi, mai ales din propriile-i crescătorii, dar şi adunate din ţară, ca dijmă. Comerţ extern pe cont propriu făceau şi unii mari boieri, ca Socol vornicul, Mihalcea banul şi Luca Stroici logofătul. Modul cum se desfăşura comerţul extern al celor două ţări, practicat îndeosebi de negustori din afara lor, ca şi de unii dintre feudali, nu a putut ajuta la formarea şi dezvoltarea negustorimii locale.

Comerţul de tranzit. Vămile

Ţara Românească şi Moldova au rămas şi în a doua jumătate a veacului al XVI-lea locuri importante de trecere a mărfurilor din sudul Dunării spre Transilvania şi Polonia, şi invers, a produselor ce veneau din nord şi erau îndreptate spre Constantinopol, insulele greceşti, Veneţia. Comerţul acesta de tranzit, pe care-l făceau tot negustori străini, aducea domniei venituri importante. În legătură cu tranzitul, este de semnalat dezvoltarea deosebită la care ajunge sistemul de transport a mărfurilor pe uscat, caracteristic vremii, şi anume cărăuşia. Cărăuşii moldoveni, făcând transporturile în comun, duceau cu căruţele mărfurile de la Dunăre spre Braşov şi Sibiu, de la Galaţi spre Polonia, de la Liov spre Galaţi.

Domnia era interesată în intensificarea traficului comercial din pricina veniturilor pe care i le aduceau taxele vamale puse pe mărfurile ce intrau sau ieşeau din ţară. Ca şi mai înainte, taxele vamale erau de 3-5% din valoarea mărfii, dar, pentru anumite mărfuri şi în unele cazuri, erau mai mici sau întreceau valoarea amintită. Când vămile erau arendate - sistem folosit mai des în Moldova decât în Ţara Românească - vameşii se dedau la numeroase abuzuri, luând taxe peste cele fixate prin poruncile domneşti sau prevăzute în unele tratate ori privilegii.

Punctele vamale de la hotare sunt, în Ţara Românească, acelea de la Severin, Calafat, Oraşul de Floci, toate la Dunăre şi Vâlcan, Câineni, Rucăr, Valea Prahovei, spre Transilvania. În Moldova, sunt amintite puncte vamale în această epocă la: Hotin, Cernăuţi, Moldoviţa, Trotuş, Putna şi Galaţi. Din cauza taxelor şi abuzurilor vameşilor, negustorii caută să evite aceste puncte, trecându-şi mărfurile pe anumite poteci.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …