Dezvoltarea oraşelor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Din punct de vedere numeric, situaţia oraşelor şi târgurilor din Moldova şi Ţara Românească cunoaşte puţine schimbări în primele trei sferturi ale secolului al XVIII-lea. De ridicarea unui oraş nou cu adevărat important nu se poate vorbi. Apar doar câteva târguri noi, cum sunt Filipeştii în Prahova, târgul Cărbuneşti în Gorj - fostul târg al Bengăi sau al Gilortului ridicat din nou - Puţenii în Tecuci, Novoseliţa în ţinutul Hotinului, Oniţcanii în Orhei.

Unele aşezări vechi cunosc în această epocă o decadenţă iremediabilă, câteodată redevenind cu timpul simple sate sau dispărând chiar cu totul. Acesta este cazul Băii de Aramă, al Oraşului de Floci, al Gherghiţei; în Moldova, al Băii sau al Cotnarului. Despre Oraşul de Floci, generalul Bauer scria că „era altădată foarte înfloritor, dar nu i-am mai găsit decât ruinele”.

Memoriul boierilor munteni dat în 1770 contelui Panin trecea totuşi printre târguri atât Oraşul de Floci, cât şi Baia de Aramă. Gherghiţa rămâne în afara tuturor drumurilor de comerţ mai importante. Despre cele două oraşe moldoveneşti amintite, se nota încă din 1691, în raportul unui misionar catolic: „Oraşul Cotnari şi oraşul Baia sunt cu totul deşarte”.

Un alt raport, din 1743, menţionează Baia fără nici o lămurire, iar despre Cotnari spune: „Oraşul Cotnari, odinioară vestit, acum părăsit”. Oraşele care cunosc un progres mai însemnat, în afara celor două capitale, sunt Ploieştii şi Craiova în Ţara Românească, iar în Moldova, Galaţii şi Botoşanii. Dacă harta distribuirii centrelor urbane în cele două ţări suferă modificări neînsemnate, e sigur că încă din această vreme începe pregătirea condiţiilor care vor duce în ultimul sfert al secolului, la apariţia unui însemnat număr de târguri noi. Despre dezvoltarea demografică a oraşelor principale ne lipsesc încă informaţii precise.

E neîndoielnic că pentru oraşele Moldovei, ca şi, de altminteri, pentru întreaga ţară, sfârşitul secolului al XVII-lea a însemnat o vreme de grele încercări, care le-a redus sensibil populaţia. De altfel, ele nu sunt ferite de puternice lovituri nici în secolul al XVIII-lea. Într-o măsură mai mică, aceeaşi e situaţia şi în Ţara Românească - unde o relativă stabilitate îngăduise însă maturizarea procesului de creştere petrecut în cursul secolului precedent - ceea ce face ca dezvoltarea multora dintre oraşe să capete aspectul unei linii în zig-zag.

Într-una din relatările de călătorie la Constantinopol ale solului polon Rafael Leszczynski, din 1700, se notează: „După Iaşi, Scânteia..., câteva colibe, Vaslui... azi un sat pustiu”, iar într-o a doua descriere a aceleiaşi călătorii, citim despre „orăşelul pustiu” Vaslui: „acest orăşel este format numai de ruine şi de resturile zidurilor reşedinţei de odinioară a domnilor Moldovei”. În 1711, Bârladul „a rămas numai pajişte”. După un călător polon, Fălciul, „care fusese mai înainte un orăşel populat”, nu mai avea în 1759, după ce îl ruinaseră tătarii, „decât vreo zece-douăzeci de case”. Şapte ani mai târziu, în 1766, un alt călător poposea însă „în orăşelul nou clădit Fălciu”.

Foarte dificilă este aprecierea evoluţiei demografice a Iaşilor în această perioadă. Încă de la începutul secolului, Cantemir, după cum s-a arătat, afirma că din cele 12.000 de case găsite la recensământul efectuat cu 50 de ani înainte, de-abia o treime rămăseseră în picioare. Un călător englez din 1738, John Bell din Antermony, atribuia laşului 2-3.000 de case. Ni s-a păstrat apoi o catagrafie a oraşului din 1755, care înregistrează 1.353 de case, ceea ce ar corespunde unei populaţii de 6.500-7.000 de locuitori.

Este evident însă că această catagrafie este incompletă: ea nu cuprinde, de pildă, decât 2 mănăstiri, 9 preoţi şi 38 de boieri, dintre care 10 dieci de vistierie şi 12 mazili. De asemenea nu găsim decât un singur potcovar şi un singur cărăuş. Informaţia dată de Peyssonel, că Iaşii „numără circa 50.000 de locuitori”, este fără îndoială mult exagerată. La fel de exagerată este şi aprecierea aceluiaşi asupra Bucureştilor, potrivit căreia „numără mai bine de 120.000 de locuitori”. Rămâne însă interesantă impresia făcută de capitala Ţării Româneşti asupra acestui cunoscător atât al Apusului, cât şi al Răsăritului, care o găsea „un oraş mare şi frumos, extrem de populat”.

Deşi pentru unele oraşe sunt indicii de creştere demografică, în special în deschiderea de noi străzi şi crearea de mahalale, populaţia urbană nu pare să fi cunoscut, în ansamblul său, un spor numeric apreciabil. Ceea ce rămâne important sunt preocupările ei meşteşugăreşti şi comerciale. Catagrafia amintită a Iaşilor, aşa incompletă cum este şi lipsită de multe ori de indicaţia ocupaţiei celor care se aflau în posesia caselor, dă 58 de blănari şi cojocari, 54 de cizmari, ciubotari şi tălpălari, 31 de croitori, 21 de bărbieri, 13 zlătari etc.

În pomelnicul breslei ciubotarilor din Iaşi, întocmit în 1766, când aceştia se despart de tălpălari, sunt înscrişi 96 de meşteri care făceau parte din breaslă la acea dată. La Botoşani, la alcătuirea breslei blănarilor, în 1768, participau 31 de meşteri, iar cu prilejul întăririi statutelor breslei ciubotarilor din 1789 se constată că ciubotarii singuri, în afară de cizmari, „au venit la numărul de şesăzeci şi mai bini”. În genere, informaţia de care dispunem indică prezenţa în oraşele şi târgurile celor două ţări, a unui număr relativ însemnat de meşteşugari. În acelaşi sens pledează de asemenea progresele specializării în cadrul ramurilor de producţie şi dezvoltarea organizaţiilor meşteşugăreşti.

Alături de meşteşugărime se dezvoltă şi o pătură negustorească localnică, deşi se găsesc încă în oraşele celor două ţări numeroşi negustori străini, aflaţi în trecere sau aşezaţi pentru intervale de timp limitate. Organizaţi şi ei în bresle, negustorii prezintă o şi mai mare diferenţiere de avere şi de poziţie socială decât meşteşugarii. Se pot distinge diferite trepte, de la „desăgarii” amintiţi şi până la negustorii bogaţi, care participau la comerţul extern şi frecventau marile bâlciuri internaţionale, făcând de multe ori şi cămătărie. Un Coste Avram mergea în Germania după oglinzi şi ceasornice, dând şi sume importante cu camătă; Dumitru Duca, Cristofor şi atâţia alţii frecventau târgurile de la Lipsea; un negustor, Toma, lua o moşie pentru o datorie de 300 de lei, un altul, Hagi Chircu, putea să împrumute chiar pe domn, cu nu mai puţin de 10.000 de lei.

Dar cea mai mare parte a negustorilor sunt cei de stare mijlocie, care vând în dughenele lor produse locale sau aduse de alţii de peste hotare şi iau parte la târgurile săptămânale şi la iarmaroacele din ţară. În foarte mare număr erau cârciumarii. Dacă meşteşugarii şi negustorii formează elementul de bază, dezvoltarea în continuare a tendinţei boierimii de a avea case şi la oraşe, formarea unei pături de mică boierime cu centrul intereselor ei chiar în oraş şi existenţa încă a unei importante pături orăşeneşti legate de agricultură dau populaţiei urbane o înfăţişare foarte complexă.

Unul din aspectele importante ale vieţii orăşeneşti în secolul al XVIII-lea este constituit de tendinţa autorităţii centrale, manifestată încă din jumătatea a doua a secolului precedent, de a interveni într-o măsură tot mai largă în administrarea oraşului, în detrimentul autorităţilor municipale, alese de către orăşeni. Interesele fiscale ale domniei şi dezvoltarea activităţii comerciale şi meşteşugăreşti a oraşelor duc la accentuarea acestei tendinţe, în cadrul politicii generale duse de domnii fanarioţi. Dar procesul acesta nu e unitar, ci se interferează cu o acţiune de înstrăinare a unor părţi tot mai însemnate din moşiile oraşelor, mergându-se până la însăşi vatra acestora, mai ales în folosul unor mănăstiri sau episcopii, dar şi într-acel al unor mari boieri.

În goana clasei dominante, pentru extinderea stăpânirii sale de pământ şi sporirea producţiei de cereale, moşiile târgurilor, avantajate prin apropierea pieţelor de desfacere, erau o pradă îmbietoare pentru ea, la fel ca şi veniturile care puteau izvorî din stăpânirea solului urban. Lipsită de înţelegerea mai largă a propriilor interese, căutând întărirea sprijinului intern în sânul clasei dominante, domnia, în temeiul dreptului de stăpânire asupra oraşelor, îşi îngăduie tot mai însemnate danii în paguba acestora.

Dacă în jumătatea a doua a secolului al XVII-lea atari danii cuprindeau de obicei porţiuni relativ mai mici din moşie şi numai în mod excepţional moşia întreagă şi vatra târgului (de exemplu Târgul Lăpuşna, dăruit în 1694 de Constantin Duca), în secolul al XVIII-lea acţiunea de spoliere a orăşenilor ia cu totul alte proporţii, ea căpătând cea mai mare intensitate de la mijlocul secolului înainte. De data aceasta devin frecvente daniile de porţiuni întinse din moşii sau chiar ale acestora în întregime, uneori cuprinzând, mai ales într-o etapă ulterioară, şi vatra oraşului, în parte sau în total.

În Moldova, unde ele sunt cele mai numeroase, numai între anii 1750 şi 1760 se fac înstrăinări din moşiile a 15 oraşe, în frunte cu Iaşii, în aceeaşi vreme se dăruiau de altminteri şi părţi din moşia Bucureştilor. Atari danii puneau pe târgoveţii dedicaţi agriculturii, faţă de noul stăpân al moşiei, căruia îi datorau dijmă şi clacă, într-o situaţie asemănătoare cu aceea a ţăranilor dependenţi. În cazul când stăpânirea acestuia se întindea şi asupra vetrei oraşului, el pretindea bezmănul pe locurile caselor, precum şi exercitarea unei serii de drepturi feudale de natură economică.

Gravele urmări ale acestor danii pentru situaţia şi interesele orăşenilor au dat loc în mediul orăşenesc unor variate forme de luptă antifeudală. La Dorohoi, unde moşia oraşului fusese dăruită încă din timpul lui Nicolae Mavrocordat vistierului Alistarh Hrisoscoleu, opoziţia târgoveţilor, care refuzau să achite dijma şi bezmănul, merge până la ameninţarea cu părăsirea oraşului. Prin judecată în divanul domnesc, ei reuşesc să obţină de la Grigore Ghica (1726-1733) anularea daniei şi scutirea de orice obligaţii de dijmă, de boieresc sau de bezmăn. Cum fiul lui Hrisoscoleu pretinde iarăşi aceleaşi drepturi, se ajunge din nou, în 1764, la divanul domnesc.

La Roman, unde lupta târgoveţilor împotriva episcopului data din secolul al XVII-lea, negustorii armeni refuză, în 1752-1753, să dea dijma episcopiei de pe locurile târgului şi se judecă în divan. La Bârlad, unde moşia târgului fusese dăruită din 1752, faţă de pretenţiile noului stăpân, orăşenii reuşesc să obţină de la domnie, în 1757, scutirea de chirii şi de zeciuială pe grădini, rămânând să fie supuşi dijmei pentru ogoare, fineţe şi prisăci.

La Huşi, de asemenea, orăşenii refuzau încă din 1759, să achite dijma episcopiei, care stăpânea moşia târgului. Lupta dusă de orăşeni împotriva exploatării feudale se va intensifica spre sfârşitul secolului, atunci când şi vatra oraşului va fi de multe ori înstrăinată în întregime. Orăşenii duc în secolul al XVIII-lea şi o luptă susţinută împotriva grelelor sarcini fiscale impuse de domnie, a atingerii privilegiilor economice de care se bucurau şi a abuzurilor săvârşite de dregătorii statului. Această împotrivire va îmbrăca, după cum se va vedea, chiar şi forma cea mai înaltă a luptei de clasă în orânduirea feudală, răscoala.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …