Dezvoltarea oraşelor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

În cursul veacului al XVII-lea, pe lângă persistenţa vechilor oraşe şi târguri, se constata apariţia în Moldova şi în Ţara Românească a unor noi aşezări orăşeneşti. Ele au la bază de obicei vechi sate, care se transformă în târguri datorită dezvoltării meşteşugurilor, prezenţei unor exploatări miniere, drumurilor comerciale pe care formau locuri de popas şi prezenţei unor formaţiuni militare sau elemente administrative. Acordarea dreptului de a ţine târg săptămânal a marcat de obicei o etapă în transformarea aşezării săteşti în aşezare orăşenească. De multe ori, noile târguri ridicate în veacul al XVII-lea, ca şi unele din acele apărute în veacul precedent, vor avea o viaţă relativ scurtă, ele transformându-se apoi din nou în sate.

În Moldova sunt de menţionat: Târgu Ocna, dezvoltat în jumătatea a doua a veacului în legătură cu exploatarea sării; Piscul, pe marele drum de comerţ al Moldovei, nu departe de Galaţi; Scânteia, pe acelaşi drum, între Vaslui şi Iaşi; Câmpulung, Herţa, Podul Lipcanilor (mai târziu Lipcani), în Ţara Românească, apar ca târguri noi: Urlaţii pe Cricov; Vălenii (Vălenii de Munte) şi Câmpina, puncte vamale; Baia de Aramă, vechi sat devenit târg odată cu intensificarea exploatării minelor de aramă; Cerneţii, Brâncovenii, deveniţi târg probabil sub Constantin Brâncoveanu; Ruşii de Vede, Hodivoaia.

Miron Costin, în lista de oraşe pe care o dă în Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei (Cronica polonă), trece de asemenea Câinenii, Strehaia şi Grădiştea, cea din urmă aflându-se în părţile dinspre Dunăre, probabil în judeţul de atunci Râmnicu Sărat. La hotarul dinspre Moldova, cunosc o importantă dezvoltare în secolul al XVII-lea, datorită situaţiei lor de punct de tranzit, Focşanii munteni, cărora le corespundeau, pe celălalt mal al Milcovului, Focşanii moldoveni.

Informaţiile de ordin demografic de care dispunem pentru multe dintre centrele urbane ale celor două ţări în secolul al XVII-lea sunt destul de numeroase, dar lipsite de o adevărată valoare statistică. Ele provin de cele mai multe ori de la vizitatorii comunităţilor catolice, care sunt câteodată mai precis informaţi asupra acestora din urmă. Totuşi, chiar cu caracterul lor aproximativ şi de multe ori contradictoriu, ele sunt preţioase, căci indică o anumită ordine de mărime, în general, după cifrele întâlnite în aceste descrieri, avem a face cu aşezări de 200-500 de case, cu o populaţie de 1.000-2.500 de locuitori.

O populaţie mai numeroasă păstrau încă Târgoviştea - pe care Deodato o apreciază în 1640 la nu mai puţin de 20.000 de locuitori, iar puţin mai târziu Paul de Alep o compară cu Alepul şi Damascul - şi Suceava, pentru care avem, la câţiva ani de interval, datele atât de diferite ale lui Deodato şi Bandini: circa 5.000 de locuitori la cel dintâi şi peste 23.000 la cel de-al doilea. Aproape trei sferturi de veac mai târziu, Cantemir, care socotea oraşul ajuns într-o stare de decădere iremediabilă, credea că altădată avusese 16.000 de case.

Bandini apreciază de asemenea că Galaţii au 5.000 de case şi peste 15.000 de locuitori. Ceea ce izbeşte în cifrele care se dau pentru oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti şi corespunde unei realităţi indiscutabile - oricât ar putea exagera în minus izvoarele pentru unele oraşe şi în plus pentru cele două capitale - este marea deosebire dintre acestea din urmă şi nivelul demografic general al aşezărilor urbane din cele două ţări.

Pentru Bucureşti, atât Deodato cât şi Evlia Celebi dau 12.000 de case, cel dintâi adăugind că se vorbeşte de 100.000 de locuitori. sunt, în orice caz, de ţinut în seamă afirmaţiile unui om cu posibilităţi de informare ca Del Chiaro, care lasă să se bănuiască şi practica unor recensăminte periodice, nu numai pe gospodării, ci şi pe persoane: „Bucureştii au o formă aproape rotundă, circuitul său e, desigur, foarte mare; numărul locuitorilor nu corespunde totuşi mărimii locului, deoarece casele sunt rare şi toate separate, având fiecare casă curtea ei cu bucătăria şi grajdul, şi deosebit grădina sa cu pomi de diferite feluri, ceea ce dă oraşului o înfăţişare foarte veselă şi plăcută. Totuşi, câteodată, chiar în timpul meu, s-au numărat până la 50.000 de locuitori”.

În ce priveşte Iaşii, Deodato îl consideră ca având 9.600 de case cu peste 100.000 de locuitori, iar Bandini îi dă 15.000 de case şi 58.000 de locuitori, dintre care 28.000 de târgoveţi propriu-zişi, iar restul boieri de diferite trepte cu oamenii lor şi oştire. Cantemir, la rândul său, afirmă că la un recensământ făcut cu 50 de ani înainte, deci prin 1660-1670, s-au găsit 12.000 de case, dar că numeroasele incendii şi incursiunile tătarilor şi apoi ale polonilor au devastat oraşul în aşa măsură, încât doar o treime mai rămăsese neatinsă. Dacă Bucureştii continuă să se dezvolte în tot cursul secolului al XVII-lea, putând ajunge în vremea lui Brâncoveanu la cei 50.000 de locuitori atribuiţi de Del Chiaro, Iaşii, care cunoscuse o creştere demografică mai timpurie - în vremea lui Vasile Lupu e posibil să fi atins aceeaşi cifră - suferă, ca şi întreaga Moldovă, în urma evenimentelor de la sfârşitul secolului.

Prin numărul populaţiei şi, mai ales, prin intensitatea vieţii economice, la care se adăuga prestigiul lor cultural, cele două capitale apăreau în sud-estul Europei ca două centre de deosebită importanţă. Cu tot numărul mare al elementelor străine de viaţa propriu-zis orăşenească şi îndeletnicirile agricole ale unora dintre locuitori, temelia existenţei lor era dată de activitatea meşteşugarilor şi a negustorilor. La Iaşi, de pildă, din cele circa 40 de uliţe atestate documentar, aproape jumătate poartă denumiri legate de activităţile meşteşugăreşti şi de negoţ. În cursul secolului al XVII-lea, în locul vechiului bazar de altădată, Iaşii ajungea să aibă nu mai puţin de şase pieţe sau târguri, iar Bucureştii patru târguri.

Şi celelalte oraşe, chiar dacă au o populaţie relativ puţin numeroasă şi care, luată în ansamblul ei, nu s-a rupt cu totul de agricultură, sunt importante tocmai prin funcţiunea economică specifică pe care o îndeplinesc. Organizarea de frăţii şi bresle în unele oraşe de provincie arată rolul şi caracterul activităţii lor meşteşugăreşti. În acelaşi timp, ca sedii ale târgurilor săptămânale şi ale unor bâlciuri, ele jucau un rol însemnat în procesul circulaţiei mărfurilor.

În sânul populaţiei urbane, mai ales în centrele mai dezvoltate, se produc importante diferenţieri de avere, care dau oraşului o structură socială tot mai complexă. Alături de boieri, oameni de curte, mici dregători, ostaşi, preoţi şi călugări, atât de numeroşi în oraşele principale, avem, în afara târgoveţilor legaţi încă de agricultură ca preocupare de bază, o pătură de simbriaşi - calfe, slugi ale negustorilor etc. - meşteşugărimea cu ateliere şi micii negustori, precum şi, la un pol al societăţii orăşeneşti, o sărăcime întâlnită la Miron Costin sub numele de „oameni nemernici”, iar la celălalt, o pătură bogată, provenind uneori din rândul meşteşugarilor - blănari, zlătari, care acaparează numeroase prăvălii şi practică şi camătă - şi mai ales dintr-acela al negustorilor, îndeosebi al negustorilor care se îndeletnicesc cu comerţul extern şi zărăfia.

Mulţi dintre aceştia, posedând ei înşişi moşii, se înrudesc cu familii boiereşti. Astfel de negustori bogaţi şi cu întinse legături sunt, între alţii, un Gheţea Rustea, socrul lui Şerban Cantacuzino, fraţii Pepano, Dima Piperea, Manu Apostol, omul de afaceri al lui Brâncoveanu, sau Nicos Papa zaraful. Opoziţia de interese dintre târgoveţi şi clasa feudală, pe de o parte, diferenţierea care se produce în sânul orăşenimii, pe de alta, fac ca lupta de clasă să capete aspecte felurite în mediul orăşenesc. Pornind de la formele inferioare, întâlnim acţiuni de împotrivire faţă de tendinţele de acaparare, din partea feudalilor, dar şi a negustorilor bogaţi, a locurilor de casă şi prăvăliilor, plângeri în justiţie împotriva cotropirilor şi silniciilor, refuzul plăţii chiriei sau al dărilor faţă de statul feudal.

De multe ori, în sprijinul revendicărilor comune, orăşenii acţionează ca un grup solidar, condus de organele municipale. Astfel este cazul, de pildă, al orăşenilor din Câmpulung, care duc o lungă luptă împotriva mănăstirii Câmpulung, pentru păstrarea privilegiilor comerciale de care se bucurau. Un conflict tot atât de îndelungat a fost cel dintre orăşenii din Curtea de Argeş şi mănăstirea Curtea de Argeş, în legătură cu dreptul de vamă şi de judecată în oraş.

În 1649, încordarea dintre orăşeni şi mănăstire era atât de mare, încât domnul îi ameninţa pe cei dintâi că „voiu trimite dumnie-mea de vă vor pune pe toţi pre marginea oraşului ca pre nişte oameni ce umblaţi cu minciună”, deoarece, spune porunca domnească, umblau împotriva călugărilor „cu cuvinte grele şi rele cum nu s-er cădea, de-i măscăriţi şi le aruncaţi năpăşti că vă umblă cu fămiile, de faceţi mănăstire şi călugării de răs şi de măscară”.

Conflicte asemănătoare se întâlnesc şi în oraşele Moldovei. Prin 1612, la Roman, faţă de încercările episcopului de a încălca privilegiile oraşului şi de a trece pe unii meşteşugari între posluşnicii episcopiei, se ajunge la un început de răzmeriţă a târgoveţilor, care strigau: „Aici nu este episcopie, ci chervăsărie”. În 1615, orăşenimea ieşeană, îndeosebi din păturile sărace, a alergat în ajutorul domniei împotriva marii boierimi şi a constituit unul dintre elementele hotărâtoare ale victoriei lui Ştefan Tomşa. Lupta antifeudală a păturilor orăşeneşti, împletită cu aceea împotriva negustorilor bogaţi, a atins stadiul cel mai înalt prin participarea meşteşugarilor din Bucureşti (tabaci, cojocari, cizmari, croitori) la marea mişcare populară din 1655.

Masele orăşeneşti participă şi la lupta împotriva exploatării otomane şi pentru libertatea ţării. Astfel, în 1620, ridicarea lui Gaspar Graţiani împotriva stăpânirii turceşti începe prin uciderea turcilor din Iaşi: „Şi îndată au răpedzit şi în târgu, de au turburatu şi târgul şi cu slujitori amestecaţi, pre unde, pe care au apucat vremea, acolea i-au omorât. Mulţi den turci să închidea pen pivniţe cu arme, de să apăra”.

La fel procedează orăşenii în 1711, încurajaţi de sosirea trupelor ruseşti: „Atunce moldovenii, cum au vădzut moscalii... au şi purcesu... a tăie pre turci şi a-i robi, unii în Iaşi, alţii printr-alte târguri, unde şi-i afla, prin toată ţara. Şi-i jăcuie de bani, de odoară, de cai, de borfe, de boi, de oi, de miere, de ceară şi de toate ce găsie. Iar băcăliile sta vărsate pre uliţă, de era sătui şi copiii”.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …