Dezvoltarea mişcării unioniste după Congresul de pace de la Paris (aprilie-iunie 1856)

În primăvara anului 1856, lupta unionistă a luat un deosebit avânt în Moldova şi în Ţara Românească. „Simptomele revoluţiei”, remarcate de Marx în Principate încă din 1854, se menţineau. Mişcarea de eliberare naţională şi socială era în plină desfăşurare, încurajată acum şi de hotărârea luată de Congresul de la Paris de a se consulta dorinţele diferitelor clase ale societăţii româneşti în privinţa viitoarei reorganizări a celor două ţări.

Cei 7 ani de domnie ai lui Barbu Ştirbei şi ai lui Grigore Ghica se apropiau de sfârşit. Titularii scaunelor domneşti îşi pregăteau retragerea şi se îngrijeau totodată de viitorul lor politic. Dacă Ghica încerca - urmărind şi ţelurile sale personale - să ia conducerea mişcării unioniste şi adopta o atitudine în general favorabilă luptei patriotice, Ştirbei se menţinea pe vechea sa poziţie reacţionară. Cu puţin înainte de părăsirea domniei, el scria la Constantinopol că reuşise să stăvilească orice manifestare unionistă. Dar, de fapt, mişcarea pentru Unire era deosebit de activă în amândouă ţările.

În luna mai, Grigore Ghica - apreciind că înlocuirea sa devenea inevitabilă - trecea hotărât pe poziţii unioniste. Încă din februarie şi mai accentuat în urma încheierii tratatului de la Paris se remarcase, de altfel, conlucrarea dintre gruparea unionistă a burgheziei şi a boierimii liberale din jurul lui Kogălniceanu şi cea a boierimii conservatoare moderate cu vederi unioniste din jurul domnitorului.

La îndemnul lui Grigore Ghica, Divanul General i-a adus acestuia mulţumiri - la 10/22 mai - pentru sprijinul dat mişcării pentru Unire. Peste câteva zile, la 12/24 mai 1856, se publica legea presei, în temeiul căreia şi-a reînceput apariţia „Steaua Dunării”, foaie liberal-democrată editată de Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu şi Nicolae Ionescu, care devine punctul de raliere al luptătorilor unionişti.

Apoi, la 25 mai / 6 iunie 1856, lua fiinţă la Socola, lângă Iaşi, societatea „Unirea”, care-şi propunea să lupte în mod organizat pentru înfăptuirea unităţii celor două ţări. O a doua întrunire a acestei societăţi avu loc peste cinci zile. În această acţiune, s-a remarcat conlucrarea dintre liberali democraţi ca Mihail Kogălniceanu şi Anastasie Panu cu unii boieri conservatori moderaţi, apropiaţi de domn. De aceea încercarea de a se dezbate probleme de organizare internă a dus la divergenţe explicabile prin compoziţia eterogenă a societăţii, care fac ca ţelurile ei să fie limitate la problema Unirii şi deci cu totul sărăcite în conţinut social.

Grigore Ghica a căutat să pregătească schimbarea de regim într-un sens unionist prin anumite modificări în compoziţia guvernului său, care trebuiau să înlesnească formarea unei caimacamii favorabile mişcării unioniste. În timp ce reacţionarii acţionau cu toate mijloacele pentru aducerea în acest post a marelui boier Toderiţă Balş, Ghica a înlocuit funcţionarii cu vederi separatiste, a înaintat ofiţeri, a asigurat trimiterea unor circulare favorabile Unirii la ţinuturi şi municipalităţi şi răspândirea publicisticii unioniste şi a întreprins o vizită de propagandă în sudul ţării, însoţit de fruntaşul unionist Costache Negri, unul dintre miniştrii săi.

Îngăduită şi chiar încurajată de autorităţi, mişcarea unionistă ia o deosebită amploare. Năzuinţele de eliberare socială şi naţională ale maselor erau concretizate acum în lupta lor hotărâtă pentru Unire. În întreaga ţară petiţii unioniste au fost acoperite cu zeci şi sute de semnături. „...Toţi ne-am hotărât din suflet - scriu unioniştii din Bacău - pentru Unirea Principatelor şi iarăşi pentru Unirea Principatelor”.

Adrese similare soseau la Iaşi din toate ţinuturile. Vasile Alecsandri scria Hora Unirii, iar Al. Donici fabula Vaporul şi calul, în timp ce unioniştii Iancu Negură, Mihail Cantacuzino-Paşcanu şi C. Hurmuzaki combăteau în „Steaua Dunării” broşura separatistă Despre chestia zilei în Moldova a lui Nicolae Istrati. Tot acum a apărut o scriere unionistă a lui Neofit Scriban, intitulată Unirea sau neunirea Principatelor şi Jertfă pentru Unirea Principatelor semnată de arhimandritul Melchisedec, dar redactată probabil de Kogălniceanu.

La începutul lunii iulie 1856, mişcarea unionistă era deosebit de vie în întreaga Moldovă; beneficiind de sprijinul autorităţilor, ea folosea un organ periodic îndrumător şi o formă organizatorică centrală, care avea însă slăbiciuni datorită faptului că în fruntea mişcării se găseau, în afara unor patrioţi, elemente şovăitoare şi chiar trădătoare din rândurile boierimii. Dar avântul maselor depăşea cu mult ţelurile limitate pe care voia să le dea mişcării boierimea conservatoare moderată din preajma domnitorului. Masele voiau înfăptuirea nu numai a Unirii, ci şi a unui întreg şir de reforme social-politice; ţărănimea, îndeosebi, cerea rezolvarea chestiunii agrare prin desfiinţarea clăcii şi împroprietărire.

În Ţara Românească, mişcarea unionistă a cunoscut o desfăşurare mai restrânsă datorită politicii reacţionare duse de Barbu Ştirbei. Totuşi şi aici patrioţii acţionau, deşi guvernul nu îngăduia să se amintească de Unire, iar consulul austriac nu se sfia să ceară bucureştenilor să-şi scoată din minte „himerele”. I.I. Filipescu, revenit din emigraţie la 1/13 mai 1856, a încercat fără succes să organizeze presa unionistă. De la Paris, C.A. Rosetti trimitea îndemnuri de acţiune în rândul maselor, scriind lui Filipescu: „... eşiţi în grădinile publice şi cereţi iscălituri, lucraţi pe uliţă”.

Boierul liberal C.A. Creţulescu, care îndruma mişcarea alături de Gr. Ioranu şi de I.I. Filipescu, se opunea însă unor manifestări deschise de teama trecerii la acţiuni revoluţionare a maselor care se frământau tot mai mult pentru Unire şi împotriva privilegiilor boiereşti. Ţara Românească cunoştea aceeaşi efervescenţă ca şi Moldova. De altfel, circulaţia publicaţiilor unioniste moldovene nu putuse fi stăvilită de autorităţi.