Dezvoltarea mineritului şi meşteşugurilor, a comerţului şi oraşelor în Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Alături de agricultură şi de creşterea animalelor, o dezvoltare deosebită a înregistrat în acest timp şi mineritul. Pentru exploatarea bogăţiilor subsolului (aur, argint, fier, sare etc.), care se găseau în cantităţi mari în această ţară, pe lângă minerii băştinaşi - cunoscători vechi ai acestei îndeletniciri - au fost colonizaţi mineri străini, cărora li s-au acordat privilegii şi care au fost aşezaţi la Turda, Sic, Dej, Cojocna, Rimetea, Abrud, Zlatna, Roşia, Baia de Arieş, Baia Mare, Baia Sprie, Rodna; unele aşezări de mineri au obţinut privilegii orăşeneşti: Rodna, Roşia, Baia Mare, Baia Sprie etc. Aceasta dovedeşte nu numai intensificarea mineritului, ci şi o perfecţionare a tehnicii miniere.

Metalele preţioase se exploatau în Munţii Apuseni (Abrud, Zlatna, Roşia, Baia de Arieş, Baia de Criş), la Baia Sprie, Rodna, în Ţara Lăpuşului (Lăpuş, Băiţa), în Banat (Păuliş); se extrăgea apoi aur din nisipul unor râuri ce-şi aveau obârşia în regiunile miniere (Arieş, Chişindia-Arad). De la Rimetea, Hunedoara şi Cebza (Banat) se extrăgea fier. Din aceleaşi locuri de unde se extrăgeau metalele preţioase şi fierul se mai scotea plumb, aramă şi mercur.

Exploatarea minieră se baza pe munca ţăranilor băştinaşi, care practicau de veacuri această îndeletnicire. Minereul se extrăgea din gropile făcute de ţărani sau - în cazul aurului - se culegea din nisipul râurilor, mai ales din al celor de munte, prin spălarea acestuia cu ajutorul uneltelor tradiţionale făcute din coji de copac (lintres). Alături de mineritul ţărănesc se practica acum şi un minerit mai dezvoltat, în minele statului, ale unor oraşe şi în cele particulare, cu ajutorul unor unelte mai perfecţionate, de către specialişti aduşi din străinătate şi aşezaţi în localităţile cu exploatări miniere, pe baza unor privilegii.

Măsurile luate de regele Carol Robert în anii 1327-1328 au contribuit şi ele, fără îndoială, la dezvoltarea mineritului în întreg regatul Ungariei şi, îndeosebi, a celui din Transilvania. Potrivit sistemului de până atunci, din toate metalele preţioase exploatate, regele lua a opta parte din aur şi a zecea din argint (urbura). Dacă se descoperea vreo mină pe proprietăţile particulare, regele lua în stăpânire pământul respectiv, acordând proprietarului alte moşii în schimb. Din această pricină, feudalii nu erau interesaţi să caute şi să exploateze asemenea bogăţii, chiar dacă acestea existau pe domeniile lor.

Potrivit măsurilor luate în 1327-1328, însă, terenurile pe care se descopereau metale preţioase rămâneau proprietarilor lor, cărora li se acorda o treime din urbură, regele luând două treimi. Rezultatul a fost că stăpânii de moşie s-au întrecut în căutarea şi exploatarea bogăţiilor subsolului, iar mineritul a luat, în aceste condiţii, o dezvoltare deosebită. În acest timp, o dezvoltare însemnată au înregistrat şi meşteşugurile. Dezvoltarea meşteşugurilor din sate, târguri şi oraşe e un semn vădit al adâncirii diviziunii muncii.

În satele Transilvaniei, meşteşugarii sunt tot mai numeroşi şi tot mai feluriţi; nu lipseşte nici unul din meşteşugurile menite să satisfacă nevoile de toate zilele ale populaţiei săteşti. În unele cazuri, meşteşugarii de la sate produceau şi pentru piaţă, cum făceau fierarii din Slimnic, Rimetea etc. Piaţa de desfacere a produselor meşteşugarilor de la sate rămâne totuşi limitată la satele unde se produc şi la unele din vecinătate.

Distanţa dintre producător şi consumator este încă neînsemnată. Cei mai mulţi dintre meşteşugarii săteşti erau agricultori ca ocupaţie principală, meşteşugul fiind doar o îndeletnicire complimentară. Majoritatea acestora erau desprinşi doar într-o mică măsură de ocupaţiile agricole (olarii, lemnarii, morarii şi chiar cojocarii); alţii au tot mai mult ca ocupaţie principală meşteşugul (fierarii, cizmarii, pielării).

Un avânt tot mai mare iau în această perioadă meşteşugurile din târgurile şi oraşele transilvănene. Cu toate acestea, nici în târguri separarea meşteşugurilor de agricultură nu a fost completă, târgurile păstrând încă un caracter agricol predominant; aici s-a depăşit însă nivelul de dezvoltare al meşteşugurilor săteşti. În unele târguri - ca, de pildă, la Cisnădie, Agnita, Biertan, Rupea, Teaca, Cojocna - existau de 5-10 ori mai mulţi meşteşugari decât în satele propriu-zise. În târguri se dezvoltă mai ales meşteşugurile în legătură cu îmbrăcămintea şi nevoile gospodăreşti: fierăria, lemnăritul, ţesătoria, postăvăritul, pielăritul, cizmăria, olăritul.

Începând mai ales din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, populaţia oraşelor mai mari - Cluj, Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Oradea - a părăsit în cea mai mare parte agricultura, practicând tot mai mult îndeletnicirile orăşeneşti propriu-zise, de meşteşugari şi negustori, chiar dacă îşi mai păstrează locurile de păşunat şi de fânaţ - necesare întreţinerii animalelor - viile, care se întindeau pe o mare suprafaţă a hotarului oraşului, şi chiar unele locuri de arătură. Pentru îngrijirea animalelor şi cultivarea pământului, orăşenii înstăriţi foloseau însă muncă străină, jeleri şi oameni fugiţi de pe domeniile feudale.

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, separarea dintre meşteşuguri şi agricultură generalizându-se în oraşele din Transilvania, populaţia orăşenească este tot mai mult silită să facă apel la produsele agricole ţărăneşti, cu atât mai mult cu cât populaţia oraşelor e în continuă creştere, datorită atât sporului natural, cât şi aşezării în oraşe a fugarilor de pe domeniile nobiliare şi bisericeşti. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, populaţia Braşovului număra, de pildă, peste 6.000 de locuitori, a Clujului, în acelaşi timp, între 4.500-5.000, a Sibiului circa 4.500, iar a Bistriţei circa 3.500 de locuitori.

În oraşe locuiau atât maghiari şi saşi, cât şi români. Datorită politicii puterii regale şi mai ales a patriciatului, care acaparează conducerea oraşelor, după obţinerea autonomiei de către acestea, se pun tot mai multe piedici aşezării românilor înlăuntrul zidurilor care înconjurau oraşele. Cu toate acestea, învingând opreliştile, românii se aşează mai întâi la marginea oraşelor şi apoi, treptat, şi înlăuntrul zidurilor.

Baza populaţiei orăşeneşti şi a activităţii economice a oraşelor transilvănene o constituie, mai ales din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, meşteşugarii şi meşteşugurile. Numărul branşelor meşteşugăreşti creşte, ca urmare a diviziunii muncii în sânul meşteşugurilor. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la Sibiu, Sighişoara, Sebeş şi Orăştie, sunt pomenite 25 de branşe meşteşugăreşti, organizate în 19 bresle pentru ca, pe la mijlocul secolului al XV-lea, la Cluj, Braşov, Sibiu, şi Bistriţa, branşele meşteşugăreşti să ajungă la peste 40, datorită desprinderii din meşteşugul de bază a unor noi specialităţi.

Aşa, de pildă, din meşteşugul fierăriei se desprinde branşa turnătoriei, care necesita o tehnică mai înaintată şi un utilaj mai complex, iar meşteşugul pielăriei se divizează în opt branşe (a tăbăcarilor, pielarilor, blănarilor-cojocarilor, cizmarilor, şelarilor, curelarilor, mănuşarilor şi trăistarilor). Pe măsura dezvoltării luxului şi a creşterii pretenţiilor clasei dominante şi ale patriciatului, meşteşugurile artistice iau un avânt apreciabil, fie că e vorba de lucrări în filigran şi email, sau de turnarea metalelor preţioase.

Dezvoltarea meşteşugurilor impune necesitatea organizării lor în bresle. Breasla meşteşugărească era o asociaţie alcătuită din meşterii patroni care lucrau în aceeaşi branşă sau în branşe înrudite, având, deci, interese economice comune. Breslele - corporaţii cu caracter feudal - au apărut atunci când forţele de producţie au ajuns la un asemenea nivel de dezvoltare încât au făcut posibil un avânt deosebit al producţiei meşteşugăreşti, când numărul meşteşugarilor din aceeaşi branşă crescuse în aşa măsură încât concurenţa unor noi meşteşugari - de la sate sau din alte oraşe - constituia o primejdie pentru meşteşugarii orăşeneşti, când nobilul feudal - având tot mai mare nevoie de produsele meşteşugarilor din oraşe - încerca să şi le însuşească prin silnicie. Breslele nu au luat fiinţă în acelaşi timp în toate oraşele şi nici nu s-au organizat deodată, ci rând pe rând, pe măsura dezvoltării branşelor respective, a creşterii numărului de meşteri, a producţiei şi, deci, a concurenţei.

În Transilvania, cele dintâi bresle se organizează în veacul al XIV-lea, pe baza unor statute care reglementau toate problemele în legătură cu activitatea meşterilor, cu apărarea împotriva concurenţei şi ameninţărilor nobilimii feudale, cu procesul de producţie - începând de la procurarea materiei prime până la desfacerea produselor - cu modalitatea primirii membrilor în bresle, obligaţiile acestora, raporturile dintre bresle etc.

Din primele statute de bresle meşteşugăreşti - ca, de pildă, ale celor 19 bresle din Sibiu, Sighişoara, Sebeş şi Orăştie din anul 1376 - rezultă că breslele erau mai vechi decât data întocmirii statutelor respective, în care se vorbeşte despre unele rânduieli vechi, deci reglementări învechite, necorespunzătoare stadiului de dezvoltare a meşteşugurilor din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În acelaşi timp, documentele mai amintesc existenţa breslelor la Bistriţa, Cluj, Timişoara, Oradea. La început, organizarea breslelor era mai simplă, mai patriarhală, devenind tot mai rigidă, mai exclusivistă, pe măsura dezvoltării meşteşugurilor, a creşterii numărului meşteşugarilor şi a producţiei meşteşugăreşti, a luptei pentru piaţă.

În secolele XIV-XV, breslele au jucat un rol progresist, contribuind la dezvoltarea tehnicii şi la desfacerea produselor. Dar tendinţa de a menţine cu orice preţ mica producţie a devenit o frână în calea progresului tehnic. Breasla devine - mai ales din veacul al XV-lea - din ce în ce mai mult un instrument în slujba unei minorităţi îmbogăţite, alcătuită din meşterii patroni, îndreptată împotriva calfelor, ucenicilor şi chiar a meşterilor săraci.

Breslele din Transilvania apar în izvoarele veacului al XIV-lea şi al XV-lea sub o diversitate de numiri: frăţii (fraternitates), societăţi (societates), asociaţii (confederationes), comunităţi (communitates), bresle (cehae, cehek, Zunfte). Pentru ca cineva să poată ajunge membru al breslei, trebuia să înveţe un număr de ani la un meşter breslaş, să facă ucenicie. Anii de ucenicie variau după greutatea însuşirii meşteşugului. La început, anii de ucenicie erau mai puţini, dar cu timpul sporesc.

La terminarea anilor de ucenicie, tânărul obţinea un certificat, pe baza căruia devenea calfă. Situaţia acestuia se schimba numai întrucât el îşi putea vinde forţa de muncă unui meşter patron, în schimbul unei remuneraţii în bani şi în natură, stabilită de breaslă. Folosindu-se de situaţia privilegiată în sânul breslei, meşterii îşi exploatau calfele la adăpostul statutelor întocmite de ei, însuşindu-şi munca acestora, în schimbul unei retribuţii cu totul necorespunzătoare.

De frica concurenţei, meşterii încep să pună calfelor unele piedici pentru a deveni meşteri şi membri ai breslelor, căutând să-i ţină în situaţia de lucrători toată viaţa. De aceea calfele, organizate în frăţii (Bunde), se răzvrătesc, cum au făcut calfele de croitori din Sibiu în 1449, atrăgând de partea lor şi pe ucenici.

Calfa care reuşea să depăşească aceste piedici devenea membru al breslei, mai întâi în calitate de meşter tânăr, lipsit de unele drepturi, pe care le aveau doar meşterii bătrâni: dintre aceştia se alegeau conducătorii breslei, starostii, „părintele” calfelor, controlorii sau supraveghetorii, consilierii, notarul. Toate problemele importante ce interesau breslele: organizarea, procurarea materiei prime, producţia şi desfacerea produselor, raporturile dintre membri, dintre breaslă şi oraş etc. se dezbăteau în adunările de breaslă, la care erau obligaţi să participe toţi membrii breslei respective.

Asemenea organizaţii puternice au jucat un rol important în viaţa oraşelor din Transilvania. Ele îndeplineau mai întâi un rol economic, de organizare a producţiei de mărfuri din oraşe, de aprovizionare a oraşului şi împrejurimilor cu produse meşteşugăreşti, îndepărtând, în acelaşi timp, de pe piaţa oraşelor produsele străine şi pe cele ale industriei casnice ţărăneşti, care le făceau concurenţă. În al doilea rând, breslele au jucat un rol politic şi militar în viaţa oraşelor şi chiar a întregii ţări; ele apărau oraşele în caz de primejdie, supraveghind porţile de intrare în oraşe, din turnurile situate în punctele principale ale acestora.

De aceea aceste turnuri purtau numele breslelor cărora li se încredinţa îngrijirea şi apărarea lor (turnul fierarilor, croitorilor, cizmarilor, aurarilor etc.). Pe măsura întăririi şi creşterii puterii lor economice, breslele reuşesc să acapareze treptat conducerea oraşelor, îndepărtând-o pe cea veche a feudalilor, începută în secolul al XIV-lea, lupta pentru conducerea oraşelor dintre feudali şi orăşeni - meşteşugari şi negustori - se sfârşeşte în secolul următor cu victoria acestora din urmă. După această victorie, oraşele luptă pentru a fi socotite şi ele între „stările” ţării, cu drept de a participa la conducerea politică a acesteia.

Puterea centrală era interesată în creşterea rolului politic al oraşelor, în care avea un aliat în lupta împotriva marii nobilimi. Aşa se explică sprijinul de care se bucură oraşele din partea lui Sigismund de Luxemburg şi a lui Iancu de Hunedoara, în tendinţa lor de a deveni o „stare” politică. Dezvoltarea oraşelor a avut loc în condiţiile unei lupte continue între orăşeni şi nobilimea feudală locală şi biserică, pe de o parte, şi între elementele orăşeneşti îmbogăţite - ce tind să se constituie într-un patriciat - şi masele populare, pe de altă parte. Tendinţele feudalilor şi ale bisericii de a se amesteca în viaţa oraşelor, exploatarea pe diferite căi a orăşenilor de către biserică şi imoralitatea clerului înalt au provocat o reacţie vie din partea orăşenilor; se răzvrăteşte mai ales plebea orăşenească, provenită în cea mai mare parte din sărăcimea alungată de nevoi de pe domeniile feudale.

Dezvoltarea generală a forţelor de producţie, desţelenirea şi defrişarea unor terenuri tot mai întinse, introducerea în unele părţi a sistemului trienal de cultură, îngrăşarea ogoarelor şi perfecţionarea uneltelor de muncă au făcut posibilă creşterea producţiei agricole, nu numai a. stăpânului feudal, dar, într-o oarecare măsură, şi a producătorului direct.

Dezvoltarea oraşelor a pus la dispoziţia producţiei agricole şi animale o piaţă de desfacere, unde asemenea produse puteau fi valorificate. Se întâlnesc ţărani care vând pe piaţa oraşelor produse agricole, animale, miere, ceară, vin. Legătura dintre sat şi oraş nu se face numai într-un singur sens, adică prin vânzarea cerealelor şi a animalelor pe piaţa oraşelor, dar şi în celălalt sens, anume prin cumpărarea de către proprietarii feudali şi chiar de unii ţărani - fireşte într-o măsură mai modestă, în cazul celor din urmă - de pe piaţa oraşelor a unor produse meşteşugăreşti.

Dacă în veacurile precedente, feudalii îşi procurau din afara domeniului doar articole de lux, arme şi mirodenii, celelalte necesităţi fiindu-le îndestulate de propria moşie, începând din această vreme cumpără şi alte produse, de necesitate zilnică. Aşa, de pildă, pe la 1380, nobilii Himffy cumpărau, probabil din Timişoara, vase, piese de harnaşament, încălţăminte, haine şi chiar vin şi carne.

Aceasta înseamnă că economia naturală suferă breşe, că producţia de mărfuri în satele şi oraşele transilvănene era o realitate, se înţelege într-un stadiu deocamdată incipient. Dezvoltarea comerţului intern era împiedicată însă în mare măsură de exploatarea ţărănimii, căreia i se lua o bună parte a produselor, sub formă de dijme, de stăpânii feudali, de biserică şi de stat. Alte piedici rezultau din starea rea a drumurilor şi din sistemul vămuirii mărfurilor, în diferite locuri, la trecerea peste moşiile feudale.

Cu toate aceste piedici, înmulţirea meşteşugarilor, diviziunea muncii în sânul meşteşugurilor şi creşterea populaţiei orăşeneşti, în general, au contribuit la dezvoltarea pieţii oraşelor, unde meşteşugarii îşi desfăceau produsele proprii şi cumpărau produse agricole şi materii prime de la ţăranii din împrejurimi. Dezvoltarea pieţii orăşeneşti se datorează şi dreptului de târg acordat oraşelor, potrivit căruia negustorii străini nu puteau cumpăra în afara pieţii orăşeneşti mărfurile negustorilor sau ale producătorilor ce se îndreptau cu ele spre oraşul respectiv. Unele oraşe au obţinut şi dreptul de depozit (jus stapuli), potrivit căruia negustorii care treceau cu mărfurile prin aceste oraşe erau obligaţi să-şi desfacă marfa în oraş, pentru a se putea aproviziona mai întâi orăşenii cu cele necesare. Locuitorii din alte oraşe mai depărtate erau astfel siliţi să se aprovizioneze în aceste oraşe privilegiate.

Ca şi în restul Europei, puterea centrală a jucat un rol pozitiv în dezvoltarea oraşelor, atât prin privilegiile acordate multora dintre ele (Cluj, Sibiu, Braşov, Bistriţa, Oradea, Arad, Timişoara etc.) cât şi prin ocrotirea orăşenilor în faţa silniciilor nobililor şi ale clerului. Oraşele sunt întărite cu noi ziduri înconjurătoare, li se acordă largi drepturi, meşteşugarii şi negustorii obţin privilegii cu privire la exercitarea activităţii lor (înlesniri în circulaţia mărfurilor, scutiri de vămi, întărirea statutelor mai vechi şi aprobarea de statute noi pentru breslele nou create). Urmând această politică, regele nu avea în vedere atât interesele orăşenilor, cât, mai ales, sporirea veniturilor vistieriei din dările plătite de aceştia.

Tehnica confecţionării unor obiecte dovedeşte trecerea meşteşugarilor de la producţia la comandă la producţia pentru piaţă. Înmulţindu-se meşteşugarii, are loc o întrecere în ce priveşte calitatea produselor, fapt ce a contribuit la confecţionarea de obiecte de calitate superioară. Piaţa deservită de meşteşugarii oraşelor creşte tot mai mult. Obiectele produse într-un oraş se vând şi pe piaţa altor oraşe, dezvoltându-se, astfel, piaţa internă. Unele oraşe, ca Sibiul, Braşovul, Bistriţa, Clujul, exportă o parte din produsele lor mai ales în Moldova şi Ţara Românească.

În tot acest timp, ca şi mai târziu, celelalte două ţări româneşti au întreţinut strânse relaţii comerciale cu Transilvania. Postavurile, încălţămintea, uneltele agricole şi obiectele de uz casnic, arcurile şi săgeţile, ca şi obiectele de lux confecţionate în Transilvania, sunt vândute în cantităţi tot mai mari în Ţara Românească şi Moldova. Negustorii din Transilvania se bucură de privilegii întinse, acordate de domnii celor două ţări, începând cu Vladislav-Vlaicu şi cu Alexandru cel Bun. Pe baza acestor privilegii, negustorii desfăşoară o activitate intensă, stânjenind activitatea meşteşugărească şi negustorească locală. Pe de altă parte, din Ţara Românească şi Moldova se aduceau în Transilvania piei (de miel, dar şi de animale sălbatice), miere, ceară, peşte, vin şi chiar animale vii (oi, porci, cai).

Legăturile comerciale intense dintre cele trei ţări româneşti sunt dovedite în acelaşi timp şi de direcţia drumurilor de negoţ care străbăteau Transilvania, pentru a se prelungi apoi la sud şi răsărit de Carpaţi: de la Sibiu pe la Turnu Roşu, un drum trecea în Ţara Românească, pe care o străbătea pentru a ajunge la Dunăre, la Turnu; de la Braşov, un drum important trecea în sud, pe la Rucăr-Dragoslavele, iar altele străbăteau văile râurilor Prahova, Teleajen şi Buzău, pentru a ajunge la Brăila; drumul moldovenesc, care străbătea Moldova de la nord la sud, era legat de Transilvania fie prin nord, pe la Suceava, spre Bistriţa, fie prin sud, prin Breţcu, spre Braşov.

În acest timp, comerţul Transilvaniei era orientat şi spre apus, într-o măsură mai mică decât faţă de cele două ţări româneşti. Negustorii din Cluj, Sibiu, Braşov obţin privilegii pentru Buda, Praga, Viena, Liov, Cracovia. Din aceste oraşe se aduceau mai ales postavuri, unelte agricole, arme şi obiecte de lux, care se desfăceau, în parte, pe piaţa oraşelor din Transilvania, iar altă parte era dusă în Ţara Românească şi Moldova. Negustorii străini duceau din Transilvania sare şi mai ales metale preţioase, aur şi argint. Metalele preţioase din Transilvania au jucat un rol important în Europa Centrală în evul mediu.

Check Also

Mineritul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Încă din primii ani ai stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, Curtea de la Viena a luat …

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Oraşele din Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Transformările care s-au produs în viaţa economică-socială, analizate în paragrafele precedente, au avut o puternică …