Dezvoltarea meşteşugurilor şi organizarea breslelor în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Principalele izvoare pentru studiul dezvoltării meşteşugurilor în veacul al XVII-lea rămân - ca şi pentru epoca anterioară - actele legate de stăpânirea unor proprietăţi, în care meşteşugarii figurează fie ca parte, fie ca martori. Ele sunt de data aceasta foarte numeroase, astfel că bogata informaţie pe care o cuprind, supusă unei analize metodice şi completată cu ştirile oferite atât de relatările călătorilor şi ale cronicarilor, cât şi de rezultatele săpăturilor arheologice, a îngăduit cercetărilor recent întreprinse să pună în lumină gradul de specializare atins în cursul veacului în diferitele ramuri de producţie, precum şi, în linii generale, formele de organizare a muncii şi de asociere a meşteşugarilor.

Din păcate, însă, materialele informative de bază nu reflectă decât în chip indirect fenomenele social-economice legate de activitatea meşteşugărească, apariţia şi conservarea lor fiind determinată de factori de o altă natură: gradul de mobilitate a proprietăţii, difuzarea scrisului în mediul orăşenesc, condiţiile de conservare a actelor etc. E destul să ne gândim, în acest sens, că cea mai mare parte a informaţiei privind meşteşugurile bucureştene provine din actele legate de proprietăţi ajunse în stăpânirea unor instituţii ecleziastice, care şi-au conservat în condiţii mai bune arhivele. De aceea concluziile trase pe acest material, în ce priveşte etapele de dezvoltare ale fenomenelor studiate în cadrul secolului al XVII-lea sau raportările la epoca anterioară, păstrează de multe ori un caracter ipotetic, chiar dacă ele sunt foarte plauzibile, datorită convergerii a numeroase informaţii.

Aşa cum se reflectă ele în documente, activităţile meşteşugăreşti apar ca intensificându-se într-o importantă măsură începând din deceniul al patrulea al veacului, pentru ca apoi, în ce priveşte Moldova, să cunoască în ultimele trei decenii o încetinire vizibilă a ritmului de dezvoltare. Aceste constatări corespund cu acelea care rezultă din cercetarea curbei exploatării turceşti. Primele decenii ale veacului al XVII-lea, prin nivelul relativ scăzut al sarcinilor impuse de Poartă, au îngăduit un anumit progres economic general, ale cărui roade încep să devină evidente, în domeniul activităţii meşteşugăreşti, îndeosebi din deceniul al patrulea înainte. În Moldova, pe de altă parte, campaniile militare din cursul ultimelor decenii şi exploatarea otomană relativ mai intensă au secătuit într-o însemnată măsură resursele economice ale ţării, cu repercusiuni şi în domeniul activităţii meşteşugăreşti.

În cursul secolului al XVII-lea, regăsim cele trei categorii de meşteşugari întâlnite şi în veacul precedent: meşteşugarii domeniali aflaţi în slujba curţilor feudale, laice şi ecleziastice, meşteşugarii săteşti şi meşteşugarii de la oraşe. Dacă în cadrul curţilor feudale, sub presiunea creşterii pieţei interne, activitatea meşteşugărească intră, pentru unele ramuri, într-un declin tot mai pronunţat, în schimb la sate şi la oraşe asistăm la un progres care îmbracă dublul aspect al apariţiei unor meşteşuguri noi, atestate documentar acum pentru prima oară, şi al unei diferenţieri tot mai adâncite în sânul vechilor meşteşuguri. Cum era şi de aşteptat, principalul centru de dezvoltare a meşteşugurilor este oraşul, care cunoaşte în acest domeniu, ca şi într-acel al comerţului, activitatea cea mai intensă şi mai variată.

Meşteşugul domenial propriu-zis este acela care îşi are ca sediu atelierele de la curte sau aparţinând curţii. El este practicat îndeosebi de ţiganii robi sau de posluşnici. În acest sens sunt de amintit numeroşii fauri de la curţile boiereşti sau mănăstiri - în 1669, boierul Dumitraşcu Prăjescu putea să vândă nu mai puţin de nouă lui Duca-vodă - meşteri pricepuţi în felurite operaţii de prelucrare a metalelor. Un meşter de curte era şi Patrichie, armurierul lui Vasile Lupu, pe atunci mare vornic de Ţara de Sus, pe care Miron Barnovschi îl ia „la cetatea de la Suceava să fie pentru treaba armelor domniei-mele”, dând în schimb stăpânului său un alt vecin. În 1639, un boier din Ţara Românească primeşte de la alt boier, pentru „o ţigancă cusătoare, două ţigănci proaste”.

În genere, pe domeniu, diferenţierea meşteşugurilor este mai puţin pronunţată, fapt explicabil dacă ţinem seama, pe de o parte, de nevoile mai restrânse cărora aveau să le facă faţă, iar pe de alta, de posibilităţile tot mai largi de aprovizionare de pe piaţă cu produse meşteşugăreşti. sunt însă şi ramuri care prosperă în cadrul domeniului, şi anume cele legate de prelucrarea produselor domeniului însuşi. Ele comportă uneori instalaţii relativ importante.

Cele mai numeroase sunt morile de apă, pe care le întâlnim pe orice domeniu. De obicei cu un singur rând de pietre, morile puteau cunoaşte însă şi o dezvoltare mai mare. Paul de Alep descrie moara de la Dobreni, de pe moşia lui Constantin Şerban, ca pe o instalaţie cu şase roţi şi şase rânduri de pietre, prevăzută cu dispozitive pentru, separarea fainii de tărâţe. Pe domenii mai existau poverne şi sladniţe pentru pregătirea rachiului şi a berei, precum şi instalaţii în legătură cu industria textilă, ca „mori de meliţat” inul şi cânepa, pive, dârste şi şteze pentru finisarea ţesăturilor de lână.

Forţa apei era folosită pentru acţionarea ferăstraielor, aşa cum se întâlnesc, în secolul al XVII-lea, pe Oituz, pe Bohotin, pe Jijia. Lemnul era exploatat de asemenea în vederea obţinerii, prin ardere, a cenuşii de potasiu, folosită la prepararea sticlei, Iar după calcinare, sub forma potasei sau a sodei caustice, la aceea a săpunului. Producerea potasei a dat loc în Moldova unor întreprinderi însemnate, ca aceea din pădurile de la Drăcşani, în apropiere de Botoşani, unde concesiunea o avea, în 1652, un scoţian aşezat la Gdansk.

Un alt scoţian, stabilit la Zamostea, exploata, împreună cu doi greci, potasa în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, domnul însuşi contribuind la această întreprindere cu importanta sumă de 20.000 de taleri. În timpul lui Duca-vodă, vistierul Ursachi, în asociaţie cu negustorul liovean Alexandru Balaban, producea mari cantităţi de potasă în cele trei instalaţii pe care le avea în ţinutul Vaslui. Procedeele tehnice folosite în acest scop sunt descrise, pentru întreprinderea de la Drăcşani, de Robert Bargrave, după care cuptoarele pentru calcinarea cenuşei de potasiu aveau circa 3,50 m adâncime şi aproape 13 m lungime. După De la Croix, „locurile unde se face cenuşa” aduceau domniei un venit de 50.000 de taleri anual .

Dezvoltarea pe care o cunosc meşteşugurile săteşti este atestată atât de frecventele menţiuni în acte ale unor meşteşugari din mediul rural, cât şi de varietatea preocupărilor lor. Meşteşugarii rumâni sau vecini lucrau pentru curtea feudală - ceea ce explică interesul acesteia de a le obţine diferite scutiri din partea domniei - însă o parte a producţiei lor, atunci când ea nu era realizată în cadrul atelierelor domeniale, mergea, fără îndoială, în folosul populaţiei locale.

Dar în lumea satelor se întâlneşte un număr tot mai mare de meşteşugari liberi, specializaţi în felurite ramuri de producţie, dintre care multe apar pentru prima dată în documente în această epocă. Astfel, în domeniul prelucrării metalelor şi a lemnului, alături de faurii cu multiple preocupări, de căldărari, de rotarii care făceau care şi cocii (trăsuri), de lemnari sau teslari, de dogari sau butnari, de blidari, întâlnim acum, la sate, legănări (al căror meşteşug se desprinde dintr-acel al rotăriei), lăcătuşi, săbieri, coferari, covătari.

Semnificativă este dezvoltarea meşteşugurilor din domeniul îmbrăcăminţii, în care, altminteri, producţia casnică va avea o atât de lungă şi de puternică existenţă. Alături de morari şi de fauri, cei mai des menţionaţi dintre meşteşugarii săteşti sunt cojocarii şi croitorii. În Ţara Românească, mai ales în ultima treime a secolului, apar în acte şi torcători, postăvari şi abagii, boiangii, pâslari, zăbunari, ba chiar chivărari, ceaprazari şi poturari (pantalonari). Ştezele, dârstele şi pivele sunt răspândite şi la sate, ca şi pe domeniile boiereşti şi mănăstireşti. O categorie de meşteşugari săteşti iarăşi larg răspândită este aceea a ciobotarilor, alături de care apar opincarii şi, în acelaşi domeniu al prelucrării pieilor, şelarii şi curelarii.

Sunt şi sate în care practica unor meşteşuguri - alături, fireşte, de agricultură- era larg răspândită, constituind o caracteristică a aşezării. Astfel, cu pregătirea cărbunelui de lemn sau a mangalului - cel mai bun, după Paul de Alep, era cel din lemn de salcie sau de plop - se ocupau sate ca Hlincea, de lângă Iaşi, Tântava (lângă Bucureşti) sau Malu (lângă Bucureşti). Alte sate - cum sunt Gureni (Oltenia) sau Jerovu şi Nicoreşti (lângă Bacău) - se îndeletniceau cu facerea şindrilelor. Rumânii din Dobruşeşti (lângă Bucureşti), posesiune a mănăstirii Snagov, erau „lemnarii sfintei mănăstiri”.

Meşterii din Luciani (lângă Ploieşti) erau scutiţi de toate dările faţă de domnie, „că ce sănt meşteri domneaşti, de lucrează tot lucrul ce tribuiaşte la scaunul domnii-mele”. Pietrarii de la Albeşti sunt pomeniţi în repetate rânduri în condica vistieriei lui Brâncoveanu, unde figurează, de asemenea, sumele de bani date, de exemplu, „Brăneştilor vărniceri”, pentru 30 de care de var, sau „la Piestri şi la Puiani, ca să facă 1.600 de opacini” (vâsle pentru flota turcească).

Esenţială în determinarea generală a nivelului forţelor de producţie, prelucrarea metalelor a cunoscut în secolul al XVII-lea, în oraşele din Moldova şi Ţara Românească, un progres care se manifestă atât în varietatea obiectelor realizate, cât şi în procedeele tehnice folosite. În ce priveşte cel dintâi aspect, mărturii numeroase ne sunt aduse atât de izvoarele documentare, care atestă o tot mai adâncită diviziune socială a muncii în cadrul meşteşugului de bază, cit şi de rezultatele săpăturilor arheologice.

În acest din urmă caz, e drept, nu totdeauna putem şti cu certitudine dacă ne aflăm în faţa unor obiecte de producţie locală sau de import. Totuşi, de multe ori, circumstanţele în care s-au descoperit obiectele, existenţa unor deşeuri sau a unor unelte folosite în procesul de producţie sunt suficiente dovezi pentru a înlătura orice dubiu cu privire la originea lor. Analizele la care acestea au fost supuse au permis constatări preţioase în ce priveşte tehnica de lucru a meşteşugarilor veacului al XVII-lea.

Inventarul uneltelor meşteşugăreşti, al celor folosite în agricultură, al obiectelor de uz casnic şi al pieselor de harnaşament şi de armament, ieşite la Iveală din săpături, începe să fie tot mai bogat. Izvoarele documentare, pe de altă parte, pun în lumină existenţa a noi categorii de meşteşuguri în domeniul prelucrării metalelor, alături de cele întâlnite şi în epoca anterioară, dar a căror menţiune devine mult mai frecventă. Între aceste noi categorii avem pe sârmari, care trefilau sârma forjată, făcând-o netedă cu ajutorul trefilatorului. La Suceava, s-au descoperit şi unelte pentru turnarea gloanţelor de plumb, datând din această epocă. Noi specializări sunt înregistrate de documente şi în domeniul construcţiilor, îndeosebi într-acel al lucrării lemnului.

De o informaţie deosebit de bogată dispunem cu privire la meşteşugurile legate de confecţionarea îmbrăcăminţii şi încălţămintei. Numai pentru Bucureşti se păstrează în actele veacului al XVII-lea numele a circa 50 de blănari-cojocari şi a 40 de croitori, iar din Iaşi, cunoaştem 30 de blănari-cojocari şi circa 60 de croitori. Amândouă meşteşugurile se întâlnesc în toate oraşele din cele două ţări şi la fel de răspândiţi erau cizmarii sau ciobotarii şi abagiii. Documentele vădesc, pe de altă parte, un proces susţinut de diferenţiere şi în cadrul acestor ramuri de producţie meşteşugărească, ceea ce arată un spor al producţiei globale şi recurgerea pe o scară tot mai largă la activitatea meşteşugarilor specializaţi.

Astfel, în cursul veacului al XVII-lea, sunt menţionaţi pentru prima oară tălpălarii, săhăidăcarii, care confecţionau tolbe de piele, cavafii (pantofari) şi papugiii, şepcarii, pâslarii, boiangiii, poturarii, zăbunarii, ceaprazarii etc. Plină de semnificaţie este şi dezvoltarea pe care o cunosc meşteşugurile alimentare. Măcelarii se întâlnesc, în afară de Bucureşti şi Iaşi, la Târgovişte, Piteşti, Câmpulung, Suceava, Cotnari, Roman, Focşani. Călătorii pomenesc pâinea gustoasă pe care o găseau în oraşe, probabil la brutării. Meşteşugari care prelucrau metalele preţioase, cum erau zlătarii, se aflau, fireşte, îndeosebi în cele două capitale - în Bucureşti, în cursul veacului, sunt pomeniţi peste 20, iar în Iaşi, 17 - dar ei apar şi în centre mai mici, cum sunt Bacăul, Romanul, Cotnarii. O menţiune specială o merită ceasornicarii - de obicei străini, stabiliţi la noi - pe care-i întâlnim la Iaşi şi Bucureşti.

Dezvoltarea pe care o cunosc meşteşugurile în veacul al XVII-lea este oglindită şi de noile etape pe care le parcurge procesul de organizare profesională. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, nu se constată documentar, pentru Moldova şi Ţara Românească, decât organizaţii profesionale de tipul frăţiilor, în veacul al XVII-lea este atestată existenţa breslelor propriu-zise, care reprezintă o fază mai înaintată de organizare a asociaţiilor meşteşugăreşti. În cadrul breslei, ţelurile economice urmărite de asociaţie, precum şi drepturile şi îndatoririle acesteia, se precizează tot mai mult, relaţiile din sânul ei căpătând forme tot mai complexe.

Trecerea la stadiul breslei propriu-zise este determinată de amploarea pe care o capătă activitatea meşteşugărească, de caracterul tot mai accentuat de producţie pentru piaţă al producţiei meşteşugăreşti, de nevoile de apărare faţă de arbitrarul feudal şi faţă de concurenţii din afară, de tendinţa de a evita concurenţa dintre meşteri şi de a le asigura autoritatea asupra calfelor şi ucenicilor. Nu este de mirare, astfel, că cele dintâi atestări ale breslelor pe care le avem sunt dintr-a doua treime a veacului - cele mai vechi statute de breaslă, păstrate în confirmări ulterioare, datează şi ele din 1641 - adică tocmai dintr-o vreme când activitatea meşteşugărească căpăta o mai mare amploare.

În fruntea noului tip de asociaţie meşteşugărească se află starostele, ales pe timp de un an de membrii breslei, dintre meşterii mai în vârstă şi cu o situaţie materială şi profesională mai bună. În conducerea breslelor, pe lângă starosti, se găsesc şi vătafi. În cadrul a numeroase meşteşuguri sunt menţionaţi însă, în documentele secolului al XVII-lea, numai vătafii, fără a fi pomeniţi vreodată şi starostii.

În aceste cazuri - în lipsa informaţiei sigure a statutelor, care ni s-au păstrat într-un număr extrem de redus din această epocă - este de presupus, în măsura în care nu e vorba doar de lacune ale informaţiei noastre, că avem a face cu organisme care nu au atins întru totul noul stadiu de evoluţie, menţinându-se la tipul frăţiei. În acelaşi timp, se poate bănui că, pe măsura dezvoltării diferitelor ramuri meşteşugăreşti, deosebirile dintre cele două tipuri tindeau să se şteargă, chiar dacă frăţiile existente încă nu adoptaseră întru totul formele organizatorice ale breslei propriu-zise.

Meşterii, care erau adevăraţii membri ai breslelor, nu aveau voie să angajeze ucenici sau calfe în atelierele lor fără ştirea starostelui. Măsurile severe prevăzute împotriva călcării acestei dispoziţii, mergând până la excluderea vinovatului din breaslă, arată rolul breslelor în evitarea concurenţei dintre meşteri şi constituie una dintre formele controlului pe care ele îl exercitau asupra producţiei. Breslele aveau de asemenea controlul calităţii produselor ieşite din atelierele meşteşugăreşti.

Conducerea breslei, ajutată de sfatul breslei, avea şi misiunea de a rezolva litigiile profesionale dintre membri, excluzându-se amestecul, în acest domeniu, al organelor de judecată obişnuite. Breslele îşi exercitau controlul - în unele cazuri se poate vorbi chiar de exerciţiul unui drept de monopol - asupra aprovizionării cu materie primă a meşteşugarilor. Ele îndeplineau funcţiuni şi în domeniul împlinirii îndatoririlor fiscale ale acestora. Breslele dispuneau de bunuri imobile şi de venituri băneşti provenind din taxele la care erau supuşi membrii lor. Fondurile breslei erau folosite la ajutorarea meşteşugarilor deveniţi inapţi pentru muncă, la cheltuielile meselor comune, ale cultului religios etc.

În economia Moldovei şi a Ţării Româneşti apar în secolul al XVII-lea şi câteva întreprinderi care, depăşind nivelul obişnuit al micului meşteşug, prezintă în structura lor şi unele elemente caracteristice stadiului manufacturier. Astfel este cazul sticlăriei întemeiate în preajma anului 1644 din iniţiativa lui Matei Basarab. În vremea lui Brâncoveanu, o asemenea întreprindere poate aceeaşi - se afla la câţiva kilometri de Târgovişte şi, după mărturia lui Del Chiaro, producea o sticlă transparentă, superioară, deşi albăstruie, celei albe (cu pete şi alte defecte), care se aducea din Polonia.

În timpul lui Matei Basarab se întâlneşte şi prima „moară de hârtie”, menită să satisfacă nevoile activităţii tipografice care se desfăşura în acea vreme. Situată, probabil, lângă Ocnele Mari, ea folosea ca materie primă cârpele, în acest scop instituindu-se chiar o dare pe locuitori satelor din împrejurime; a funcţionat, poate cu întreruperi, în restul veacului al XVII-lea. Banul Mihai Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti îi atribuie lui Şerban Cantacuzino întemeierea unei manufacturi de postav, ştire care nu a găsit confirmare până acum.

O diferenţiere a operaţiilor tehnice se constată în cadrul atelierelor tipografice, în care lucrează gravori, zeţari, corectori, cei care trăgeau la teasc, unii fiind recrutaţi dintre călugări, alţii însă din mediul orăşenesc. O mână de lucru numeroasă şi categorii diferite de meşteri întâlnim la întreprinderile de potasă din Moldova, ca acelea cu o importantă producţie de export, ale lui Ursachi şi Balaban, sau la exploatarea de la Baia de Aramă, unde lucrau mineri, spălători de minereu, cărbunari, meşteri topitori etc. La Baia de Aramă se folosea, într-o proporţie care nu poate fi precizată, mâna de lucru salariată, ceea ce se petrecea, dealtfel, şi în altele din întreprinderile amintite. În martie 1674, are loc un puternic protest al lucrătorilor de la Baia de Aramă, care nu-şi primiseră simbria, cu care prilej „vrut-au ocnarii să vânză acea rudă pentru simbria lor”.

Un număr mare de lucrători erau reuniţi îndeosebi la exploatarea minelor de sare. Tăierea bolovanilor era săvârşită de ciocănaşi, pe când măglaşii scoteau bolovanii din mină, îi răceau grămezi şi apoi îi transportau la locurile de depozitare. O întreprindere minieră dispunea de asemenea de un aparat administrativ, de control şi de pază, precum şi de un număr de meşteşugari auxiliari: dulgheri, fierari, lumânărari. Munca măglaşilor, la Ocnele Mari cel puţin - singurele despre care avem informaţii - constituia o prestaţiune către domnie impusă unor sate de ţărani liberi, în schimbul doar al unui mertic de sare şi al unor scutiri.

Ciocănaşii - atunci când nu era vorba de condamnaţi - primeau şi ei mertice de sare, dar partea cea mai însemnată a remuneraţiei lor era în bani, plata făcându-se după numărul bolovanilor tăiaţi. Chiar şi robii care lucrau la ocne primeau plată. Deşi întreprinderile amintite mai sus, prin numărul mare de lucrători folosiţi, prin gruparea unor meşteşuguri independente sau prin remunerarea prin simbrie, prezintă elemente de manufactură, nu se poate încă vorbi, în industria veacului al XVII-lea din Moldova şi din Ţara Românească, de atingerea stadiului manufacturier.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …