Dezvoltarea luptei antifeudale şi naţionale a maselor româneşti după încorporarea principatului Transilvaniei şi Ungariei în 1848

Dieta privilegiaţilor întrunită la Cluj la 17/29 mai 1848 a votat, fără să ţină seama de hotărârile Adunării de la Blaj, „uniunea” principatului Transilvaniei cu Ungaria. În dieta nu era nici un deputat care să fi reprezentat poporul român. Singurii români din dietă erau episcopul Lemeni şi deputatul Alexandru Bohăţel. Lemeni făcea însă parte din dietă ca regalist, iar Bohăţel era alesul nobilimii din Haţeg, nu al românilor.

Cercurile conducătoare ungare nu şi-au dat seama ce greşeală politică gravă comiteau atunci când, împotriva voinţei majorităţii locuitorilor din principatul Transilvaniei, forţau „uniunea”. Numai câţiva intelectuali maghiari înaintaţi au văzut primejdia. Cu trei zile înainte de votarea „uniunii”, gazeta radicalilor „Marczius Tizenotodike” („Cincisprezece martie), scria: „În Transilvania, două puteri au să hotărască asupra soartei uniunii: dieta şi poporul român. Dieta nu reprezintă decât câteva sute de oameni, românimea înseamnă Transilvania întreagă... Uniunea Transilvaniei cu Ungaria fără consimţământul românilor e un lucru de care nici să nu ne apucăm”.

Avertismentul dat n-a fost ascultat; chiar şi delegaţii saşilor au hotărât să voteze în unanimitate în dietă pentru „uniune”; în consfătuiri anterioare, 10 delegaţi saşi fuseseră pentru „uniune”, 5 împotrivă; minoritatea s-a supus majorităţii săseşti. În zadar a mers delegaţia română la împărat, Curtea vieneză îşi continua politica de duplicitate pentru a câştiga timp în vederea organizării intervenţiei în Ungaria. Deocamdată, camarila nu se simţea destul de tare spre a rupe în mod deschis cu guvernul ungar şi cu cercurile liberale maghiare din principatul Transilvaniei, astfel încât monarhul a sancţionat la 29 mai / 10 iunie legea „uniunii” principatului Transilvaniei cu Ungaria.

Ceea ce Bărnuţiu a considerat obiectivul principal al Adunării de la Blaj, recunoaşterea naţiunii române şi împiedicarea „uniunii” cu Ungaria, nu s-a realizat. După proclamarea „uniunii” principatului Transilvaniei cu Ungaria, guberniul şi vechile autorităţi nobiliare au intensificat măsurile „de mână tare” împotriva românilor. Era declarat „rebel” şi pasibil de pedeapsă cel care nu recunoştea „uniunea” cu Ungaria. Comitetul permanent din Sibiu fu dizolvat, iar în august s-a decretat arestarea lui.

În ce priveşte revendicările ţărănimii, dieta de la Cluj, hotărând „uniunea” cu Ungaria, deci introducerea legilor ungureşti din 6/18 martie, a fost obligată să desfiinţeze robotele şi dijmele foştilor iobagi. Iobagii au devenit proprietarii pământurilor urbariale, nefiind obligaţi să mai presteze robote şi să dea dijme proprietarilor de moşii. Legea din 1848 prevedea că, fără aprobarea unei judecătorii, nu se puteau lua nici jelerilor pământurile alodiale folosite de ei.

Copie a legii similare din Ungaria şi lăsând în proprietatea deplină a nobililor pământurile alodiale, legea nu împroprietărea cu pământ sutele de mii de jeleri. Întrucât proprietăţile alodiale nu erau precis delimitate de cele urbariale, aparatul administrativ şi judecătoresc, în întregime la dispoziţia nobililor, putea să declare pământuri alodiale pământurile care aparţineau foştilor iobagi. Guberniul a întârziat de altfel să pună în aplicare legea, deşi ea prevedea ca începând de la 6/18 iunie să înceteze robotele. Vechii proprietari, ajutaţi de administraţie, au încercat să menţină sub diferite pretexte - datorii vechi etc. - prestaţiile ţăranilor, iar mulţi jeleri erau alungaţi, dacă nu făceau robote, de pe pământul alodial.

În multe părţi, văzând că nu li se făcea dreptate, că nu li se restituiau păşunile şi pădurile acaparate de marii proprietari, ţăranii ocupau cu forţa ceea ce credeau că de drept era al lor. Comitatele nemeşeşti au cerut ajutorul armatei, şi, deoarece n-aveau încredere în regimentele româneşti, preferau unităţi secuieşti sau gărzi naţionale maghiare pentru reprimarea mişcărilor ţărăneşti. „Se înmulţiseră peste măsură - scrie Bariţiu - şi execuţiunile în ţară, agrare sau urbariale, în favoarea domnilor feudali”. Gărzile maghiare erau considerate astfel de către ţăranii români drept unităţi ale stăpânirii maghiare: contrazicerile sociale luau un aspect naţional. Au loc ciocniri sângeroase. Un deosebit răsunet a avut în toată Transilvania măcelul din 21 mai/2 iunie de la Mihalţ (comitatul Alba).

Ţăranii ocupaseră un fânaţ pe care li-l luase pe nedrept cu mulţi ani înainte contele Eszterhazy; comitele suprem (fişpanul), baronul Banffy, a dat ordin ca armata să tragă în ţărani; 12 ţărani au plătit cu viaţa încercarea de a-şi recăpăta pământul răpit. Numai cu greu a putut fi reţinut Iancu de către Bariţiu şi Bărnuţiu să nu plece în fruntea oamenilor săi să răzbune sângele vărsat. Ţăranii se înarmau cu lănci, cu coase, cu îmblăcii. Comisarii trimişi la Zlatna (Munţii Apuseni) raportau la 2/14 iunie 1848 că locuitorii din Câmpeni şi din satele din jur se înarmau în aşa măsură, încât fierarii de prin sate nu mai făceau altceva decât lănci.

Românii din Banat, conduşi de Eftimie Murgu, urmau - politică de colaborare cu revoluţia ungară; în acelaşi timp, ei nu au renunţat nicidecum la cerinţele lor naţionale, pretinzând autonomie (căpitanat) pentru acest ţinut. La noua adunare de la Lugoj, din 10/22 iunie 1848, ei au formulat următoarele revendicări: înarmarea poporului român, oştirea să aibă un căpitan şi trei sub-căpitani (toţi români), limba administraţiei să fie română şi numai în relaţiile cu guvernul să se întrebuinţeze limba maghiară. S-a cerut din nou independenţa bisericii române faţă de ierarhia sârbească. În revendicarea bănăţenilor de a avea un „căpitanat” şi în postulatul românilor din principatul Transilvaniei de a păstra principatul separat de Ungaria se exprima voinţa fermă de a se constitui în ţinuturile româneşti o administraţie naţională.

La sfârşitul lui iunie s-au făcut în Ungaria, apoi în Transilvania, alegeri pentru „Adunarea ţării” (Camera de jos). Nobilimea a stăruit să-şi menţină poziţiile de conducere. Mobilizând tot aparatul administrativ vechi, ea a împiedicat intrarea în Cameră a elementelor revoluţionare plebee, încât până şi poetul revoluţionar Petofi a căzut la aceste alegeri. Totuşi, românii din Banat, Crişana şi Maramureş au reuşit să-şi impună candidaţii în multe circumscripţii electorale; astfel, Eftimie Murgu a fost ales în trei circumscripţii. În general însă, în afară de cei 30 de deputaţi radicali şi de câţiva deputaţi ai poporului român şi german, Camera din Pesta nu se deosebea mult de vechile diete.

Covârşitoarea majoritate a deputaţilor erau nobili care nu voiau să satisfacă nici revendicările ţărăneşti, nici pe cele ale „naţionalităţilor”. Deputaţii români Eftimie Murgu, Alexandru Buda şi Sigismund Pop, precum şi alesul ţărănimii maghiare, Tancsics, au făcut propuneri pentru restituirea de către nobili a păşunilor şi pădurilor răpite în ultimele două decenii, pentru lichidarea rămăşiţelor feudale, dar Adunarea nu le-a luat în considerare. În septembrie membrii delegaţiei alese la Blaj au dus încă tratative cu guvernul ungar, care însă n-au dat rezultate. Guvernul Batthyany n-a arătat înţelegere nici pentru cererile moderate ale românilor.

Cercurile conducătoare revoluţionare maghiare n-au dat sprijinul cuvenit nici luptei revoluţionare din Ţara Românească. Şi propunerea de a încheia o confederaţie revoluţionară româno-maghiară, făcută de Laurian în numele lui Nicolae Bălcescu, a fost refuzată. În acelaşi timp, Bariţiu, Murgu şi alţi conducători români din Transilvania, având contact permanent cu revoluţionarii români de peste Carpaţi, aşteptau din clipă în clipă izbucnirea revoluţiei la Bucureşti.

„Soarta naţiunii române se va hotărî în Bucureşti şi în Iaşi, iar nu în Cluj, nici în Blaj, nici în Buda”, scria „Gazeta” la 27 mai / 8 iunie, curând după ce dieta feudală din Cluj proclamase „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria. Privind mereu spre Moldova şi Ţara Românească, Bariţiu vedea clar primejdia ce ameninţa din partea ţarismului atât mişcarea de eliberare română, cât şi pe cea ungară din 1848. Câteva zile înainte de izbucnirea revoluţiei din Ţara Românească, „Gazeta” scria: „Independenţă moldavo-română... sau moarte” este deviza tuturor românilor”. „Gazeta” propunea ungurilor „alianţă pe temeiul deplinei egalităţi, cu respectarea strânsă a naţionalităţii noastre”.

Revoluţionarul Murgu, având drept. scop unirea forţelor revoluţionare din Banat, Crişana şi Ungaria, căuta să contribuie cu toate puterile sale la înscăunarea unui regim democratic de egală îndreptăţire a naţiunilor şi lucra în acelaşi timp la pregătirea unei alianţe între Ungaria, Moldova şi Ţara Românească, menită să apere libertatea popoarelor împotriva imperiilor contrarevoluţionare, îndată după izbucnirea revoluţiei din Ţara Românească, Nicolae Bălcescu i-a trimis fostului său profesor programul şi alte acte ale revoluţiei. În răspunsul său, Murgu scria: „Eu, frate, să ştii că am plâns de bucurie când am luat ştire despre triumful libertăţii în România... Îndată ce se va închide Adunarea ţării, măcar numai pe o zi, voi să vin să ne vedem, că mi-i dor de fraţii mei”.

În aceeaşi scrisoare amintea despre nevoia de a se forma în Ţara Românească o armată română. Dezvolta şi ideea alianţei între Ungaria şi Moldo-România: „Voi căuta să pregătesc Adunarea [parlamentul ungar], spre a păşi la o alianţă cu Moldo-România... bine ar fi să autorizaţi pe cineva spre a trata în numele ţării, că nu-i bine să stăm izolaţi”. Murgu nu avea cunoştinţă despre faptul că, încă înaintea izbucnirii revoluţiei din Ţara Românească, Comitetul revoluţionar din Bucureşti îl trimisese pe Dimitrie Brătianu la Pesta pentru a încheia o alianţă împotriva unei eventuale intervenţii ţariste.

Încercările acestea au rămas însă zadarnice, în primul rând din cauza poziţiei greşite a cercurilor conducătoare revoluţionare maghiare în problema română. Guvernul Batthyany, ţinând morţiş la „integritatea” Ungariei în graniţele coroanei sfântului Ştefan, căuta să combată tendinţele naţionale române care ţinteau spre realizarea unităţii naţionale, tendinţe care, după cum scrie istoricul marxist maghiar I. Toth Zoltan, trebuie privite ca tendinţe înaintate. Departe de a recunoaşte năzuinţele româneşti spre unire, guvernul ungar nu voia să asigure nici drepturile naţionale elementare ale poporului român din Transilvania.

Faţă de mişcările naţionale ale românilor şi ale popoarelor slave ducea o politică de „mână tare” şi nu s-a dat înapoi nici de la întrebuinţarea unor mijloace brutale. Şi unii membri ai Comitetului naţional român din Sibiu au făcut greşeli politice în cursul tratativelor din vara anului 1848. Aceştia, printre care şi A.T. Laurian, au căutat să prezinte înaintea revoluţionarilor munteni guvernul ungar ca fiind lipsit de orice forţă reală. Din această cauză, trimisul revoluţionarilor munteni nici nu prea a căutat să intre în legătură cu guvernul din Pesta.

O politică cu totul greşită a dus guvernul ungar în Transilvania. Guberniul, în care precumpăneau elementele reacţionare, n-a fost desfiinţat nici după anexarea principatului la Ungaria, iar comisarul ungar, baronul Vay, a devenit exponentul vederilor aristocraţiei transilvane. De aici a rezultat tărăgăneala în desfiinţarea robotelor şi sprijinirea moşierilor spre a sili şi mai departe pe ţărani, prin execuţii militare, la robote.

Nemeşimea maghiară nu-şi dădea seama cât de primejdios era să aplici vechile metode teroriste faţă de o ţărănime a cărei hotărâre de luptă crescuse mult în urma pătrunderii în mase a ideilor revoluţionare, mai ales în urma măreţei Adunări de la Blaj. Faţă de conducătorii români, guberniul aplica de asemenea metode de teroare: a ordonat în august arestarea întregului comitet naţional din Sibiu. Bărnuţiu a reuşit să fugă pe teritoriul Regimentului 1 de grăniceri, Laurian şi Bălăşescu au fost arestaţi; ei au fost eliberaţi peste o săptămână, sub presiunea maselor.

Check Also

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …

Principatul Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Din punct de vedere juridic, raporturile Transilvaniei cu Poarta otomană în secolul al XVII-lea se …

Participarea Transilvaniei la Războiul de 30 de ani

Domnia lui Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) a început sub auspicii nu prea favorabile. Nobilimea, împărţită …

Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în …

Continuarea luptei revoluţionare în ţară şi în emigraţie între 1848 şi 1853

Nici perioada de reacţiune începută în Ţara Românească în septembrie 1848, nici măsurile opresive luate …