Dezvoltarea industriei şi a mineritului în Transilvania în perioada 1849-1867

Prin desfiinţarea iobăgiei şi înlăturarea privilegiilor feudale, s-au creat condiţii favorabile pentru formarea industriei capitaliste. Dezvoltarea industriei a fost frânată însă în foarte mare măsură de faptul că Transilvania nu forma împreună cu Moldova şi Ţara Românească un stat unitar naţional, precum şi de dependenţa ţării faţă de Austria şi de existenţa rămăşiţelor feudale. Calea prusacă în dezvoltarea agriculturii şi-a făcut şi ea resimţită influenţa în viaţa industrială.

Guvernul imperial, reprezentând interesele industriaşilor din Austria propriu-zisă, a încadrat în 1850 Transilvania în sistemul vamal unic al imperiului, pentru a crea industriei austriece pieţe avantajoase de desfacere şi baze de materii prime ieftine. Concurenţa industriei austriece, mai bine dezvoltată, a lovit greu industria prelucrătoare din Transilvania. În special industria textilă, de hârtie, de zahăr au regresat în această perioadă.

În acelaşi timp, capitalul austriac pătrunzând în mineritul din Transilvania, i-a dat o mare dezvoltare. În vederea exploatării minelor bogate din Transilvania s-a înfiinţat în 1854 societatea numită Staatseisenbahngesellschaft (Societatea căilor ferate de stat), STEG, care a dezvoltat exploatarea fierului în jurul localităţilor Oraviţa şi Bocşa Montană. Mai târziu s-au înfiinţat şi alte societăţi, tot pentru exploatarea fierului; astfel, un rol important a jucat Societatea economică a uzinelor de fier din Transilvania şi Banat, înfiinţată în 1855, de care ţineau uzinele din Ruşchiţa şi Ferdinand (azi „Oţelul roşu”).

În 1858, această societate a fuzionat cu Societatea pentru exploatarea minelor şi topitoriilor din Braşov, societate înfiinţată tot cu capital străin. În urma exploatării prădalnice a minelor în timp de 20 de ani producţia de fier s-a triplat pe acest teritoriu al Transilvaniei, ajungând la circa 300.000 de măji vieneze. În schimb, minele de fier din regiunile Munţilor Apuseni, Baia Mare şi Munţii Harghita, care înainte produceau cantităţi considerabile de fier, şi-au pierdut, datorită concurenţei societăţilor austriece, tot mai mult din importanţă.

Şi exploatarea de cărbuni a cunoscut, datorită necesităţilor crescânde ale căilor ferate şi ale navigaţiei cu vapoare pe Dunăre, o deosebită dezvoltare. Îndată după instaurarea absolutismului, cercuri ale burgheziei austriece, formând societăţi de exploatare minieră, au pus mâna pe cele mai importante bazine carbonifere ale Transilvaniei, pe cele din Valea Jiului, din jurul Reşiţei, Aninei şi Oraviţei.

Producţia de cărbuni din jurul Reşiţei a ajuns, de la 58.404 măji în 1851, la 1.260.000 de măji în 1856, deci s-a mărit de peste 21 de ori în 5 ani. S-au înfiinţat fabrici pentru cocsificarea cărbunelui, una la Uricani în 1857, alta la Lupeni. Fabrica din Lupeni a fost prima fabrică înfiinţată în Europa pentru cocsificarea zăcămintelor de lignit terţiare. O parte din producţia de cărbune a acestor mine era folosită de întreprinderile din Timişoara, Arad, Călan, iar o altă parte era vândută pentru industria din România.

Aceste două ramuri industriale, exploatarea fierului şi a cărbunelui, au atins o însemnată dezvoltare. În 1863, minele din Banat au furnizat 93% din producţia de fier şi de cărbune din întreaga Transilvanie. Dar creşterea producţiei de fier şi cărbune n-a fost uniformă. Dacă această creştere este evidentă privind întreaga perioadă, nu o dată, examinând an de an situaţia, putem constata o decădere temporară a producţiei. Criza economică din Europa, care a izbucnit în 1857, a cauzat o stagnare în construcţia căilor ferate, ceea ce a făcut să se reducă exploatarea cărbunelui, mai ales în anii 1858-1859. În aceşti ani, o parte dintre muncitori au rămas fără lucru. În primii ani ai deceniului al 7-lea, dezvoltarea a devenit din nou ascendentă, dar nu se putea asemăna ca proporţii cu cea din 1855-1857, deci cu dezvoltarea din perioada masivelor construcţii de căi ferate.

După 1865 a crescut din nou în mare măsură producţia de fier şi cărbune. În acelaşi timp s-a intensificat şi exploatarea metalelor neferoase. Mine conţinând astfel de metale se găseau în Munţii Apuseni, lângă Baia Mare, precum şi la Oraviţa, Dognecea, Bocşa Montană. În urma exploatării intensive, producţia de cupru s-a urcat în perioada tratată de la circa 4.000 de măji vieneze la peste 11.000 de măji vieneze, iar cea de plumb de la circa 8.000 la 13.000 de măji vieneze anual. De asemenea a crescut producţia aurului, precum şi a argintului majoritatea întreprinderilor fiind în proprietatea întreprinzătorilor din Transilvania.

În perioada tratată s-a dezvoltat baza tehnică a producţiei. În Transilvania, primele elemente ale producţiei maşiniste au apărut încă înainte de 1848; totuşi procesul de înlocuire a uneltelor manuale prin maşini-unelte a început după 1848, iar abia în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea procesul „revoluţiei industriale” a înregistrat un progres mai accentuat. „Revoluţia industrială” este procesul complex al înlocuirii uneltelor manuale prin maşini-unelte, munca manuală fiind înlocuită prin tehnica maşinilor. Marx precizează că „Maşina, de la care porneşte revoluţia industrială, înlocuieşte pe muncitorul care mânuieşte o singură unealtă cu un mecanism care operează deodată cu un mare număr de unelte identice sau de aceeaşi speţă şi care e pus în mişcare de o singură forţă motrice, oricare ar fi forma ei”.

Intensificarea mineritului a adus după sine perfecţionarea uneltelor de minerit şi introducerea mai accentuată a maşinilor cu aburi, cu scopul de a se mări productivitatea. Pe când pe teritoriul STEG-ului, în 1852, funcţionau 14 maşini cu aburi, cu 276 de cai putere, în 1863 numărul maşinilor a ajuns la 40, cu 1.632 de cai putere. Maşini au fost introduse în special în industria prelucrătoare a fierului, care se dezvolta în aceşti ani într-un ritm destul de rapid.

O parte din producţia minereului de fier a celor 11 furnale din Banat, cu producţia de circa 3.500 de tone, a fost folosită la fabricarea de materiale de construcţii, piese de maşini, şine, cuie de şine, bandaje de roţi, cazane de aburi etc. de către fabricile înfiinţate în aceşti ani la Anina şi Reşiţa. E de remarcat că deja în perioada absolutismului furnalele din Anina captau gazul de cuptor pentru încălzirea topitoriilor. Treptat, folosirea maşinilor lua un avânt şi în alte ramuri ale industriei, în special în industria alimentară. Pe teritoriul Banatului s-a remarcat un ritm mai viu în introducerea de maşini noi. În comparaţie cu teritoriile mai înaintate ale monarhiei, dezvoltarea tehnică a industriei din Transilvania a rămas însă cu mult în urmă.

Dacă în perioada 1849-1867, în industria extractivă şi în cea siderurgică, datorită pătrunderii capitalului străin, s-au făcut progrese, în alte ramuri, şi anume în industria prelucrătoare, exceptând doar morăritul, producţia stagna sau chiar regresa din cauza concurenţei mărfurilor austriece. Situaţia industriei din Transilvania n-a devenit catastrofală numai datorită posibilităţii de a se desface numeroase mărfuri în Moldova şi Ţara Românească.

Rămânerea în urmă în cele mai multe ramuri ale industriei a fost condiţionată şi de lipsa de capital şi de credite, precum şi de insuficienta dezvoltare a mijloacelor de transport. În schimb, o piedică în dezvoltarea industriei a fost înlăturată: „dispoziţia provizorie” din 1852, referitoare la bresle, a făcut să înceteze dominaţia breslelor, care de altfel, după 1848, în urma dezvoltării relaţiilor capitaliste, îşi pierdeau tot mai mult însemnătatea şi au devenit o formă pur organizatorică. A urmat apoi patenta imperială din decembrie 1859; ea a stabilit că pentru înfiinţarea întreprinderilor nu era nevoie decât de o simplă înregistrare.

În condiţiile concurenţei industriei austriece, în Transilvania s-a dezvoltat mai mult industria alimentară. În 1860, numărul maşinilor cu aburi din industria alimentară din Transilvania a urcat la 33, însumând peste 1.100 de cai putere. Cele mai multe maşini cu aburi erau întrebuinţate, în afară de industria siderurgică, în industria morăritului. În cadrul industriei alimentare, morăritul înregistrează un salt în ce priveşte cantitatea producţiei.

Cu toate că mare parte dintre cerealele din Transilvania erau măcinate de mori de apă, numărul morilor cu aburi a început să crească, mai ales în comitatele de şes, ca Timiş, Arad, Bihor, Sătmar, urcând la sfârşitul perioadei la peste 30. O importanţă deosebită a avut extracţia sării. Producţia totală a celor cinci mine de sare din Ocna Mureşului, Ocna Dejului, Praid, Turda, Ocna Sibiului a atins anual circa 6-700.000 mc. La sfârşitul perioadei apar primele maşini cu aburi în această ramură a industriei (la minele din Ocna Mureşului).

Legile industriale de după 1849, extinzând principiile libertăţii industriale asupra fabricării şi comercializării băuturilor spirtoase, au dat un avânt considerabil dezvoltării acestei ramuri. Producţia industrială a spirtului, bazată pe materii prime greu transportabile la mari depărtări, au înregistrat o deosebită dezvoltare, înfiinţându-se fabrici de spirt la Arad, Oradea şi Cluj. La fel s-a dezvoltat repede şi fabricarea berii şi a altor băuturi spirtoase. Industria zahărului, în urma concurenţei fabricilor austriece şi din cauza sistemului fiscal austriac, era în perioada aceasta în regres. Fabricile de zahăr din Cluj şi din Gârbău (lângă Jibou) şi-au încetat producţia îndată după 1848, iar cea din Sibiu a ajuns la faliment după o decădere lentă.

La începutul anului 1851 a fost introdus monopolul de stat asupra tutunului. Scurt timp după aceasta, întreprinderile şi fabricile de stat au luat locul întreprinderilor particulare. În Transilvania erau două întreprinderi de prelucrat tutunul (la Timişoara şi la Cluj), dar nici una nu poseda maşini cu aburi. În urma concurenţei austriece, încercările de a înfiinţa fabrici în afara industriei alimentare n-au dat rezultate. Şi întreprinderile mai vechi au fost nevoite să-şi închidă porţile, neputând înfrunta concurenţa austriacă. Astfel, fabrica de hârtie de la Orlat, vechea moară de hârtie de la Arpaş (lângă Făgăraş), fabricile de hârtie de la Zărneşti, Petreşti (lângă Sebeş), Braşov au trebuit să fie închise.

Fabricile de chimicale, în special întreprinderile de stearină din Timişoara şi Sibiu, înfiinţate de antreprenori particulari autohtoni şi care îşi valorificau o parte din produse în Ţara Românească şi Moldova, numai cu greu au putut învinge concurenţa austriacă. Cu aceeaşi concurenţă luptau şi fabricile de sticlă din Transilvania, care, în 1856, aveau un personal de peste 200 de maiştri şi muncitori ajutători; ele lucrau după metode învechite, pe când în fabricile de sticlă şi în industria chimică din vestul monarhiei tehnica producţiei ajunsese la un nivel înalt. Pădurile de brad, fag, stejar, mesteacăn, frasin, care acopereau circa a treia parte din teritoriul Transilvaniei, constituiau un tezaur de nepreţuit. Industria lemnului era însă nedezvoltată, puţin mecanizată, ferăstraiele fiind forma cea mai avansată a acestei industrii.

În anii de după 1860, în împrejurimile Sibiului şi ale Bistriţei s-au instalat trei maşini pentru tăiat furnir. Se poate spune că, în afară de minerit şi morărit, tehnica producţiei în Transilvania a rămas în urmă. Procesul de trecere de la producţia meşteşugărească şi manufacturieră la producţia maşinistă, mecanizată, era foarte lent. Numai în puţine fabrici au început să fie introduse maşini cu aburi. Acest început modest a rămas însă, datorită dependenţei faţă de Austria şi persistenţei rămăşiţelor feudale, în urma nivelului industriei din alte regiuni ale monarhiei, nu numai în ceea ce priveşte capacitatea de producţie, dar şi în ce priveşte calitatea produselor.

În industria manufacturieră, cele mai de seamă ramuri au fost industria textilă şi cea de pielărie. Principalele centre ale industriei de lână erau la Braşov, Sibiu, Cisnădie, Sadu. Dezvoltarea acestei ramuri a industriei s-a bazat în bună parte pe lâna adusă din Principate. Ea putea să prelucreze anual circa 40.000 de măji de lână, din care se făceau postav, pături şi alte ţesături de lână în cantitate de circa 25.000 de măji. S-a dezvoltat însă şi industria casnică textilă, în primul rând în regiunea Braşovului, Sibiului şi în Munţii Apuseni, teritorii bogate în turme de oi. Postavul confecţionat de ţăranii români se vindea în târgurile săptămânale. O dezvoltare remarcabilă a înregistrat începând din 1860 industria de pielărie în centrele din Braşov, Sibiu, Năsăud, Timişoara etc.

Cauza principală a dezvoltării foarte lente, a stagnării sau chiar a regresului unor ramuri ale industriei stătea în faptul că Transilvania rămânea despărţită de restul teritoriului românesc, împreună numai cu care putea forma o piaţă internă capabilă să asigure dezvoltarea intensă a întregii sale industrii. Se adăuga şi dependenţa Transilvaniei de Austria. Clasele stăpânitoare din monarhia habsburgică au atribuit Transilvaniei rolul unei pieţe de desfacere a mărfurilor austriece şi rolul de producătoare de materii prime. Afară de Banat, unde capitalul austriac sprijinea dezvoltarea industriei extractive şi a industriei siderurgice, celelalte părţi ale Transilvaniei luptau cu cele mai mari greutăţi: lipsă de capital, concurenţa mărfurilor austriece etc.

Check Also

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …