Dezvoltarea feudalismului între Carpaţi şi Dunăre în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Când puternicul stat al Asăneştilor manifestă semne de slăbire sub Asan Borilă (1207-1218), urmaşul lui Ioniţă, căpeteniile feudale încearcă să-şi câştige autonomia, să se elibereze de sub aceasta stăpânire. Este cât se poate de semnificativ episodul petrecut în anul 1210, relatat destul de succint, dar totuşi îndeajuns de explicit, de un act al regelui Ungariei Bela al IV-lea, din 1250.

Confirmând o danie a regelui Andrei al II-lea făcută lui Ioachim, comitele de Sibiu, între meritele vrednice de răsplată ale acestuia se pomenesc şi vitejiile săvârşite în anul 1210, când, cu o armată formată din saşi, români, secui şi pecenegi, a fost trimis în ajutorul lui Asan Borilă „împotriva necredincioşilor săi de la Vidin”. În drum spre Vidin, armata comitelui Ioachim a fost atacată de „trei conducători din Cumania”, dintre care doi au fost ucişi iar al treilea a fost trimis legat la rege. Ajungând la Vidin, comitele sibian a trebuit să dea o luptă grea, în care el a fost rănit şi mai mulţi ostaşi ai săi omorâţi.

Răsculaţii fiind învinşi, cetatea Vidinului a fost redată lui Asan Borilă. Actul dezvăluie o puternică mişcare centrifugă a căpeteniilor feudale din sudul Dunării faţă de puterea centrală, reprezentată de ţarul Asan Borilă, mişcare cu care se solidarizează şi feudalii din nordul fluviului, din Cumania. Trebuie subliniat faptul că actul care pomeneşte acest episod nu spune că acele căpetenii care au încercat să se opună armatei comitelui Ioachim erau cumane, ci din teritoriul cunoscut sub numele de Cumania; aceasta înseamnă că ele puteau să fie căpeteniile populaţiei băştinaşe din Cumania, din apropierea Oltului, căci pe valea acestui râu a trecut, probabil, armata pornită din sudul Transilvaniei.

Deşi numele căpeteniei prinse este cuman, Karas, acest lucru nu impune cu necesitate şi apartenenţa sa etnică cumană, cunoscut fiind faptul că românii, îndeosebi clasa dominantă, au împrumutat deseori nume de la stăpânitori, ca de exemplu Talabă, Toxabă şi chiar Basarabă. Încercarea lor de a se opune armatei comitelui Ioachim dovedeşte că aceste căpetenii erau destul de puternice, că şi ele se luptau pentru autonomia locală, că stadiul de dezvoltare a relaţiilor feudale între Carpaţi şi Dunăre era apreciabil.

Tendinţele de autonomie ale conducătorilor de la nordul Dunării nu au putut fi însă realizate deocamdată, din cauza coaliţiei dintre regele Ungariei şi ţarul bulgar, care au înfrânt împotrivirea feudalilor nord şi sud-dunăreni. Dezvoltarea puterii feudalilor dintre Carpaţi şi Dunăre a fost stânjenită nu numai de dominaţia cumană, ci şi de tendinţele de stăpânire manifestate de regele Ungariei.

Acesta încredinţează cavalerilor teutoni, colonizaţi la 1211 în Ţara Bârsei, misiunea de a deschide drumul expansiunii statului feudal maghiar şi catolicismului la răsărit şi sud de Carpaţi (ultra montes nivium, cum se spune în actul de confirmare a daniei, din 1222). În diploma regelui Andrei al II-lea din 1222, se precizează care erau ţinuturile „de dincolo de munţi” asupra cărora teutonii îşi puteau extinde dominaţia: înspre răsărit, până la hotarele brodnicilor, deci în Moldova sudică până la Siret, iar înspre sud, pe o linie ce unea apa Bârsei cu Dunărea, deci cu aproximaţie până pe Ialomiţa sau Dâmboviţa.

Cavalerii teutoni au trecut, într-adevăr, la sud şi est de Carpaţi, unde au întemeiat „cetăţi puternice” (ale căror urme nu au fost însă descoperite), au ocupat unele teritorii, în urma luptelor purtate cu cumanii „nu cu puţină primejdie”, suferind pierderi însemnate în bunuri şi oameni 2. Planurile cavalerilor teutoni au stârnit invidia marilor feudali maghiari, laici şi clerici. Aceştia râvneau teritoriile cucerite de teutoni, care nu se arătau dispuşi să le cedeze regelui, ci urmăreau să le stăpânească singuri, ca pe o ţară autonomă.

După alungarea teutonilor (1225), regele Ungariei şi nobilimea feudală maghiară au căutat să-şi întindă ei înşişi stăpânirea asupra teritoriilor „de dincolo de munţi”, cucerind o cetate pe care cavalerii o ridicaseră cu multă trudă şi cheltuieli. Aceste succese s-au concretizat în atragerea la catolicism a unor feudali locali şi în întemeierea episcopiei Cumaniei, în părţile răsăritene ale Ţării Româneşti şi în cele sudice ale Moldovei.

În părţile apusene ale Ţării Româneşti şi cele sudice ale Banatului, cu scopul de a avea un punct de sprijin în politica sa balcanică, statul maghiar a organizat banatul de Severin, care cuprindea sudul Banatului, „ţara Severinului” (terra Zeurini), din jurul cetăţii cu acelaşi nume. Pomenirea celui dintâi ban de Severin e din anul 1233, dar organizaţia condusă de el este mai veche, fiind înfiinţată la 1230, ca urmare a războiului dintre principele Bela şi Ioan Asan al II-lea. Organizat pe locul unor vechi formaţiuni politice băştinaşe, a unei vechi „ţări” româneşti, banatul de Severin şi-a putut păstra o situaţie aparte, bucurându-se de o semi-autonomie în cadrul regatului feudal maghiar, în tot timpul evului mediu.

Asupra restului teritoriului de la sud de Carpaţi, regele Ungariei şi nobilimea au fost nevoiţi să se mulţumească deocamdată cu planuri de viitor, înfăptuirea acestor planuri a fost urmărită pe căi diferite de regalitatea maghiară. Mai întâi au fost atraşi la religia catolică unii feudali. Căpeteniilor care au acceptat să colaboreze cu regalitatea maghiară le-au fost confirmate teritoriile uzurpate obştilor săteşti. Unii cumani au fost convertiţi cu sila la catolicism, de către cavalerii teutoni, pe la 1224, în urma înfrângerii suferite. Alţii au fost atraşi la catolicism prin făgăduieli îmbietoare de călugării dominicani şi prin intervenţia directă a principelui moştenitor Bela.

Este cât se poate de semnificativ că cei dintâi care au primit catolicismul, în 1227, au fost unii nobili şi fruntaşi cumani, apoi chiar un principe cuman cu numele Bortz. Pentru aceştia, îmbrăţişarea creştinismului însemna câştigarea unui sprijin puternic în scopul întăririi dominaţiei lor de clasă, a stăpânirii de moşii şi a exploatării supuşilor lor. De aceea, feudalii trecuţi la catolicism nu întârzie să-şi silească supuşii să se creştineze şi ei, căci creştinismul, mai mult decât şamanismul, vechea religie cumană, învaţă la supunere şi la acceptarea exploatării de către clasa dominantă, biserică şi statul feudal.

Răsplata nu a întârziat nici ea, deoarece regele Andrei al II-lea şi asociatul său la domnie, Bela, printr-o diplomă solemnă din 1227, au dăruit nobilimii convertite la catolicism libertăţi şi scutiri şi i-au întărit dreptul de stăpânire asupra pământului. Aceste privilegii au fost recunoscute şi de papalitate, care a luat sub ocrotirea sa pe toţi cei creştinaţi, împreună cu bunurile lor. De aceleaşi privilegii se bucurau şi biserica şi clerul catolic, înzestrate cu întinse moşii şi cu dreptul de a aduna dijmele bisericeşti.

Studierea actelor privitoare la catolicizarea unei părţi a populaţiei din Cumania permite unele concluzii preţioase în ce priveşte starea societăţii dintre Carpaţi şi Dunăre, de pe teritoriul „Cumaniei Negre”, în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Sub influenţa populaţiei băştinaşe, societatea cumană era în plină prefacere, pe calea feudalizării. De la viaţa nomadă sau semi-nomadă, cumanii trec la viaţa sedentară, îşi construiesc case, întemeiază aşezări stabile, sate şi oraşe (villae et civitates); se întăreşte pătura dominantă feudală, de nobili (nobiles), care aveau numeroşi supuşi (subditi), pe care-i exploatau; aceşti nobili stăpâneau moşii, ca şi feudalii din regatul Ungariei, recunoscându-li-se printr-o „bulă de aur”, din 1227, privilegii feudale largi, asemănătoare cu imunităţile feudale, asigurându-li-se întreaga autoritate fiscală, administrativă şi judecătorească asupra supuşilor de pe aceste moşii.

Nu este, deci, surprinzătoare şi nici inexplicabilă colaborarea acestor feudali cu statul maghiar, dispus să le asigure condiţii de dezvoltare pe drumul feudalismului, cum nu puteau nădăjdui sub stăpânirea cavalerilor teutoni. În cadrul acestei suzeranităţi nominale a regatului feudal maghiar, formaţiunile politice dintre Carpaţi şi Dunăre, cnezatele şi voievodatele, au reuşit să-şi păstreze o largă autonomie.

Documentele contemporane adeveresc, fără putinţă de tăgadă, existenţa unor asemenea formaţiuni politice ale băştinaşilor, atât pe teritoriul Moldovei, cât şi pe cel al Ţării Româneşti. În legătură cu întinderea stăpânirii cavalerilor teutoni este pomenită de mai multe ori „ţara brodnicilor” (terra Brodnic), o uniune de obşti din sudul Moldovei. Populaţia românească e pomenită în aceleaşi părţi unde e localizată ţara brodnicilor şi în răsăritul viitoarei Ţări Româneşti în chip explicit într-o bulă papală din anul 1234.

Aceşti români (Walati), creştini ortodocşi, dispreţuind autoritatea episcopului catolic din acele părţi, recunoşteau autoritatea unor episcopi de rit grec; „iar unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi dreptcredincioşi (catolici) din regatul Ungariei, trec la dânşii, ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii români”, au părăsit credinţa catolică şi au îmbrăţişat religia ortodoxă; papa cerea principelui Bela să rânduiască un episcop catolic pentru români şi să-i silească să se convertească la catolicism şi să dea dijme bisericeşti.

Din acest document rezultă că în sudul Moldovei şi în răsăritul Ţării Româneşti exista o populaţie românească foarte numeroasă, de rit ortodox, aflată într-un stadiu înaintat de dezvoltare, asemănător cu al ungurilor şi saşilor din Transilvania, căci altfel cei trecuţi peste Carpaţi nu s-ar fi amestecat cu ei; această populaţie românească avea o mare putere de asimilare, datorită nu numai superiorităţii sale numerice, dar şi stadiului de dezvoltare social-economică şi politică.

Stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre rezultă în mod concludent din cunoscuta „diplomă a ioaniţilor”, acordată de regele Bela al IV-lea călugărilor ioaniţi sau ospitalieri, în anul 1247, în vederea aşezării lor în aceste părţi. Deşi diploma e emisă cu şase ani după năvălirea tătarilor, cuprinsul ei reflectă, fără nici o îndoială, o situaţie existentă şi înainte de acest eveniment, căci năvălirea mongolă din 1241, datorită caracterului ei distrugător, nu a facilitat dezvoltarea societăţii, ci, dimpotrivă, a împiedicat-o într-o mare măsură. De altminteri, se spune chiar în diplomă că voievodatele lui Litovoi şi Seneslau sunt lăsate românilor „aşa cum le-au stăpânit aceştia şi până acum”.

Din cuprinsul diplomei ioaniţilor constatăm, încă înainte de 1241, un nivel ridicat al forţelor de producţie, existenţa a numeroase mori, a semănăturilor, a fâneţelor şi păşunilor pentru vite şi oi - ceea ce atestă ocupaţiile principale ale populaţiei, agricultura, creşterea vitelor şi păstoritul - a pescăriilor naturale şi a heleşteielor amenajate de mâna omului, dovedind îndeletnicirea cu pescuitul a locuitorilor; banii care circulau atestă şi existenţa negoţului în acele părţi. Românii aveau oastea lor, capabilă să apere, la nevoie, ţara. Societatea era înaintată pe drumul împărţirii ei în clasele antagoniste caracteristice orânduirii feudale: stăpânii de moşii (maiores terrae ), pomeniţi în diplomă, aveau dreptul de apel la judecata regelui, aşa cum aveau şi nobilii din regatul feudal maghiar.

Dezvoltarea feudalismului între Carpaţi şi Dunăre, împărţirea în clase antagoniste, au impus cu necesitate organizarea politică a societăţii. Cele cinci formaţiuni politice: ţara Severinului, cnezatele lui Ioan şi Farcaş, ţările sau voievodatele lui Litovoi şi Seneslau - amintite în diploma ioaniţilor, dar care au existat şi înainte de pomenirea lor documentară - erau mici stătuleţe care se bucurau de o autonomie mai largă sau mai restrânsă în raport cu statul feudal maghiar. Situaţia reflectată în diploma ioaniţilor din anul 1247 este o dovadă concludentă cu privire la dezvoltarea societăţii feudale româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre în prima jumătate a secolului al XIII-lea.

Între dezvoltarea societăţii de pe cele două versante ale Carpaţilor asemănarea este destul de mare, fără să meargă până la identitate. În Transilvania, feudalismul este mai dezvoltat, manifestându-se fenomenul caracteristic al fărâmiţării feudale, ca urmare a constituirii marilor domenii nobiliare şi bisericeşti, înzestrate cu largi privilegii de imunitate, datorită întăririi clasei feudale care se opunea puterii centrale, cotropea pământul obştilor săteşti şi aservea populaţia acestora. Această nobilime manifestă tendinţe centrifuge tot mai vădite în cadrul voievodatului transilvănean, cu pronunţate caracteristici proprii, dezvoltate din realităţile locale mai vechi.

Între Carpaţi şi Dunăre, societatea evolua pe acelaşi drum al feudalismului, atingând şi aici un stadiu înaintat, cunoscând împărţirea în clase antagoniste, dintre care cea dominantă reuşeşte să-şi constituie moşii feudale, prin uzurparea pământurilor ţărănimii libere din obşti, să obţină privilegii de natura imunităţilor, să formeze organizaţii politice care luptă neîncetat pentru autonomie, fie în cadrul stăpânirii cumane, fie faţă de tendinţele de dominaţie ale statului vlaho-bulgar, ale cavalerilor teutoni sau ale statului feudal maghiar.

Check Also

Extinderea dominaţiei statului kievian la Dunărea de Jos

Dominaţia pecenegă asupra unor regiuni de pe teritoriul României a slăbit pe măsura apariţiei unor …

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Filologia şi folclorul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Problema limbii a fost abordată, în epoca de descompunere a feudalismului, cu o vigoare nemaiîntâlnită. …