Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti şi măsurile politice, administrative şi militare iniţiate de Mircea cel Bătrân în a doua parte a domniei (1400-1418)

Integrarea luptei Ţării Româneşti în cadrul acţiunii duse de celelalte forţe din întreg sud-estul Europei împotriva cotropirii otomane capătă, în anii care au urmat bătăliei Nicopole, un conţinut nou, evidenţiind una dintre caracteristicile cele mai de seamă ale primei faze din istoria războiului turco-român. Necesitatea unei uniri balcanice împotriva cotropitorilor turci se vădise limpede încă de la jumătatea veacului al XIV-lea. Ea a crescut în deceniile următoare, în ciuda condiţiilor grele pe care le crease accentuarea fărâmiţării feudale la sudul Dunării.

Rolul Ţării Româneşti a crescut, de asemenea, treptat, în procesul bătăliei desfăşurate împotriva înaintării otomane; intervenţiile oştilor sale au făcut, în 1269-1371, 1388-1390 şi 1394-1397, dovada posibilităţilor ei militare, marcând, totodată, ascensiunea puterii sale politice. Dar, la începutul veacului al XV-lea, Ţara Românească joacă un rol cu totul nou în raporturile internaţionale. Nevoia strângerii legăturilor cu vecinii ei apropiaţi sau chiar mai îndepărtaţi s-a prefăcut în cerinţa neapărată a preluării iniţiativei luptei împotriva turcilor în mâinile sale.

Sub conducerea lui Mircea cel Bătrân, Ţara Românească a jucat atunci rolul unui centru organizator al ofensivei împotriva puterii turceşti. Înşişi conducătorii otomani apreciau, în preajma anului 1410, că domnul român este „dintre creştini, principele cel mai puternic şi cel mai viteaz”. Acţiunea politică de mare amploare pe care a constituit-o ofensiva poporului român în această vreme nu a fost posibilă decât prin situaţia ce se crease la nordul Dunării, în Ţara Românească şi care se caracteriza prin prosperitatea economică şi printr-un oarecare echilibru politic.

În vremea lui Mircea cel Bătrân se constată un însemnat progres al forţelor de producţie în Ţara Românească. În această vreme are loc deschiderea minei de aramă de la Bratilov; ocnele de sare îşi sporesc activitatea, procurând domniei venituri însemnate, se întemeiază târguri noi, semn vădit al unei dezvoltări economice generale şi al creşterii populaţiei. La creşterea puterii statului a contribuit şi lărgirea treptată a teritoriului ţării în direcţia ultimelor stăpâniri tătăreşti şi otomane de la gurile Dunării.

Aceste ţinuturi, împreună cu Dobrogea, intră în hotarele Ţării Româneşti, creând condiţii de expansiune pentru boierii munteni, întinderea proprietăţii feudale a putut să joace un rol însemnat în această epocă numai pentru că a coincis şi cu o creştere sensibilă a producţiei pe aceste domenii, drept urmare a intensificării muncii şi a exploatării sporite a ţăranilor.

Creşterea cantităţii produselor obţinute prin munca gratuită a ţăranilor dependenţi se oglindeşte în existenţa unui surplus, pe care stăpânii de moşii îl desfac pe piaţă. Privilegiile comerciale acordate braşovenilor şi liovenilor în această vreme arată varietatea mărfurilor aduse din afara hotarelor ţării, pe care le cumpăra clasa stăpânitoare. Pentru a dobândi banii necesari, boierii şi mănăstirile vând din produsele domeniului lor, îndeosebi vite, vin, peşte, miere, ceară.

Progresul ce se desprinde din aceste date îşi avea limitele sale; schimbul se mărginea la vânzarea unor prisosuri şi la cumpărarea unor mărfuri de lux. Despre o activitate comercială importantă a orăşenilor localnici în vremea lui Mircea cel Bătrân nu poate fi. vorba, şi nici de un rol politic de sine stătător al oraşelor. Din acestea a rezultat faptul că Mircea a beneficiat de condiţii care i-au îngăduit să organizeze un echilibru politic relativ înăuntrul ţării, prin atenuarea contradicţiilor dintre diferitele pături ale clasei dominante.

Politica internă a domnului s-a adaptat întru totul condiţiilor obiective ale vremii lui. Mircea a desăvârşit sistemul de obligaţii (credincioasa slujbă) şi de privilegii (imunitatea) ale marilor feudali din ţară. În timpul domniei lui s-a stabilit formularul actelor de proprietate emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti, ceea ce însemna în practică fixarea în scris a regulilor juridice cu privire la proprietatea feudală. Fără îndoială că sistemul „stăpânirii superioare” (dominium eminens) funcţiona de mai multă vreme în Ţara Românească, asigurând, atât cât o putea face în condiţiile fărâmiţării, exerciţiul puterii suverane.

Acum, însă, se preciza limpede în acte că boierul îşi stăpâneşte ţăranii numai cu condiţia respectării autorităţii domneşti; se întărise, cu alte cuvinte, dreptul domnului de a coordona activitatea măruntelor puteri teritoriale ale feudalilor săi. În cadrul măsurilor sale politice şi administrative, Mircea s-a preocupat şi de organizarea dregătoriilor. Esenţa acestei măsuri consta în încredinţarea dregătoriilor de curte (stolnic, comis, paharnic etc.) unor membri ai sfatului domnesc. Pe măsură ce deţinătorii unor astfel de slujbe domină sfatul, rezultă că ideea unui rol deosebit al domniei fusese primită şi de marea boierime.

Mircea cel Bătrân a ştiut să justifice acest rol printr-o activitate necontenită de organizare a mijloacelor unei apărări eficace împotriva turcilor, care devenise imperios necesară. După 1397, presiunea otomană asupra Ţării Româneşti s-a caracterizat prin numeroase acţiuni de pradă, organizate sistematic, prin jefuirea şi pustiirea ţării de către bandele de azapi şi achingii, care-şi aveau bazele de pornire pe teritoriile din dreapta Dunării.

În vederea organizării apărării, Mircea a luat o serie de importante măsuri şi anume: a întărit sistemul de cetăţi de la Dunăre, a întemeiat o dregătorie specială cu caracter militar, bănia Severinului, şi a organizat „oastea cea mare”. Banului îi revenea paza părţii apusene a ţării, mai expusă atacurilor turceşti, precum şi conducerea la luptă a forţelor locale, sub autoritatea domniei.

Pentru a respinge incursiunile de jaf, cele câteva cetăţi ale ţării nu erau suficiente. Era nevoie de o mobilizare aproape permanentă a populaţiei împotriva acestor bande, care năvăleau prin surprindere, în grupuri adesea foarte mari şi care se deplasau uimitor de repede în căutarea prăzii. Datorită acestui fapt, a devenit necesară o schimbare a organizării militare în ansamblul ei.

În primul deceniu al veacului al XV-lea, la oaste încep să fie chemaţi sistematic membri ai categoriilor sociale mijlocii, boiernaşi şi ţărani liberi, care rareori fuseseră mobilizaţi în războaiele din veacul anterior. Oastea cea mare cuprindea şi o parte din ţăranii dependenţi. Cele două instituţii cărora Mircea le-a acordat o atenţie deosebită, bănia Severinului şi oastea cea mare, organizate între 1398 şi 1409, şi-au îndeplinit cu prisosinţă rosturile pentru care fuseseră create.

Nu trebuie însă să se creadă că Mircea cel Bătrân a putut depăşi limitele condiţiilor obiective ale vremii lui. El nu a avut intenţia şi nici mijloacele să se împotrivească marilor feudali. Măsurile sale cu caracter militar au fost cu putinţă numai prin consimţământul feudalilor şi numai atâta timp cât a durat acest consimţământ. Ele au dispărut în anii 1419-1420, în vădită legătură cu încetarea relativului echilibru pe care se întemeiase domnia lui.

Check Also

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …