Dezvoltarea economică şi socială a Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Agricultura şi creşterea vitelor

În secolul al XVI-lea se înregistrează în Transilvania unele progrese în domeniul agriculturii, o îmbunătăţire a uneltelor agricole, confecţionate de meşteşugarii locali sau importate din Polonia, Germania etc. Dintre cele două forme de asolament: bienal şi trienal, ce se practicau, cel dintâi era mai răspândit în regiunile cu relief înalt, iar cel de-al doilea îndeosebi în regiunile de şes.

Creşte suprafaţa de teren cultivată, mai ales în regiunile de câmpie; în cele înalte, însă, suprafaţa însămânţată rămâne încă relativ redusă. În raport cu sporirea suprafeţelor cultivate cu cereale, creşte şi volumul producţiei agricole. Pe la începutul secolului al XVI-lea, pe domeniul cetăţilor Lipova şi Şoimoş din părţile Aradului, s-au recoltat 6.145 câble (circa 690 tone) grâu şi 1.098 câble (circa 107 tone) ovăz şi orz.

Agricultura se transformă tot mai mult într-un sector al economiei producătoare de mărfuri, atât sub influenţa pieţii interne, cât şi a celei externe. Alături de cultura cerealelor, o dezvoltare remarcabilă a luat viticultura. Urbariile din prima jumătate a secolului al XVI-lea menţionează adesea, pe lângă terenurile de arătură, pe cele cultivate cu viţă de vie, răspândite în aceleaşi regiuni ca şi în veacul precedent, însă pe suprafeţe mai întinse. Cantităţile mari de vin provenite din dare (nona), care constituia o obligaţie a ţăranilor dependenţi faţă de stăpânii feudali, sunt şi ele o dovadă a dezvoltării viticulturii. În ansamblul producţiei agricole, fructele şi zarzavaturile ocupă şi ele un loc tot mai important.

Dezvoltarea pieţii interne a avut urmări şi în ce priveşte creşterea animalelor în economia Transilvaniei. Ca şi în veacurile precedente, se cresc atât animale mari: boi, vaci, cai, cât şi animale mici: oi, porci. Dintre acestea, o parte sunt destinate exportului în Polonia, Germania şi chiar Italia. Creşterea oilor şi importanţa ei în economia ţării rezultă atât din numărul mare de oi menţionat în urbariile vremii, cât şi din practicarea pe o scară largă a transhumantei.

Turmele din Transilvania erau mânate la păşunatul de munte sau de luncă în Moldova şi Ţara Românească. În 1521-1528, cnezii români din Răşinari şi Cacova căutau să stabilească înţelegeri cu domnii şi boierii din Ţara Românească, cu privire la păşunatul turmelor lor, iar la 1542 domeniul Făgăraşului avea o înţelegere cu domnul muntean, pe baza căreia îşi mâna turmele la păşunat în munţii Ţării Româneşti.

Situaţia ţărănimii

Izvoarele vremii permit cunoaşterea cu mai multă exactitate a situaţiei ţărănimii din Transilvania în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Diferenţierea economică a ţărănimii era accentuată, ca urmare a fărâmiţării sesiilor prin împărţirea lor între moştenitori şi a cotropirii pământurilor comune de către stăpânii feudali sau pârcălabii cetăţilor.

Potrivit unui urbariu din 1525, în cele 121 de aşezări de pe domeniul cetăţii Siria trăiau 2037 de familii. Un număr redus de iobagi aveau o stare materială mai bună, deţinând sesii întregi şi având animale mai multe; majoritatea ţăranilor aveau animale puţine şi doar părţi de sesie (o treime sau un sfert). Aceştia erau numiţi în documente săraci (pauperes). Era destul de numeroasă şi pătura jelerilor (inquilini), care foloseau un mic lot de pământ, având puţine animale sau fiind lipsiţi complet de mijloace de producţie.

Ţăranii înstăriţi - cu sesii întregi şi animale mai multe - formau 21,1%, ţăranii cu o jumătate de sesie 30,7%, pentru ca 29,3% să nu posede decât mai puţin de jumătate de sesie; numărul jelerilor fără pământ sau cu pământ puţin, împreună cu slugile de curte, se ridică la 18,4%. Situaţia e asemănătoare şi pe alte domenii de cetate-care în această vreme se extind mult-ca şi pe cele nobiliare. Pe domeniul cetăţii Medieş din apropierea Satului Mare, pe la 1512, existau 181 de sesii iobăgeşti şi 20 de jeleri. În cele 13 sate ce formau domeniul familiei Zolyomi, din părţile Bihorului, existau 126 familii cu sesie întreagă sau jumătate de sesie, 55 familii de jeleri, 30 de sesii prediale şi 13 sesii pustii.

Din punct de vedere social şi juridic, ţărănimea era împărţită în mai multe pături. Majoritatea ţărănimii era aservită; un număr redus de ţărani îşi mai putuse păstra o libertate relativă: ţăranii saşi din scaunele săseşti - datorită privilegiilor acordate la aşezarea lor şi reînnoite apoi de mai multe ori - o parte a ţărănimii secuieşti şi unii ţărani români şi maghiari de pe domeniile cetăţilor. Izvoarele vremii atestă existenţa acestei stratificări a ţărănimii. Alături de numeroşii iobagi, sunt amintiţi libertinii, oameni ridicaţi dintre iobagi, scutiţi de sarcinile obişnuite iobăgeşti, în schimbul obligaţiilor militare.

Pe domeniile cetăţilor existau încă numeroşi cnezi şi voievozi români, primii având o situaţie asemănătoare cu a juzilor săteşti iar ceilalţi îndeplinind atribuţii de ordin fiscal, administrativ şi judiciar într-un sat sau chiar în mai multe sate. Crainicii îndeplineau atribuţiuni judiciare şi fiscale ca reprezentanţi ai puterii centrale pe domeniile cetăţilor. Pe domeniile cetăţilor şi pe alodiile feudalilor mai sunt pomeniţi oameni în slujba cetăţilor şi a curţilor nobiliare (mercenari), angajaţi cu plată, în bani şi în natură.

Situaţia ţăranilor iobagi era deosebit de grea. Dreptul de liberă strămutare le este răpit încă din secolul al XV-lea, iar în 1514 legarea de glie e legiferată, drept pedeapsă pentru răscoala lor împotriva nobilimii. Pentru a-i împiedica să fugă de pe moşie, în această vreme nobilii pretind chezăşia altor ţărani, care în caz de fugă a vreunui iobag trebuiau să plătească, drept despăgubire, 100 florini. Situaţia social-juridică a ţărănimii este reflectată şi în terminologia cu care ea este desemnată după 1490: ţărănime de condiţie şerbă (rusticitas, servilis conditio).

Această situaţie a fost precizată în Tripartitul lui Werboczi, care o socoteşte „plebe” (plebs) lipsită de toate drepturile, care sunt rezervate doar „poporului” (populus), din care făceau parte numai „baronii şi alţi magnaţi, precum şi ceilalţi nobili, dar nu nenobilii”. Pe măsură ce creşte puterea nobililor, se înrăutăţeşte şi situaţia ţărănimii, în dorinţa lor de a avea cantităţi cât mai mari de produse pentru piaţă, pe lângă tendinţa de a-şi spori moşiile prin uzurparea sesiilor ţărăneşti, feudalii măresc obligaţiile ţărănimii. Relaţiile dintre gospodăria ţărănească, moşia feudală şi piaţă se reflectă în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi în formele rentei feudale, prin predominarea rentei în produse şi a rentei în bani, chiar în condiţiile accentuării rentei în muncă.

Ţăranii erau obligaţi să dea a noua parte (nona) din produsele agricole şi din vin. Desfiinţată pentru scurt timp de ţărănimea victorioasă la Bobâlna, în 1437, nona a fost reintrodusă după înăbuşirea răscoalei. Prin decretul din 1492, regele Vladislav al II-lea împuternicea pe nobili să ia de la toţi ţăranii agricultori şi cultivatori de vii, pe orice moşie ar fi locuit, nona din produsele agricole şi din vin sau găleţile (acăurile) obişnuite (akones consuetis); aceleaşi obligaţii aveau şi iobagii de pe moşiile regelui şi ale reginei faţă de aceştia, în calitate de stăpâni feudali.

Dacă iobagii nu voiau sau nu puteau îndeplini această obligaţie, li se luau toate bunurile din care erau datori să dea nona. Cerealele provenite din dare ajungeau astfel la cantităţi însemnate. În 1517, domeniul Hunedoarei adunase din nonă 771 câble de grâu, 993 câble de ovăz şi 33 câble de mei. Din animalele mici (oi, porci) şi din stupi se percepea dijma. Pe unele domenii se dădea şi dare din vitele mari (trei familii iobăgeşti din satul Marin dădeau un bou de trei ani mănăstirii din Zalău, la 1539).

În această vreme, convertirea rentei în produse în rentă în bani tinde să se generalizeze; acest fenomen este mai evident pe domeniile cetăţilor şi ale oraşelor, dar este cunoscut şi pe celelalte domenii. Se răscumpără dijma din porci, oi, stupi, fân etc., obţinându-se sume de bani însemnate (320 florini din dijma din oi pe domeniul Hunedoarei, la 1517, 20 florini din dijma din porci pe acelaşi domeniu şi 51 florini pe domeniile Lipova şi Şoimoş). O evoluţie asemănătoare înregistrează şi obligaţia numită munera; darurile cresc cantitativ şi se înmulţesc ca număr.

Urbariile vremii atestă perceperea darurilor şi din carne de porc, ouă, scoarţă de copac, bere (pe domeniul Hunedoarei), pâine, vite de tăiat (pe domeniul Siriei), boi, porci, miei (de la voievozii, cnezii şi crainicii de pe acelaşi domeniu). În legătură cu această obligaţie, în prima jumătate a secolului al XVI-lea se observă două tendinţe: transformarea tot mai mult a darurilor în obligaţii propriu-zise şi convertirea lor în bani, ajun-gând, uneori, la sume importante (400 florini anual pe domeniile cetăţilor Lipova şi Şoimoş).

Cât priveşte renta în bani, dacă în 1437, în cea de-a doua înţelegere dintre ţăranii răsculaţi şi nobili, darea în bani fusese stabilită între 12 şi 100 dinari, potrivit situaţiei materiale a ţăranului, la 1514 această obligaţie se fixează la 100 dinari (un florin), indiferent de starea materială a ţăranului. Pe lângă renta în bani, ţăranii mai plăteau anumite taxe, ca, de pildă, banii simbriaşilor (pentru plata slujitorilor de la cetăţi sau curţi nobiliare), cum plăteau iobagii de pe domeniul cetăţii Siria, taxe pentru folosirea pădurilor, a păşunilor etc. Darea în bani, diferitele taxe şi obligaţii convertite în bani constituiau venituri însemnate pentru feudali sau pentru cetăţi. La 1517, din totalul veniturilor domeniului Hunedoara, în sumă de 2827 florini, 1368 florini, adică aproape jumătate, proveneau din dările iobagilor.

În condiţiile predominării rentei în produse şi în bani, se accentuează în această perioadă şi renta în muncă, în raport cu creşterea rezervei senioriale. La 1437, obligaţia de muncă se stabilise la o zi pe an, la seceră sau la coasă. În deceniile următoare, numărul zilelor de muncă gratuită sporeşte, ajungând, pe unele moşii, la 10 pe an: la arat, semănat, cositul şi adunatul fânului, tăiatul şi căratul lemnelor şi la alte cărăuşii la curtea feudalului. După înăbuşirea războiului ţărănesc din 1514, obligaţia de muncă a fost statornicită la o zi pe săptămână, adică 52 de zile pe an; era, de fapt, legiferarea unei realităţi existente şi înainte de izbucnirea războiului ţărănesc.

Obligaţiile de muncă gratuită cresc şi prin extinderea lor asupra tuturor membrilor familiei capabili de muncă şi prin concentrarea lor în lunile de mai mare intensitate a muncilor agricole (primăvara şi vara), când ţăranii trebuiau să-şi lucreze propriile ogoare. Dijma faţă de biserica catolică se dădea din produsele agricole, din vin şi din animale. Ca şi în cazul rentei feudale în produse, şi dijma bisericească este convertită tot mai mult în bani.

Locuitorii aflaţi pe domeniile bisericii catolice dădeau mai întâi dijma bisericească şi apoi nona feudală. Pentru a nu scăpa nici un ţăran nedijmuit, prin decretul din 1498 au fost impuşi la dijmă şi ţăranii lipsiţi de sesie sau de alte mijloace de producţie. Sub numele de „banii creştinătăţii şi ai secerişului”, aceştia trebuiau să dea bisericii dijma din ceea ce câştigau prin munca cu braţele la alţii.

Transilvania fiind locuită în mare majoritate de populaţie românească, ortodoxă, clerul catolic a manifestat tendinţa de a o supune şi pe aceasta la dijmă. Abuzurile clerului au fost legalizate de puterea centrală; regele Vladislav al II-lea, la insistenţele episcopului Transilvaniei, emite o poruncă, în anul 1500, potrivit căreia locuitorii ortodocşi erau obligaţi să dea dijmă bisericii dacă cultivau pământurile folosite mai înainte de catolici.

Obligaţiile faţă de statul feudal înregistrează de asemenea o creştere considerabilă. Darea faţă de vistieria regală (lucrum camerae) sporeşte de la 18 la 20 de dinari; pe lângă aceasta, ţăranii plăteau bir (dica), între 25 şi 50 de dinari. Darea numită ajutor (subsidium), pe lângă faptul că se transformă tot mai mult dintr-o dare ocazională într-o obligaţie permanentă, cunoaşte şi o creştere sensibilă: de la un florin după cinci porţi iobăgeşti, în 1466, ajunge la un florin după o poartă, în 1474.

Ţăranii dădeau dijma din produsele agricole şi din animale; ţăranii români oieri mai dădeau şi darea din oi: o oaie cu miel din 25 de oi, o oaie cu miel şi o mioară din 50 de oi, două oi cu miei şi o mioară din 75 de oi, potrivit hotărârii dietei din 1548. În afară de aceste obligaţii, ţăranii erau datori să presteze zile de muncă gratuită la cetăţi, drumuri etc. Aceste obligaţii erau cu atât mai apăsătoare, cu cât li se adăugau abuzurile nesfârşite ale nobilimii şi ale slujitorilor ei, ale dregătorilor bisericeşti şi ai regelui. Răpirea bunurilor ţărănimii şi chiar a iobagilor înşişi, care erau duşi cu sila pe alte moşii, schingiuirea, maltratarea în felurite chipuri şi chiar uciderea ţăranilor pentru vini născocite, erau lucruri obişnuite.

Caracterizarea lui F. Engels cu privire la raporturile sociale din Germania în perioada războiului ţărănesc corespunde în mare măsură şi situaţiei din Transilvania în prima jumătate a secolului al XVI-lea. „Şerbii - spune Engels - erau împovăraţi cu noi dări şi prestaţii, sub fel de fel de pretexte şi denumiri. Clăcile, dijmele, amenzile, taxele de feud, taxele de succesiune, banii pe care-i percepea feudalul sub pretext că-l apără pe iobag şi multe alte taxe erau mărite în mod arbitrar, în ciuda învoielilor anterioare. Dreptatea era refuzată ţăranilor şi constituia un obiect de trafic, iar atunci când cavalerul nu putea să ajungă pe altă cale la banii ţăranului, îl băga pur şi simplu la închisoare şi-l silea să se răscumpere”.

Lupta ţărănimii împotriva exploatării

Nemaiputând suporta aceste greutăţi şi asupriri, ţăranii - îndeosebi cei săraci - părăseau moşule stăpânilor feudali şi se aşezau în alte locuri, unde, vremelnic, li se ofereau condiţii ceva mai uşoare, sau părăseau chiar ţara. Fuga ia - în unele locuri şi în anumite momente - proporţii ce îngrijorează pe stăpânii de moşie. La sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul celui următor unele sate aveau doar 30-40% din numărul locuitorilor dinainte. Aceasta era, pe de o parte, consecinţa epidemiilor de ciumă ce au bântuit în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi a invaziilor, urmate de distrugeri, ale turcilor, iar pe de altă parte a fugii iobagilor pe alte moşii, în târguri, oraşe, la ocne sau chiar peste graniţă.

În faţa primejdiei pierderii forţei de muncă, nobilimea recurge la toate mijloacele pentru a împiedica plecarea iobagilor. Îngrădirea sau chiar suspendarea strămutării ţăranilor era în interesul întregii nobilimi. Pe câtă vreme, însă, marea nobilime îşi putea asigura braţele de muncă necesare prin mijloace silnice - răpirea iobagilor altor nobili, mai slabi, sau de pe domeniile cetăţilor şi strămutarea acestora pe moşiile proprii - nobilimea mică recurge la ajutorul legii, pentru a-şi păstra iobagii. La insistenţele acesteia, mai ales, se pare că s-au legiferat măsurile menite să împiedice strămutarea iobagilor, încă înainte de legarea lor de glie după înăbuşirea războiului ţărănesc din 1514, adică în 1492, 1495 şi 1504.

Ţăranii iobagi, lucrătorii de la mine şi ocne, orăşenimea săracă, ajunşi la marginea disperării, transformă uneltele agricole în arme îndreptate împotriva asupritorilor lor. În ultimul deceniu al secolului al XV-lea şi prima jumătate a celui următor, revoltele şi răscoalele maselor populare exploatate s-au ţinut lanţ, dintr-un capăt la altul al Transilvaniei, culminând cu războiul ţăranilor din 1514. În 1492, lucrătorii de la ocnele de sare din Maramureş întrerup lucrul, încât „sare n-au tăiat, căci s-a născut o mare vrăjmăşie” împotriva cămăraşilor şi chiar „împotriva maiestăţii sale”.

Cauza acestei răzvrătiri a fost noua dare de un florin impusă de cămăraşi asupra lucrătorilor. În faţa mişcării, cămăraşii au fost siliţi la unele concesii, pentru a determina pe lucrători să reînceapă lucrul, încurajaţi de aceste succese, tăietorii de sare de la ocnele maramureşene - nemulţumiţi cu plata, în bani şi în natură, cu totul necorespunzătoare - reîncep lupta în 1498, reuşind să obţină mărirea retribuţiei.

În vara anului 1500, se revoltă ţăranii iobagi din Vinţul de Jos, împotriva slujbaşilor de la depozitul de sare din localitate. Ţăranii s-au năpustit asupra clădirii cămării, au alungat pe unii şi au rănit pe alţii dintre slujbaşi. Munca grea şi abuzurile slujbaşilor cămării au constituit şi de data aceasta cauzele revoltei. În anii 1502-1503 se răzvrătesc ţăranii români din Ţara Făgăraşului împotriva patriciatului săsesc care - după includerea acestui ţinut în „Universitatea săsească”, la sfârşitul secolului al XV-lea - se comporta faţă de ţăranii făgărăşeni ca şi feudalii faţă de iobagii lor. Se iau măsuri grabnice pentru înăbuşirea mişcării, pedepsirea răsculaţilor şi împiedicarea repetării unor astfel de revolte

Aceste măsuri nu şi-au atins însă scopul, deoarece peste cinci ani izbucneşte o nouă mişcare în Ţara Făgăraşului. Ea a avut o oarecare organizare, deoarece sunt pomeniţi unii conducători (maiores), dintre boierii făgărăşeni şi chiar un conducător principal (princeps proditorum), Bârsan din Ucea. Ca şi cu prilejul conflictului din 1382-1383 din împrejurimile Sibiului, tot astfel şi la 1508 este atestată participarea femeilor la revoltă, dintre care una, Anca Ziin, este pomenită cu numele. Participarea unor locuitori din Ţara Românească la această mişcare are o semnificaţie mai adâncă, indicând un alt scop al ei, anume de a scoate Ţara Făgăraşului de sub autoritatea „Universităţii săseşti” şi a o uni cu Ţara Românească, al cărei domn, Mihnea, se pare că nu era străin de această mişcare.

La 1506 se răzvrătesc ţăranii secui din cauza nerespectării vechilor lor privilegii şi a tendinţelor de a-i iobagi, a abuzurilor voievodului şi ale regelui, care a luat darea boilor de la flecare familie secuiască. Răsculaţii alungă şi omoară chiar pe unii strângători ai dării şi obţin o victorie, la Târgu Secuiesc, împotriva armatei trimise de rege să reprime mişcarea. A fost nevoie de o nouă armată, mai numeroasă, pentru a o înăbuşi. La această mişcare pare să fi participat şi Gheorghe Doja, numit din acest motiv - ca şi pentru faptul de a fi condus o ceată de haiduci cu care a atacat pe negustorii saşi - într-o scrisoare din 1507 a vicevoievodului, „tâlhar notoriu în întreg regatul Transilvaniei”.

În anii 1510-1513, în regiunile sudice ale Transilvaniei, din Arad până în secuime, au avut loc alte mişcări ale ţăranilor şi orăşenimii sărace. În 1510, ţăranii din mai multe sate din regiunea Aradului atacă pe slujitorii familiei Doczi, strângători de dijme. În acelaşi timp, au loc în scaunele săseşti şi secuieşti o serie de mişcări ţărăneşti, îndreptate împotriva dregătorilor regali, a patriciatului orăşenesc - ca cea izbucnită la Sighişoara în 1511 - sau împotriva nobilimii, cum a fost aceea din 1513, condusă de Ioan Szekely, care va fi conducătorul răscoalei în părţile sudice ale Transilvaniei şi în 1514.

Mineritul

Activitatea comercială şi producţia de mărfuri din a doua jumătate a secolului al XV-lea au făcut ca în economia ţărilor europene să se resimtă tot mai puternic lipsa de metale preţioase şi de numerar. Goana după aur a imprimat un oarecare avânt extracţiei metalelor nobile, iar creşterea producţiei şi a schimbului au sporit extracţia de metale feroase, în primul rând a fierului şi plumbului. Dacă mineritul din Transilvania nu a atins totuşi un nivel mai înalt iar în deceniul al V-lea al secolului al XVI-lea declinul său nu a putut fi oprit, aceasta se datora îndeosebi anarhiei şi instabilităţii politice, cu gravele lor urmări asupra economiei Transilvaniei.

În ce priveşte exploatarea fierului, faptul că minele se aflau în mare parte pe domeniile feudale, puţin propice dezvoltării tehnicii şi investiţiilor de capitaluri, precum şi concurenţa obiectelor de import de calitate mai bună aduse din Cehia, Germania sau Polonia, împiedicau progresul în acest domeniu. Extragerea aurului şi argintului continuă să se efectueze în vechile regiuni miniere: Baia Mare, Baia Sprie, Baia de Arieş (Ofenbaia), Zlatna, Abrud, Rodna, Hunedoara (Baia de Criş, Boita), pe Ampoi, în părţile Caransebeşului etc. Majoritatea localităţilor aurifere au fost ridicate la rangul de târguri sau oraşe libere.

Aurul era exploatat fie la adâncime, fie prin spălarea nisipului unor râuri. Aceasta din urmă necesita eforturi fizice deosebit de mari, dar se putea realiza cu mijloace tehnice simple şi investiţii minime. Exploatarea în adâncime se făcea prin guri şi galerii orizontale, oblice sau verticale, care duceau la filoanele prinse între straturile adânci. Începând din secolul al XVI-lea, s-au realizat progrese sensibile, prin aplicarea unor metode noi şi folosirea unor unelte perfecţionate, în primul rând se întrebuinţează tot mai mult forţa hidraulică la punerea în mişcare a şteampurilor, pentru zdrobirea minereului.

Purificarea metalului preţios se făcea în cuptoare (domus crematoria, contusorium), în ateliere speciale de prelucrare a minereului (domus separaioria), în topitorii (conflatoria). La mina regală de la Baia Mare funcţionau, de pildă, la mijlocul veacuhr, o galerie de profunzime (stolla magna) şi alte câteva secundare, 14 şteampuri puse în mişcare de forţa hidraulică şi cinci topitorii. Mijloace similare de producţie se foloseau în Munţii Apuseni (la Abrud, Baia de Criş, Chiuzbaia şi Baia de Arieş) sau la Rodna.

Puterea centrală, urmărind sporirea veniturilor fiscului, intervenea adeseori pentru îmbunătăţirea situaţiei din domeniul mineritului, încercând să prevină abuzurile din partea cămăraşilor sau a arendaşilor de mine, care supuneau la o nemiloasă exploatare populaţia minieră şi frustau totodată fiscul de o parte din venituri. Posesorii şi exploatatorii de mine sunt scutiţi de taxe vamale pentru obiectele achiziţionate din alte locuri; se admite la un moment dat aducerea de mineri străini, se reconfirmă privilegiile centrelor miniere şi, în sfârşit, pentru a se spori producţia, se acordă dreptul nelimitat de exploatare a minelor de aur şi argint.

O serie de oraşe miniere dobândesc privilegii speciale. De pildă, pentru redresarea mineritului la Baia Mare se acordă în 1505 o parte din veniturile tricesimei din Transilvania, iar peste doi ani - suma provenită din arendarea vigesimei pe doi ani către sibieni şi braşoveni. Privilegii noi se acordă posesorilor şi arendaşilor de mine din Baia Sprie, în 1518, 1523, 1531 şi 1535. Târgului minier Rodna i se conferă în 1520 dreptul de a exploata minele în regie proprie, dreptul de crâşmărit, dreptul de târg săptămânal, cu obligaţia de a renova şi redeschide minele vechi şi de a deschide altele noi.

Utilizarea noilor metode în minerit a dus la importante schimbări şi în domeniul relaţiilor de producţie. În timp ce formele anterioare de exploatare nu necesitau întotdeauna investiţii mari şi minerii erau în stare să le acopere singuri, munca în adâncime, mijloacele mai perfecţionate (şteampurile, atelierele de prelucrare a minereului, instalaţiile de pompare a apei) necesitau o forţă de muncă mai numeroasă şi investiţii de capital mai mari.

Posesorii de mine erau siliţi să se adreseze unor negustori, care dispuneau de asemenea capitaluri şi care doreau să le investească şi în minerit. Exploatarea minelor ajunge uneori în mâinile antreprenorilor străini (ca, de pildă, cele din Baia Mare, la 1508, sau ocnele de sare în 1528) sau, de cele mai multe ori, în acelea ale unor mari negustori transilvăneni. Judele Sibiului, Penflinger, investeşte capital în spălătoriile de aur din districtul Caransebeş, judele Matei Armbruster exploatează minele din Abrud, iar Hanăş Benkner, judele Braşovului, spălătoriile de pe Ampoi.

Exploatarea nemiloasă a lucrătorilor din mine, liberi şi iobagi, era unul din izvoarele averii acestor precursori ai capitaliştilor moderni. Pătrunderea capitalului comercial în minerit şi exploatarea forţei de muncă salariate arată că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, minele de metale nobile constituiau un teren favorabil pentru apariţia formelor embrionare ale producţiei capitaliste. În condiţiile existenţei stăpânirii feudale şi ale războaielor interne din perioada următoare, aceste începuturi au fost oprite în dezvoltarea lor.

Metalul nobil era achiziţionat la un preţ redus de cămara regală, condusă de un comite al cămării. Venitul fiscului din minerit era, ca şi până acum, urbura. Posesorii de mine şi cei care exploatau aurul la suprafaţă erau obligaţi să predea comiţilor cămării a zecea parte din produsele minelor respective şi să vândă restul în acelaşi loc, la preţul fixat de cămara regală. Schimbul de aur, un important venit al puterii centrale, se arenda deseori unor oraşe.

Fierul se exploata din minele de la Hunedoara, Ghelar, Rimetea (Trascău), în Bihor, în scaunul Ciuc etc. În prima jumătate a veacului, dezvoltarea producţiei, a meşteşugurilor, a tehnicii militare, îndeosebi a artileriei, au dus la creşterea exploatării metalelor feroase şi la specializarea unor regiuni care livrau fier pentru piaţă. Minereul era prelucrat chiar în regiunea minieră şi se vindea bătut cu ciocanul, în formă de bare. Unele localităţi, datorită exploatării fierului, s-au constituit treptat în târguri (Hunedoara) sau au primit chiar privilegiul de oraş (Rimetea). Se deschid mine noi pe domeniul Hunedoarei şi probabil şi în alte locuri.

În secolul al XVI-lea continuă exploatarea sării din ocnele de la Turda, Ocna Dejului, Cojocna, Sic, Ocna Sibiului şi în cele din Maramureş (Rodna şi Şugatag). Sarea era desfăcută nu numai pe pieţele locale, dar şi în alte părţi. De exploatarea sării, de depozitarea şi de transportul ei până la locul de unde era dusă mai departe pe apă, şi uneori şi de desfacerea sării, se ocupau în prima jumătate a veacului al XVI-lea cele cinci cămări de la Turda, Sic, Cojocna, Dej şi Ocna Sibiului. Exploatarea sării fiind un monopol al statului constituia una din importantele surse de venituri ale fiscului, care se ridica, pe la mijlocul secolului a] XVI-lea, la circa 40.000 florini.

Uneori ocnele erau arendate ca, de pildă, în 1528, când Ferdinand I concesionează familiei Fugger dreptul de a exploata sarea din Transilvania. Şi în această vreme - ca şi în veacurile precedente şi în cele următoare - lucrătorii de la mine şi ocne erau în cea mai mare parte localnici, liberi şi iobagi. Populaţia românească, cu străvechi îndeletniciri de mineri, forma forţa de muncă principală, alături de care lucrau mineri maghiari şi saşi. Au fost aduşi la mine şi ocne şi colonişti străini, în special din Germania şi Slovacia. Condiţiile grele de trai obligau o bună parte din mineri să se ocupe şi cu agricultura. Cei ce se îndeletniceau numai cu mineritul erau de fapt lucrători salariaţi.

Statutele minerilor din Baia Sprie din a doua jumătate a veacului, care consemnează însă şi stări anterioare, reflectă condiţiile grele de muncă şi de trai ale minerilor. Aceştia nu aveau voie să-şi părăsească locul de muncă, iar dacă fugeau, puteau fi prinşi şi readuşi cu forţa la locul de unde fugiseră, fiind pedepsiţi. Lucrătorii de la cuptoare munceau 10 ore, iar cei de la şteampuri 12-14 ore pe zi, pentru o sumă derizorie. Şi mai istovitoare şi mai prost plătită era munca tăietorilor de sare.

Tăietorii erau angajaţi cu unelte proprii, pe termen de un an, şi primeau, pe lângă bani, şi o cantitate de postav. Când refuzau să se prezinte la lucru, erau aduşi cu forţa. Tăietorii erau plătiţi cu sume ce variau între 8-16 dinari pentru 100 bolovani de sare. Din cauza condiţiilor grele în care munceau şi trăiau, minerii şi tăietorii de sare au participat la mişcările sociale din prima jumătate a veacului şi mai ales la războiul ţăranilor din 1514.

Oraşele şi producţia de mărfuri

Dezvoltarea pieţii interne, datorită producţiei meşteşugăreşti şi comerţului, a dus la creşterea centrelor urbane din Transilvania, unde se constată unele progrese în organizarea lor internă şi o creştere a populaţiei. În schimb, în regiunile care au avut de suferit mai mult din cauza războaielor şi a ocupaţiei străine, viaţa urbană a cunoscut un declin, ca de exemplu, la Oradea, Arad, Timişoara.

Cele mai înfloritoare sunt oraşele „libere regale”, centre comerciale şi meşteşugăreşti bine fortificate, înzestrate cu drept de autoadministrare şi cu privilegii, cum au fost oraşele Braşov, Cluj, Sibiu, Bistriţa, într-o oarecare măsură şi Tg. Mureş, Sighişoara, Mediaş etc. În orbita lor de influenţă se găsesc unele târguri, ca Orăştie, Sebeş, Zalău, Reghin. Alte oraşe îşi continuă existenţa datorită bogăţiilor naturale din apropiere (mine, ocne), a monetăriei şi a comerţului cu sare (Turda, Dej, Baia Mare).

Existenţa cetăţilor contribuie la menţinerea unor centre urbane ca Timişoara, Arad, Satu Mare, Oradea, iar unii factori politici promovează dezvoltarea altor centre, ca Aiud, Alba Iulia. O serie de „oraşe” - în acte civitates sau oppida - sunt de fapt târguri mici, cu caracter semiagrar, cu o populaţie care practica, pe lângă meşteşuguri, şi agricultura.

Condiţiile propice pentru activitatea productivă oferite de centrele urbane duc la creşterea populaţiei, la care contribuie şi fuga în oraşe a unor oameni liberi şi iobagi. La începutul secolului al XVI-lea, Braşovul - centrul cel mai populat, care-şi datora prosperitatea relaţiilor cu Ţara Românească şi în parte cu Moldova - ajunsese să aibă 8-9.000 locuitori, fără suburbii. Bistriţa - favorizată în dezvoltarea ei de relaţiile cu Moldova - avea, în 1528, circa 4.000 de locuitori, iar Sighişoara număra, în 1522, circa 2.500 de locuitori.

Populaţia Mediaşului se ridica la 2.400 de locuitori; în schimb, cea a Clujului şi a Sibiului întrecea cifra de 6.000. După cum rezultă din descrierile contemporanilor, în oraşele transilvănene locuiau români, maghiari şi saşi. G. Reichersdorffer, Giovanandrea Gromo şi alţii, descriind oraşele mai însemnate, constată prezenţa românilor, locuind împreună cu maghiarii şi saşii, la Cluj, Braşov şi în alte oraşe. Românii trăiau atât între zidurile oraşelor, cât, mai ales, în suburbiile acestora, datorită piedicilor puse de patriciatul orăşenesc pătrunderii lor în interiorul oraşelor.

Puterea centrală, interesată în consolidarea oraşelor, sprijină dezvoltarea lor, prin privilegii comerciale sau scutiri de vamă, drept de depozit, de iarmaroc, înlesniri care promovează organizarea internă a oraşelor. După cum rezultă din descrieri contemporane, Braşovul, Sibiul, Clujul şi Bistriţa erau oraşe bine întărite, cu case de piatră, frumoase şi comode.

Braşovul, cu cele trei suburbii locuite de români, bulgari şi unguri, era împrejmuit cu ziduri, turnuri şi 32 de bastioane, avea 14 biserici şi capele (pentru saşi şi români), o primărie cu o sală a centumvirilor şi închisoare (carcer), un han (domus diversorii), o casă de comerţ, două băi, trei spitale, o farmacie, ateliere, dughene, brutării, o casă a vigesimei, o bibliotecă. Clujul, oraş mare şi frumos, înconjurat cu puternice ziduri, cu trei suburbii locuite de români, saşi şi unguri, avea şcoli, orfelinat, baie, casă de comerţ, mori etc., la fel ca şi Sibiul - „oraş foarte frecventat” (civitas celebratissima) -Bistriţa, Mediaş, Sighişoara, Baia Mare.

Pe măsura consolidării situaţiei lor economice şi a creşterii rolului lor politic, unele oraşe ale Transilvaniei achiziţionează sau dobândesc de la rege domenii, predii sau sesii iobăgeşti, transformându-se, treptat, în stăpâni feudali, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Clujul stăpânea 9 sate, Sibiul, 18, Tg. Mureş, 9, Braşovul, 13, iar Bistriţa 13 sate din districtul Rodnei.

Stratificarea socială în oraşe este tot mai pronunţată. Practicarea comerţului cu ridicata şi în special a celui de tranzit, arendarea vămilor sau a preschimbării aurului, exploatarea minieră şi cămătăria, îmbinate cu achiziţii şi fructificări de bunuri imobile şi de proprietăţi funciare, au dus la consolidarea patriciatului, în prima jumătate a veacului, acesta se constituie într-o oligarhie. Deosebit de puternic este în această perioadă patriciatul din Bistriţa şi din Braşov, ceva mai puţin consolidat cel din Sibiu şi Cluj.

O mare parte a populaţiei principalelor oraşe transilvănene era formată din meşteşugari, organizaţi în bresle. Odată cu dezvoltarea meşteşugurilor, cu sporirea numărului meşteşugarilor şi cu organizarea lor în bresle, se accentuează tot mai mult lupta breslelor pentru conducerea politică, împotriva patriciatului (Bistriţa, Braşov, Cluj, Sibiu etc.). În oraşele transilvănene trăia un mare număr de calfe şi ucenici, precum şi plebea neorganizată, provenită în cea mai mare parte din mediul rural. Membrii acestei categorii sociale nu puteau obţine „cetăţenia” din cauza politicii de îngrădire a conducerii oraşelor faţă de cei lipsiţi de avere şi, chiar dacă practicau un meşteşug, ei nu puteau intra în breaslă.

În fruntea oraşelor, se afla, în prima jumătate a veacului al XVI-lea, magistratul urban (consulatus, senatus), cu un duumvirat (judex primarius şi judex regius), în unele oraşe (Braşov, Sibiu, Cluj), sau cu un singur jude în altele (Tg. Mureş, Baia Mare, Abrud). Din magistrat făceau parte cei 6 sau 12 juraţi (seniores, consules, juraţi cives). La aceştia se adăuga şi o serie de slujbaşi plătiţi sau onorifici: administratori, procuratori, curatori, notari etc. şi un centum-virat - organ consultativ şi deliberativ, alcătuit numai din orăşenii bogaţi.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea se poate constata un însemnat progres în domeniul producţiei şi al tehnicii. Energia hidraulică este tot mai intens folosită nu numai la şteampuri, în minerit, şi la punerea în mişcare a morilor de apă, ci şi la pive, „mori” de argăsit şi fierăstraie; se utilizează ciocanul hidraulic; se înfiinţează „mori” de hârtie, ca cea de la Braşov din 1546. Branşele meşteşugăreşti se înmulţesc, apar meşteşuguri noi.

În urma diviziunii sociale a muncii şi a creşterii specializării în cadrul meşteşugurilor, sporeşte calitatea produselor confecţionate. Organizarea breslaşe a meşteşugarilor se întăreşte în oraşe şi apare chiar şi în unele târguri, ca Agnita, Cisnădie, Şeica Mare, Cincu Mare şi altele. Clujul, unde în secolul al XV-lea existau 11 bresle, în prima jumătate a secolului al XVI-lea ajunge să aibă 22 bresle şi peste 50 de branşe meşteşugăreşti. La Sibiu se constituie numai în primul sfert al veacului 10 bresle noi.

Dintre specialităţile noi apărute în această vreme, mai importante erau: a postăvarilor specializaţi într-un anumit fel de postav, a ceasornicarilor, a meşterilor care confecţionau tocile, hârtie, a specialiştilor în email, tipografilor etc. O serie de bresle se organizează în uniuni. Uneori se constituiau într-o singură breaslă meşterii de la oraş cu cei din târgurile şi satele limitrofe, sub conducerea breslei din oraş. Astfel de bresle comune au fost a ţesătorilor de lână din Sibiu şi Cisnădie (1540) sau a cizmarilor din Sibiu şi a celor din unele scaune şi sate apropiate. Constituirea uniunilor de breaslă, însoţită de o unificare parţială a statutelor, este un alt aspect al creşterii puterii meşteşugarilor organizaţi.

Dezvoltarea meşteşugurilor se desfăşura în aceeaşi măsură cu creşterea numărului meşteşugarilor. În registrul breslei croitorilor din Cluj, sunt înscrişi, între anii 1528-1551, 142 de meşteri. Între anii 1424-1528 îşi desfăşoară activitatea la Braşov peste 270 de blănari. În prima jumătate a veacului continuă să activeze la Sibiu frăţia sf. Ioan a breslei cizmarilor, care includea cizmari din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova (Argeş şi Baia) şi chiar din alte ţări. Între anii 1484-1555, au făcut parte din frăţie aproape 1900 de meşteri cizmari şi numai în trei ani (1500-1502) s-au înscris 111 membri noi.

Creşte numărul meşteşugarilor şi al calfelor din târguri şi sate (cojocari, fierari-potcovari, cizmari, olari etc.). În târguri se înfiinţează bresle, în special ale cizmarilor, cojocarilor, măcelarilor, fierarilor, rotarilor, croitorilor, olarilor şi ţesătorilor, care concurează breslele din oraşe. În unele târguri, meşteşugarii se specializează în anumite branşe, transformând acele localităţi în importante centre de producţie: făurarii de seceri şi postăvarii din Cisnădie, turnătorii de cositor din Marpod etc.

În legătură cu creşterea numărului breslelor, a lucrătorilor neîncadraţi în sistemul breslaş şi a concurenţei din partea negustorilor, are loc accentuarea anumitor funcţiuni ale breslelor. Caracterul „monopolist”, tot mai puternic, domină piaţa locală urbană, pe care breslele tind s-o ferească de imixtiunea oricărui producător neîncadrat în rândurile lor. Pe de o parte, breslele caută să înfăptuiască principiul apartenenţei obligatorii la breaslă, iar pe de alta, pun tot mai multe piedici celor care, practicând un meşteşug în afara breslelor, încercau să devină membri ai lor.

Pentru a înlătura concurenţa meşterilor străini şi a pune stăpânire pe piaţa locală, breslele accentuează în această perioadă reglementarea organizării producţiei, căutând s-o apropie de cerinţele clientelei locale. Statutele cuprind zeci de articole referitoare la organizarea producţiei, la normele tehnicii, la calitatea produselor. Ele acordă o importanţă tot mai mare aprovizionării cu materii prime. Efectul practic al dispoziţiilor, după cum rezultă din registre, era însă redus.

Limitarea locală a sferei de activitate a breslelor transilvănene constituise premisa sistemului breslaş. Dar în secolul al XVI-lea cadrele înguste urbane au fost depăşite, s-au intensificat relaţiile între oraşe, între regiuni şi ţări. Iau naştere, astfel, uniunile interurbane, care au apărut şi au existat aproape exclusiv pe baza îngustă a intereselor comune ale breslelor. La o organizare mai bună a unor uniuni, de pildă a celei a cizmarilor, se ajunge în 1539, când se redactează statutele ei.

La începutul secolului al XVI-lea exista o uniune interurbană a croitorilor din Tg. Mureş cu cei din alte oraşe din apropiere, iar la 1539 o uniune a tunarilor din Sibiu, Mediaş, Sighişoara etc. Uneori au loc acţiuni comune, ca cele ale strungarilor în lemn din Sibiu, Sighişoara şi Bistriţa împotriva celor din Braşov (1536), care îşi desfăceau produsele pe pieţele Transilvaniei în zilele de târg.

În decursul luptei calfelor pentru condiţii mai bune de muncă şi de trai, într-o perioadă în care sporesc greutăţile de pătrundere în breaslă, se constituie şi asociaţiile (frăţiile) de calfe, ca frăţia calfelor de croitori (1502) şi a calfelor de curelari (1532) din Cluj sau cea a calfelor de croitori din Sibiu (1542). În momentele importante ale luptei calfelor împotriva meşterilor patroni, frăţiile se manifestau ca organizaţii închegate, hotărâte şi active.

Comerţul

Dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti, avântul unor însemnate centre urbane cu o populaţie activă în domeniul comerţului, puternicele legături cu Moldova şi Ţara Românească şi contactul permanent cu unele regiuni străine, au creat condiţiile necesare pentru includerea Transilvaniei într-un larg schimb comercial. Se exportă produse proprii, se practică un intens comerţ de tranzit, se importă produse din Europa Occidentală şi orientală. Favorizat de trainicele legături cu celelalte două ţări române, precum şi de lărgirea treptată a pieţei interne, schimbul comercial atinge valori importante.

Creşterea producţiei a dat naştere unor fenomene caracteristice primei jumătăţi a veacului: lărgirea pieţei de desfacere a produselor meşteşugăreşti, sporirea rolului negustorului, ca intermediar între producător şi consumator. Piaţa depăşeşte cadrele ei locale; postavul de la Cisnădie era căutat nu numai la Sibiu, ci în toată Transilvania şi în alte părţi. Brâiele şi harnaşamentul, confecţionate de meşterii braşoveni, se vindeau în toate părţile Transilvaniei, precum şi la răsărit şi sud de Carpaţi. La Cluj se adună cumpărători din regiune, dar şi din restul Transilvaniei, ca şi din Moldova şi Ţara Românească. Produsele argintarilor transilvăneni erau preţuite şi căutate până şi în Polonia, Ungaria şi Cehia.

Lărgirea pieţei a dus la modificări şi în raporturile meşteşugarilor cu piaţa. Ei îşi desfac produsele şi la târgurile şi iarmaroacele ţinute în diferite localităţi din Transilvania. Curelarii din Cluj merg cu mărfurile lor la Bistriţa şi în alte părţi, iar cei din Braşov împânzesc ţara cu produsele lor proprii şi de import. Cizmarii clujeni fac negoţ cu piei tăbăcite, iar unii măcelari din Sibiu şi Cluj îngraşă vite pentru a le exporta în Ungaria, Germania sau Italia. Contactul permanent cu piaţa determină pe unii meşteşugari să depăşească limitele obişnuite şi tradiţionale şi să ducă spre vânzare, în afară de produsele muncii lor, şi alte mărfuri, adică să se transforme în negustori. Această tendinţă se manifestă în special la cizmari, blănari, pielari şi măcelari.

Piaţa internă este tot mai mult dominată de negustorul intermediar. Negustorii nu mijlocesc numai cumpărarea şi vânzarea de produse agricole şi animale (piei, vite etc.), de postavuri străine sau mirodenii; ei pătrund şi în sfera activităţii comerciale a meşteşugarilor, desfăcând - deşi în proporţii reduse, datorită împotrivirii breslelor - obiecte pe care le vindeau meşteşugarii: haine gata, postavuri indigene, blănuri, frâie, hamuri, căciuli, seceri, coase etc.

Constituirea unei categorii privilegiate a negustorimii şi consolidarea puterii ei economice nu au fost însoţite de înfiinţarea de corporaţii negustoreşti. Tovărăşiile în care se asociau câţiva negustori, ca, de pildă, prima societas magna a negustorilor magni seu grandi din Braşov, din 1503, sunt o formă relativ întâmplătoare, impusă fie de necesitatea unirii mai multor capitaluri pentru încheierea unor tranzacţii mai importante, fie de nevoia de a face faţă primejdiilor care-i ameninţau pe lungile şi grelele drumuri. Ele nu au avut însă uri caracter corporativ, fiind lipsite de forme organizatorice, similare breslelor de meşteşugari.

Comerţul orăşenesc cunoaşte o strictă reglementare. Magistratul intervenea adeseori în organizarea negoţului local, apărând de obicei interesele păturilor conducătoare orăşeneşti. Se impun măsurile şi greutăţile oraşului, cantităţile admise spre vânzare şi termenii vânzării. Uneori magistratul interzice desfacerea produselor străine în afara zilelor de iarmaroc. Interesată în creşterea puterii ei economice, conducerea unor oraşe nu admite înscrierea negustorilor în registrele urbane decât după ce aceştia îşi cumpărau case şi alte bunuri în oraş.

Dovada peremptorie a unei activităţi comerciale vii în Transilvania o constituie numărul mare de iarmaroace ţinute în oraşele şi târgurile ţârii. Bâlciurile şi iarmaroacele erau vizitate de meşteşugari, negustori, de ţărani şi nobili. Negustorii şi boierii din Ţara Românească şi Moldova erau oaspeţi nelipsiţi ai iarmaroacelor şi târgurilor din Transilvania, unde veneau şi negustori greci, macedoneni, raguzani, poloni etc.

Privilegiul de iarmaroc se acorda localităţii respective printr-un act special al puterii centrale, care garanta, totodată, deplina siguranţă şi libertatea de deplasare. Alături de iarmaroacele anuale (nundinae) se conferea şi dreptul de târg săptămânal. Privilegiile de iarmaroc indicau şi ziua sau zilele în care urma să se ţină iarmarocul. În timpul iarmarocului, era în vigoare libertatea negoţului, supus în rest îngrădirilor jurisdicţiei urbane.

Diferite oraşe dominau din punct de vedere economic zone sau regiuni mai mici sau mai mari. Sibiul şi Braşovul aveau rolul conducător în sudul şi sud-vestul Transilvaniei, impunându-şi prioritatea şi unor centre ca Sighişoara sau Mediaş, în timp ce Clujul îşi extindea treptat influenţa economică peste regiunea centrală şi de nord-vest a Transilvaniei. Încasarea vigesimei şi tricetimei aducea venituri importante puterii centrale, dar şi oraşelor, care de obicei le luau în arendă.

Unele oraşe obţin dreptul de a încasa vigesima în întreaga ţară, ca în cazul Sibiului, care a arendat, în 1503, vigesima Transilvaniei, pentru suma de 7.000 florini, sau în anii 1507-1508, când Sibiul şi Braşovul arendează pe doi ani vigesima ţării, pentru 14.000 florini. În unele oraşe se percepea vigesima (Braşov, Bistriţa), în altele vigesima şi tricesima (Sibiu), iar la Cluj numai tricesima. Această taxă se achita de obicei pentru mărfurile de import, intrate în oraş, şi pentru cele de export, ieşite din oraş.

În Transilvania existau numeroase puncte de vamă. În locurile de vamă nobiliare, privilegiile comerciale şi vamale deveneau deseori iluzorii, din cauza abuzurilor nobililor, care pretindeau fără nici un drept taxe vamale mai mari ca cele stabilite sau pur şi simplu confiscau mărfurile negustorilor şi ale meşteşugarilor, când aceştia treceau pe moşiile lor. Asemenea abuzuri ale vameşilor sau ale nobilimii sunt frecvente în această vreme.

Ele au îngreunat desfăşurarea activităţii comerciale şi au contribuit la urcarea preţurilor. O altă piedică în calea desfăşurării comerţului intern o constituie marea varietate de unităţi de măsură şi greutate: găleata, butoiul şi butoiaşul, eitelul (circa 1,35 1) sfertul sau fertaiul, maja sau cântarul (circa 63 kg), fontul (circa 637 g), povara (circa 160 kg), câbla (80 l, 160 l), vadra, balotul, valul, cotul etc.

Dificultăţile create de lipsa unui sistem unitar de măsuri şi greutăţi au făcut să apară tendinţa de unificare a acestora; dietele din 1546, 1549 şi 1550 impun, deşi se pare că fără succes durabil, măsurile şi greutăţile Clujului ca unităţi obligatorii pentru întregul principat. La varietatea de unităţi de măsură şi de greutate se adăuga şi diversitatea monedelor în circulaţie. Circulau mulţi bani emişi în ţară şi străini: taleri, florini, ducaţi, aspri, dinari, bani turceşti, poloni, cehi, austrieci, italieni etc.; circulau, de asemenea, şi multe monede false.

Comerţul transilvănean avea de suferit şi de pe urma condiţiilor vitrege de transport şi atacurilor din partea unor nobili briganzi sau chiar ale slujbaşilor regali. Uneori asemenea călătorii se plăteau cu viaţa. Din acest motiv, negustorii se asociau mai mulţi, pentru a face faţă greutăţii unui drum lung, cât şi numeroaselor primejdii. Comerţul este izvorul principal de îmbogăţire a unor mari familii de negustori din Braşov, Sibiu, Bistriţa sau Cluj. Dar capitalurile lor s-au rotunjit nu numai prin comerţ, prin schimbul de aur şi de bani, prin acumulare şi exploatare de bunuri imobile, prin tezaurizarea unor obiecte de valoare şi comercializarea lor cu profit, dar şi prin arendarea şi exploatarea minelor.

Capitalul comercial s-a format în Transilvania, ca şi în alte părţi, în primul rând pe baza comerţului extern. Transilvania era strâns legată din punct de vedere economic de Ţara Românească şi Moldova, în special prin cele trei oraşe de frontieră: Bistriţa, Braşov şi Sibiu. Poziţia geografică favorabilă a Braşovului a făcut ca el să participe la traficul comercial internaţional, să desfacă în Ţara Românească şi Moldova nu numai produsele meşteşugarilor din Transilvania, dar şi unele mărfuri occidentale. Braşovul primea şi exporta mărfuri de „peste mare”, din Levant, îndeosebi mirodenii, ţesături de mătase, in şi bumbac, cingători, covoare, şei, pene, fire etc., tranzitate din Orient, prin Peninsula Balcanică, de negustori români, greci, saşi, macedoneni, armeni etc.

Ca şi Braşovul, Sibiul este de asemenea un oraş pentru care comerţul cu Ţara Românească a constituit principalul factor de prosperitate. În continuu contact cu negustorii şi cumpărătorii din Ţara Românească, Sibiul mijlocea tranzitul produselor orientale spre Transilvania, desfăcând în Ţara Românească produse proprii sau articole străine. Din cauza poziţiei geografice, comerţul său cu Moldova avea o importanţă secundară.

Moldovenii achiziţionau uneori la Sibiu arme, platoşe etc. Comerţul Bistriţei cu Moldova se exercita oficial prin vama de la Rodna, căreia îi corespundea în partea moldovenească vama de la Moldoviţa. Neoficial şi probabil mai des se făcea comerţ „pe căi tainice şi neumblate” (per vias occultas et consolitas), prin evitarea locurilor de vamă. Negustorii moldoveni aduceau pe piaţa Bistriţei în special vite şi cumpărau fier, postav, arme; cizme, mănuşi, cuţite, hamuri etc.

Comerţul dintre cele trei ţări române nu se reducea la cele trei oraşe; relaţii comerciale cu Moldova şi Ţara Românească întreţineau şi alte oraşe şi regiuni ale Transilvaniei, de pildă, Clujul şi Sighişoara. Negustori moldoveni şi din Ţara Românească aduc porci şi berbeci la târgurile din Sebeş, Breţcu, Orăştie etc. Negustorii din Arad, Caransebeş, Timişoara vizitau şi ei, cu mărfurile lor, pieţele Ţării Româneşti. Comerţul cu alte ţări se desfăşoară, cu unele întreruperi, în direcţiile tradiţionale. Transilvania întreţinea legături comerciale cu Viena şi cu Italia, precum şi cu diferite oraşe ale Ungariei, Cehiei, Poloniei şi Germaniei.

Check Also

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …