Dezvoltarea economică şi socială a Moldovei şi Ţării Româneşti în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Trăsăturile caracteristice ale dezvoltării forţelor şi relaţiilor de producţie din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în condiţiile dominaţiei otomane, au fost: împiedicarea valorificării bogăţiilor naturale, încetinirea ritmului de dezvoltare a principalelor ramuri ale economiei, frânarea dezvoltării oraşelor şi a pieţii interne, intensificarea exploatării ţărănimii printr-o fiscalitate excesivă şi prin încercarea de trecere la forma muncă a rentei ca formă predominantă, care au dus la ruinarea gospodăriei ţărăneşti, legarea de glie a ţărănimii dependente şi o ascuţită luptă de clasă.

Dezvoltarea principalelor ramuri ale economiei

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, agricultura continuă să rămână o ocupaţia de bază a populaţiei rurale. Călătorii străini apreciază unanim Moldova şi Ţara Românească ca pe unele din cele mai bogate din câte cunosc, evidenţiind în mod special fertilitatea solului şi, legată de ea, excepţionala lor bogăţie în cereale şi animale. Moldova este descrisă ca având un „pământ foarte roditor de la natură”, care dă „bucate din belşug, fără prea multă osteneală”, şi ca urmare, „extrem de bogată în locuri de arătură, vii şi cereale”. Aceleaşi aprecieri le au călătorii şi faţă de Ţara Românească, pe care o găsesc „foarte rodnică”, „mănoasă” şi producând „grâne din belşug”.

Cultura cerealelor

Datorită posibilităţii de a livra în continuare în sudul Dunării cerealele cerute insistent de turci, boierii şi mănăstirile rămân interesaţi în producţia de cereale-marfă, căutând să realizeze cantităţi sporite faţă de epoca anterioară. Preţul de monopol, cu care erau siliţi să-şi vândă grânele în Imperiu, nu era, pentru marii feudali, o piedică; cerealele vândute nu-i costau nimic pe aceştia, ei primindu-le, fără nici un fel de cheltuieli, de la producătorii direcţi, sub forma rentei.

Pentru boier sau mănăstire, grânele vândute turcilor nu aveau valoare de schimb şi, de aceea, chiar preţul de monopol obţinut constituia pentru ei un venit net. Preţurile de monopol, însă, diminuau veniturile feudalilor faţă de epoca anterioară instaurării monopolului, fapt pentru care ei au căutat să mărească volumul cerealelor-marfă şi, implicit, să sporească suprafeţele cultivate cu grâne.

Creşterea producţiei de grâne nu se putea face, în condiţiile epocii, decât prin extinderea culturii cerealiere pe noi terenuri şi în noi regiuni, până aci înţelenite sau acoperite de păduri şi păşuni. Dovezi pentru creşterea suprafeţei agricole sunt: numeroasele defrişări şi desţeleniri pomenite în acte, precum şi faptul că sate atestate documentar încă mai dinainte, dar fără precizări de natură a dezvălui diversele ramuri ale economiei lor, sunt acum tot mai des amintite în legătură cu ogoarele ce se vând între ţăranii liberi sau sunt acaparate prin cumpărare sau silă de feudali, ţarinile şi câmpurile la care ajung liniile de hotar, ariile cu clăi de grâu sau de orz, numeroasele vii şi mori şi deosebitul interes de care se bucură acestea din urmă, exprimat în preţul lor crescut în a doua jumătate a veacului.

Cuvintele ce amintesc de defrişări, desţeleniri şi asanări, ca: laz, curătură, seciu, secătură, se întâlnesc mult mai des în actele din a doua jumătate a veacului al XVI-lea decât în cele de până la 1550. Analiza documentelor interne ale Ţării Româneşti din veacurile XV-XVI arată o creştere reală a desţelenirilor în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, care, deşi nu este prea mare, indică totuşi o lărgire a pământurilor destinate agriculturii.

Prefacerea unor păduri sau locuri mlăştinoase în terenuri bune de agricultură se făcea, în condiţiile unei tehnici rămase rudimentară, ca şi mai înainte, cu mari eforturi şi multă cheltuială de energie omenească. Documentele vremii redau expresiv faptul: „loc curat cu sapa şi cu toporul”, „au săpat şi au ars pădurea cu foc”, „au curăţat locul cu multă trudă şi grea nevoie”, pădurea a fost curăţată „cu securile şi cu foc şi cu multă trudă”, loc „curăţit... în pădurea întreagă şi deasă”. Aceste defrişări, desţeleniri şi secături se făceau cel mai adesea în terenurile statului, dar şi în rezerva necultivată a domeniului sau în interiorul satului liber.

Urmărind pe hartă localităţile de care se leagă defrişările şi desţelenirile pomenite în acte, se poate constata că, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, ele se fac şi în regiunile de câmpie din jurul Bucureştilor şi a Craiovei, spre deosebire de epoca anterioară, când se întâlnesc documentar doar în regiunea dealurilor şi sub munte. Totuşi, şi în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, regiunile deluroase, cu populaţia cea mai deasă, continuă să rămână principalele zone de producţie agricolă.

Procentul cel mai mare de sate în care sunt amintite ogoarele, ţarinile, ariile etc., raportat la numărul de sate atestate documentar până în 1600, îl au raioanele de azi: Filiaşi, Tg. Jiu, Baia de Aramă, Strehaia, din regiunea Oltenia, Videle, din regiunea Bucureşti, Piteşti şi Râmnicul Vâlcea, din regiunea Argeş, Râmnicu Sărat şi Mizil, din regiunea Ploieşti, iar în Moldova, raioanele Roman şi Moineşti, din regiunea Bacău.

Indicaţii preţioase pentru dezvoltarea agriculturii în a doua jumătate a veacului al XVI-lea ne oferă şi răspândirea morilor. În amândouă ţările, documentele arată o mare răspândire a morilor la sfârşitul veacului al XVI-lea. E de reţinut, de pildă, din analiza izvoarelor interne, că morile sunt pomenite în 90% din raioanele de azi ale fostei Ţări Româneşti. Cele mai numeroase sate cu mori sunt semnalate pe teritoriul raioanelor: Balş, Tg. Jiu, Giurgiu, Olteniţa, Piteşti, Ploieşti, Târgovişte, Feteşti, în Ţara Românească, şi Roman, Iaşi, Neamţ, Fălticeni şi Vaslui, în Moldova.

Multe mori sunt pomenite şi în oraşe, la: Bucureşti, Piteşti, Ploieşti, Buzău şi Baia. Interesul deosebit pe care-l arată acum boierii şi mănăstirile faţă de mori, exprimat prin preţurile continuu mărite cu care le negociază, dovedeşte, pe lângă creşterea rolului morilor în economia domenială, şi creşterea producţiei cerealiere în ţară. Proprietari ai unui mare număr de mori în această vreme sunt mai ales mănăstirile: Cozia, Argeş, Cătălui şi Bucovăţ, în Ţara Românească, Galata şi Moldoviţa, în Moldova.

În ceea ce priveşte sistemul de cultură, se menţine acela al desţelenirilor permanente şi al ogoarelor împrăştiate fără nici o ordine pe întregul câmp de cultură. Începând cu a doua jumătate a veacului al XVI-lea, documentele pomenesc însă tot mai des de două câmpuri, câmpul de sus şi câmpul de jos, ceea ce marchează trecerea spre un sistem superior de agricultură, al celor două tarlale ale satului, în care alternează anual cultura cerealelor cu lăsarea în ţelină. Tehnica aceasta se aplica în hotarul satului pe terenuri dinainte fixate de către obşte sau, în cazul rezervei feudale, de către stăpânul de moşie.

Sistemul de cultură nu este omogen pe întreg întinsul ţării, el fiind în bună măsură determinat şi de relieful solului. Sistemul celor două tarlale se întâlneşte îndeosebi în zonele agricole din câmpia Ţării Româneşti (în raioanele de azi: Caracal, Turnu Măgurele, Drăgăneşti-Vlaşca), dar şi în regiunea dealurilor (raioanele: Târgovişte, Ploieşti, Buzău), în satele de sub munte din Ţara Românească (raioanele: Baia de Aramă, Târgu Jiu, Gilort, Horezu), precum şi în bună parte din Moldova, unde, după cum s-a văzut, exista o agricultură relativ dezvoltată, se continua practicarea sistemului desţelenirilor şi al defrişărilor continue, cu ogoare lăsate în pârloagă mai mulţi ani, pentru refacere.

Dată fiind deosebita fertilitate a solului, e probabil că în cea mai mare parte a celor două ţări, în afara îngrăşământului natural pe care-l forma cenuşa rezultată din arderea miriştilor, ce se făcea toamna târziu, după ce le păscuseră vitele şi oile, alt sistem de îngrăşare a solului nu se practica în această epocă. Dar nu este exclus ca pe alocuri - poate pe unele domenii - să se fi încercat o creştere a fertilităţii solului prin îngrăşarea cu băligar. Secretarul lui Petru Cercel, Franco Sivori, atât de bine informat asupra Ţării Româneşti, vorbind tocmai despre fertilitatea solului, arată că grânele se seamănă „fără prea mult meşteşug” şi „fără a îngraşă prea mult pământul”, ceea ce înseamnă că, pe alocuri, ori cât de puţin, se practica totuşi îngrăşarea pământului de cultură.

Uneltele folosite sunt, în genere, cele dinainte, în tehnica agricolă neproducându-se schimbări importante. În sistemul desţelenirilor, uneltele de bază rămân: securea, târnăcopul, cazmaua, sapa şi rariţa. Plugul este folosit îndeosebi în regiunile în care se practica asolamentul bienal. Pentru recoltarea păioaselor, ca şi înainte, se foloseau secera şi coasa, iar la strângerea fânului, coasa, precum şi furca şi grebla de lemn.

Ca vite de muncă, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, erau folosiţi mai ales boii şi bivolii. În multe părţi, însă, sunt folosiţi şi caii. Izvoarele arată că moldovenii „înjugă câte 12 boi la un plug” (probabil în cazul desţelenirilor), sau că, tot ei, se slujesc „la munca câmpului de bivoli, de care au o mulţime”. Caii moldovenilor sunt „mici, dar foarte buni la muncă”, ca şi cei din Ţara Românească.

Cerealele ce se cultivă acum sunt cele cultivate şi mai înainte, adică: grâul, orzul, meiul, alacul, hrişcă, ovăzul, secara şi sorgul. Cultivarea grâului, foarte răspândită încă din vechime, este atestată documentar în veacul al XVI-lea aproape în toate vechile judeţe şi ţinuturi. După numărul mare de mori şi după răspândirea lor pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti, ca şi după cantităţile mari de grâu exportate în sudul Dunării, se poate conchide că, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, producţia de grâu era destul de importantă. Călătorii străini vorbesc şi ei despre producţia însemnată de grâu a celor două ţări: unii din ei precizează că, în Moldova, se cultivă mai ales grâu de primăvară. Alături de grâu, orzul ocupă un loc de seamă între cereale, fiind şi el cerut în Imperiul Otoman, mai ales pentru nevoile oastei turceşti.

Începând cu a doua jumătate a veacului, meiul începe să câştige teren faţă de grâu şi de orz. Alacul, ovăzul şi secara se cultivau pe întinderi de teren mai mici. Despre ele, ca de altfel şi despre mei, actele interne dau destul de puţine ştiri. Repartiţia cerealelor şi a altor plante cultivate pe un domeniu feudal în această vreme se poate vedea din catastiful de averi şi bucate al mănăstirii Galata, din 1 noiembrie 1588. Locul întâi între bucatele aflate încă în stoguri revine grâului (32%), urmat de ovăz (18%), orz (16%), secară, mazăre, mei şi bob. În cantităţile treierate, depozitate în magaziile mănăstirii, locul întâi îl ocupă secara, apoi grâul, orzoaica, meiul şi hrişcă.

Producţia de cereale pare să fi fost cu adevărat excepţională. Sivori - confirmat după mai bine de un veac de Dimitrie Cantemir - arată că „o măsură de sămânţă dă 25 şi 30 de măsuri”. Ştirile sunt desigur exagerate; e de reţinut totuşi fertilitatea deosebită a solului celor două ţări. În afara cerealelor, se continuă şi cultura plantelor textile, inul şi cânepă, necesare pentru confecţionarea îmbrăcăminţii; se cultivă de asemenea diverse legume şi zarzavaturi, ca: varza, mazărea, bobul, ceapa, usturoiul etc., toate cunoscute şi cultivate mai dinainte. Nivelul forţelor de producţie în agricultura românească din a doua jumătate a veacului al XVI-lea continuă în general să crească. Ritmul lor de dezvoltare este însă mult încetinit, datorită dominaţiei otomane.

Viticultura

Cultura viţei de vie cunoaşte în a doua jumătate a veacului al XVI-lea o dezvoltare însemnată. Făcând o comparaţie a răspândirii viilor, se constată că, din cele 52 de raioane de azi de pe vechiul teritoriu al Ţării Româneşti, până la 1550 sunt atestate documentar vii în 29 de raioane, iar până la 1600, în 48 de raioane, ceea ce reprezintă o creştere apreciabilă a numărului de localităţi cu vii, corespunzând şi unei extinderi pe teren a viilor.

Până la mijlocul veacului, viţa de vie se cultiva în special în raioanele: Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Piteşti, Găeşti, Târgovişte şi Ploieşti, în Ţara Românească, şi Hârlău, Neamţ şi Bacău, în Moldova. În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, capătă importanţă în ceea ce priveşte suprafaţa cultivată cu vii raioanele: Strehaia, Caracal, oraşul Bucureşti, Mizil, Buzău şi Râmnicu Sărat, în Ţara Românească, şi Tecuci, Iaşi, Huşi şi Focşani, în Moldova.

În extinderea culturii viticole erau interesaţi îndeosebi marii feudali. Având drept de exclusivitate la vânzarea vinului pe domeniu şi neexistând monopol turcesc asupra exportului de vin, viticultura aducea mănăstirilor şi boierilor însemnate câştiguri, de unde şi interesul lor deosebit pentru ea. Dar pentru vii manifestă interes şi celelalte clase şi pături sociale, orăşenimea şi ţărănimea, atât cea liberă, cât şi cea dependentă.

Importanţa ce se acordă viticulturii este scoasă în evidenţă şi de numărul mare al viilor ce se vând şi se cumpără, ca şi de preţul lor, în creştere până la sfârşitul celui de-al nouălea deceniu al veacului. Documentele pomenesc de vieri, de crame, de teascuri, de pivniţe de piatră, de şoproanele de la vii, cu destinaţie specială, toate constituind tot atâtea dovezi de nivelul înalt la care ajunsese viticultura pe teritoriul României. Călătorii străini din veacul al XVI-lea, şi în special cei din a doua jumătate, au şi despre vinul şi viile româneşti aceleaşi aprecieri elogioase ca şi despre cereale.

Pomicultura

Pomii roditori continuă şi în această vreme să ocupe un loc însemnat între bogăţiile celor două ţări. Actele interne pomenesc adesea de curaturi cu pomi şi de „pometuri”, în toată regiunea deluroasă a Moldovei şi Ţării Româneşti şi, uneori, chiar şi în satele de câmpie. Pomii cultivaţi sunt aceiaşi din epoca anterioară, şi anume: meri, peri, pruni, nuci, cireşi, vişini, piersici şi scoruşi. Unele soiuri de pomi cresc şi prin păduri - spun călătorii - neîngrijiţi de mâna omului. Preţul la care se vând fructele este foarte mic. Localităţile cele mai bogate în fructe erau în raioanele de azi: Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Ploieşti, Curtea de Argeş, Târgovişte, Focşani, Tecuci, Huşi şi Iaşi.

Creşterea vitelor

Creşterea vitelor continuă să rămână şi sub regimul dominaţiei otomane una din ramurile cele mai importante ale economiei Ţării Româneşti şi Moldovei şi să constituie una dintre ocupaţiile de bază ale locuitorilor lor. Izvoarele înregistrează existenţa unui număr considerabil de vite mari (boi şi cai), dar şi de oi, porci şi capre. Vânzarea lor peste hotare, în special a boilor şi a oilor, aducea venituri importante. Relatând despre păşunile pe care le-au văzut, călătorii străini subliniază bogăţia în animale a celor două ţări. În Moldova „se găseşte un mare număr de herghelii bune, cu cai turceşti şi moldoveneşti… Nu este însă îngăduit să fie exportaţi fără voia voievodului”.

La fel, în Ţara Românească există „cai foarte frumoşi, turceşti şi arăbeşti”; cei de ţară sunt buni „pentru război, pentru trăsuri şi pentru căruţe”. „Din Moldova se scoate acea mulţime de boi, din a căror carne se hrănesc nu numai popoarele vecine, ale Ungariei şi Rusiei, ci şi cele ale Poloniei, Germaniei, ba până şi Italia şi mai ales oraşul Veneţia. Pe aceşti boi, veneţienii îi numesc boi ungureşti şi preferă carnea lor celorlalte de acelaşi fel”, scrie secretarul nunţiului papal din Polonia, italianul A.M. Graziani. În 1566, sultanul poruncea lui Lăpuşneanu să se îngrijească a expedia la Constantinopol în fiecare lună câte o mie de boi.

În ceea ce priveşte oile, deşi numărul lor este foarte mare, sunt unele indicii că el a scăzut după instaurarea dominaţiei otomane. În Moldova, de pildă, după unele ştiri documentare, numărul oilor supuse gorştinei ajungea, înainte de Ioan vodă, la cifra de 1.500.000; în 1591, numărul acestora era de numai 656.000. Oile erau cerute în număr mare pentru hrana Constantinopolului.

Călătorii sunt informaţi că se trimit în acest oraş anual peste 100.000 de oi. Această cifră se confirmă şi prin documentele interne: în 1591 sunt livrate Porţii peste 140.000 de oi. Ţinuturile Moldovei cele mai bogate în oi erau la sfârşitul veacului al XVI-lea: Neamţ, Hotin, Soroca, Tigheci şi Suceava. Pentru bogăţia în porci a Moldovei şi Ţării Româneşti stau mărturie vânzările ce se fac, atât pe piaţa internă, cât şi peste hotare. Amândouă ţările continuă să exporte în Transilvania porci îngrăşaţi.

Numărul cel mai mare de animale aparţinea clasei stăpânitoare. Posedând întinse terenuri necultivate, bogate în fineţe, păşuni, şi păduri, având şi numeroşi oameni dependenţi ce puteau să fie folosiţi ca păstori, boierii şi mănăstirile aveau toate condiţiile necesare dezvoltării unei atare economii. Izvoarele narative şi documentare arată caracterul domenial al creşterii vitelor în această perioadă.

Acelaşi Graziani, care a călătorit prin Moldova în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, relatând despre bogăţia ţării în vite mari, în special în boi, ca şi despre, iarmaroacele de vite, scria că „din acest lucru au mare câştig boierii, care cresc cirezi de vite, şi chiar domnul însuşi mai mult din aceasta se îmbogăţeşte, căci şi el vinde în fiecare an un mare număr de boi de pe moşiile sale”. Alexandru Lăpuşneanu evacuează 12 sate de pe ambele părţi ale Răutului pentru a-şi face o mare crescătorie de vite.

Boierii şi mănăstirile au şi numeroşi cai în această epocă. Ori de câte ori este nevoie de cai pentru Poartă, cei care dau cai „în treaba ţării” sunt întotdeauna feudalii, ei având cai mulţi şi de soi. Examinând acelaşi catastif al Galatei, amintit şi mai sus, se poate vedea că pe domeniul ei de 16 sate, mănăstirea avea în 1588: 101 cai, 191 boi, vaci şi viţei, 140 de porci şi 1 128 de oi, ceea ce, pentru un domeniu recent constituit şi relativ nu prea întins, însemna o avere importantă.

Că feudalii erau posesorii a numeroase vite reiese şi din cumpărările de sate, ocine, vii, locuri de case, pe care ei le fac dând în schimb vite ţăranilor năpăstuiţi de vreo duşegubină, lipsiţi de cai pentru muncă sau de unele animale (oi, capre, porci, vaci cu lapte), chiar pentru hrana lor şi a familiei. Şi în gospodăria ţărănească existau desigur cai şi boi, folosiţi la munca câmpului sau la transporturi. De asemenea existau porci, pentru consumul propriu, poate în oarecare măsură şi pentru piaţa internă. Ceva mai numeroase trebuie să fi fost oile, de ale căror produse ţăranii nu se puteau lipsi şi pe care le foloseau atât în gospodăria proprie, cât şi la vânzare.

Documentele interne din a doua jumătate a veacului înregistrează, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, nevoia acută de vite pe care o simţea gospodăria ţărănească în această vreme. În acte nu surprindem decât extrem de rar vânzări de vite făcute de ţărani. Uneori întâlnim doar schimburi în natură, unul dând o parte de ocină, iar celălalt oferind în schimb vita de care avea nevoie.

Pentru caii necesari la muncă, şi poate încă, în oarecare măsură, la oaste, pentru boi de muncă, pentru vaci cu lapte, necesare hranei lor şi a copiilor, pentru oi, capre sau porci, ţăranii îşi vând părţile de ocină, ogoarele, părţile de vie şi chiar vatra de casă. În ceea ce priveşte numărul de vite din gospodăriile ţăranilor dependenţi nu avem ştiri, dar e foarte probabil ca situaţia să fi fost aceeaşi, dacă nu şi mai rea.

Din cele de mai sus se poate conchide că, în noile condiţii create de regimul dominaţiei otomane, creşterea vitelor rămâne o ramură economică aducătoare de venituri numai în anumite sectoare şi numai pentru anumite categorii sociale. Se poate spune că este în dezvoltare doar creşterea vitelor mari, pe domenii, feudalii fiind aproape singurii posesori ai condiţiilor necesare creşterii lor şi, în acelaşi timp, având posibilitatea organizării unui export de vite peste hotare, în ceea ce priveşte creşterea oilor se constată, în ultimul sfert al veacului, un regres destul de important.

Interesul ţărănimii pentru creşterea vitelor scade, atât din cauză că exploatarea crescândă a statului feudal lovea în ceea ce era mai uşor de luat din gospodăria ţărănească şi de desfăcut pe piaţă, adică în vite, cât şi pentru faptul că din numărul mic de animale pe care-l putea vinde, adesea la un preţ de monopol, nu realiza nici un fel de câştig.

Albinăritul

Apicultura, ramură veche a economiei româneşti, cunoaşte o dezvoltare remarcabilă în tot cursul veacului al XVI-lea, îndeosebi pe domeniile mănăstireşti, dar şi pe cele ale boierilor, precum şi în satele de ţărani liberi. Se continuă amenajarea locurilor de stupină sau prisacă în păduri, cu aprobarea domniei. Preţurile cu care se vând aceste locuri de stupine sunt destul de importante.

Astfel, la 1573, în Ţara Românească se vând două asemenea locuri cu 600 de aspri, preţul uneia echivalând cu al unui pogon de vie sau a doi boi în aceeaşi vreme. Întinderea unor asemenea locuri era variabilă. Actele spun că locul era: „cât va arunca un om cu piatra din mijlocul prisăcii în toate părţile”, sau de „40 de paşi în jur”. Posesori de stupine şi mulţi stupi sunt amintiţi a fi în această epocă: mănăstirea Dealul, mitropolitul Mihail, în Ţara Românească, şi mănăstirile Bistriţa, Neamţ şi Galata, în Moldova. Aceasta din urmă avea, în 1588, 484 de stupi.

Locul de seamă pe care-l ocupă stupăritul şi în gospodăria ţărănească reiese atât din numeroasele menţiuni documentare, cât şi din importanţa pe care continuă să o aibă dijma sau desetina din stupi, ca dare datorată domniei de ţărani. Izvoarele vremii pomenesc de mierea din Moldova ca fiind „de cea mai bună calitate”. O mare cantitate de miere şi de ceară se producea şi în Ţara Românească. Ele se foloseau în consumul intern şi pentru export. Din miere se făcea şi miedul, băutură mult apreciată de moldoveni.

Pescuitul

Pescuitul continuă să se numere printre ocupaţiile locuitorilor din preajma bălţilor Dunării, a lacurilor şi a unor râuri. Ca şi în prima jumătate a secolului, călătorii străini ai vremii pomenesc despre bogăţia în peşte a celor două ţări. Pentru Ţara Românească dă informaţii acelaşi Sivori, atât despre bogăţia de peşte, cât şi despre pregătirea lui pentru comerţ şi vânzarea la Constantinopol.

„Pescăriile primesc peştele din Dunăre - scrie Sivori. Când zăpezile se topesc, aceasta se umflă într-atât, încât, revărsându-se peste maluri, inundă o mare întindere de pământ, care rămâne ca o mare. Este în special o abundenţă de crapi, care sunt aşa de mari şi grei, încât pot ajunge să cântărească 80 de livre. Aceşti peşti, tăiaţi în lung în patru bucăţi, sunt săraţi şi puşi la afumat şi ies tot aşa de „buni şi de fini ca şi şunca. Se trimit la Constantinopol, unde sunt foarte apreciaţi”.

Cu multe amănunte relatează şi Francois de Pavie, în 1585, prinderea morunilor la gurile Dunării şi prepararea icrelor, atât de apreciate în Grecia şi în alte părţi. Ca şi în prima jumătate a secolului, actele interne cuprind numeroase menţiuni de heleşteie şi iazuri, special amenajate de către boieri şi mănăstiri pentru creşterea peştelui, îndeosebi în Moldova. De asemenea, se înregistrează şi mari cantităţi de peşte exportat în Polonia şi Transilvania.

În piscicultura sunt interesaţi mai ales marii feudali. Mănăstirile Tismana şi Cozia, în Ţara Românească, şi Neamţu, Bistriţa şi Galata, în Moldova, sunt posesoare a numeroase bălţi şi iazuri, din care se exploatează peştele. Uneori, însă, actele pomenesc de asemenea exploatări făcute şi de ţăranii liberi, pe lacurile sau bălţile dinlăuntrul hotarelor satului lor.

Vânătoarea

Vânătoarea este nu numai o îndeletnicire distractivă a boierilor şi domnului, ci şi o ocupaţie pentru unii locuitori ai ţării. Din carnea şi din pielea animalelor vânate ei îşi acopereau măcar o parte mică din nevoi. Despre bogăţia în animale şi păsări sălbatice a Ţării Româneşti în această vreme, relatează F. Sivori: „În această ţară se găsesc multe animale sălbatice, ca iepuri, cerbi, căprioare, mistreţi, vulpi, lupi şi urşi; se află potârnichi, fazani, gâşte şi raţe sălbatice, turturele, prepeliţe, sturzi în mare cantitate, astfel că se pot organiza minunate vânători”.

Exploatarea subsolului

Ca şi pentru epoca anterioară, izvoarele pomenesc între bogăţiile naturale ale celor două ţări şi pe cele ale subsolului. Munţii şi dealurile Moldovei şi Ţării Româneşti sunt descrise ca având mult aur, argint, fier, sare, sulf, păcură, chihlimbar etc. Minele de fier sau de aramă, altă dată în exploatare, sunt acum în mare măsură în părăsire. Se mai lucrează doar la ocnele de sare.

Secretarul genovez al lui Petru Cercel, Franco Sivori, diplomatul papal Giovani Botero şi alţii scriu că minele din cele două ţări nu sunt puse în exploatare din cauza turcilor, de teama ca nu cumva aceştia, aflând de existenţa lor, să ceară un tribut mai mare sau chiar să pună mâna pe ele. Aurul se scotea din apa râului Lotru, sub formă de grăunţe. Partea ce revenea domniei, în această vreme, se pare că era destul de importantă. sunt indicii că ar fi. existat oarecare exploatări populare de fier şi plumb, acesta din urmă în regiunea Curţii de Argeş. Fierul se prelucra de meşteşugari, care făceau din el unelte agricole.

Exploatarea sării cunoaşte în a doua jumătate a veacului o dezvoltare mai mare decât în epoca anterioară. În Ţara Românească, pe lângă cele două ocne mai vechi, de la Ocnele Mari şi Ocna Mică (lângă Târgovişte), se mai deschid două, la Telega şi la Ghitioara. În Moldova continuă exploatarea sării lângă Târgul Trotuş. Exploatarea sării aducea domniei venituri însemnate, în special din exportul ei în sudul Dunării.

În ocne, la tăierea sării, lucrau robi ţigani şi ţărani dependenţi. Transportul sării intra în obligaţiile către stat ale ţărănimii libere şi orăşenimii din apropierea ocnelor. Tehnica extragerii sării rămâne la fel de rudimentară ca şi mai înainte. Păcura se exploata destul de puţin în această vreme. Ea este totuşi amintită atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. În regiunea Buzăului se scotea sulf şi chihlimbar.

Din cele de mai sus se poate vedea că în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, cu toată crâncena exploatare turcească şi în ciuda frânei pe care dominaţia otomană a constituit-o, forţele de producţie din anumite ramuri ale economiei au continuat să se dezvolte, deşi într-o măsură nu prea mare şi într-un ritm relativ lent. Această dezvoltare a fost rezultatul unor eforturi deosebite depuse de popor.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Bazele economice şi creşterea prosperităţii

Fundamentele creşterii economiilor occidentale În 1945, ponderea Statelor Unite în producţia industrială a lumii capitaliste …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …