Dezvoltarea economică a Moldovei şi Ţării Româneşti în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

După sălbatica exploatare la care fuseseră supuse de către turci în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, Moldova şi Ţara Românească cunosc în cursul secolului următor o epocă de relativă refacere economică. Ea se manifestă în anumite progrese, deşi încă lente, ale forţelor de producţie, atât în agricultură cât şi în meşteşuguri, în dezvoltarea pe care o cunoaşte, în aceste condiţii, piaţa internă, în posibilităţile de export pe care le au cele două ţări.

Beneficiul progresului economic obţinut prin munca producătorilor direcţi este însă expropriat în cea mai mare parte de exploatatorii interni, clasa feudală românească, şi de cei din afară, Imperiul Otoman şi feudalitatea turcă. Această dublă exploatare este cauza principală a caracterului limitat pe care-l prezintă progresele economice amintite, în raport cu posibilităţile pe care le oferea mediul natural. Observatorii străini notează frecvent acest contrast, ca şi pe cel dintre impresia de bogăţie pe care o dădeau cele două ţări şi starea de mizerie în care trăia majoritatea populaţiei.

Agricultura

Fertilitatea solului Moldovei şi Ţării Româneşti continuă să uimească pe călătorii străini ajunşi prin părţile noastre. În 1632, Paul Strassburg, sol suedez la Poartă, nota în însemnările sale: „Pot spune că în toată lumea creştină nu este pământ mai roditor decât cel al Ţării Româneşti”. În ce priveşte Moldova, Bandini, care are în lunga şi amănunţita sa relatare un capitol special închinat bogăţiei ţării, afirmă la fel că „cine nu a văzut cu ochii nu va crede uşor cât e de mare rodnicia pământului moldovenesc”.

E drept că, dacă izvoarele sunt unanime în a lăuda bogăţia şi calitatea recoltelor, ele concordă şi în observaţia pe care o fac asupra întinselor suprafeţe ce rămân încă necultivate. În explicaţia acestei situaţii intră factori diferiţi: tehnica încă înapoiată a agriculturii, slaba densitate a populaţiei datorită condiţiilor economice în care trăia ţărănimea, exploatarea la care era ea supusă şi care o împiedica să fie interesată în creşterea unei producţii de al cărei rod ştia că nu va putea beneficia.

Totuşi, şi în aceste condiţii, se pot surprinde indiciile unui anumit spor al producţiei agricole. Creşterea suprafeţelor cultivate este dovedită mai întâi de menţiunile documentare privind noile defrişări - lazuri şi curături. În al doilea rând, se constată înmulţirea relativă a aşezărilor omeneşti, şi aceasta îndeosebi în regiunile de câmpie, pe care documentele păstrate le arată ca mai slab populate în epoca precedentă.

În ceea ce priveşte sistemele de cultură, se observă progresele asolamentului bienal, ceea ce constituie totodată - faţă de procedeul desţelenirilor permanente - indiciul unei creşteri a suprafeţelor cultivate. Importanţa culturii grâului, în ansamblul plantelor cerealiere cultivate, continuă să fie atestată atât de relatările călătorilor, cât şi de diferite izvoare privind comerţul intern şi extern. Alături de comerţul de grâu, pe piaţa internă şi externă, avem cel de făină şi de pâine, ceea ce arată larga lui folosire în alimentaţie. Un fapt însemnat în cultura grâului este înlocuirea pe scară largă a grâului de primăvară cu grâul de toamnă, semănat după două arături.

La începutul veacului al XVIII-lea, Del Chiaro considera aceasta drept situaţia generală: „Se ară de două ori pământul toamna şi apoi se seamănă grâul”. Pe lângă grâu, un loc însemnat în alimentaţie îl ţinea meiul. E posibil chiar ca cultura meiului, străveche la noi, să fi cunoscut, începând din ultimele decenii ale veacului al XVI-lea, o extindere mai mare în detrimentul grâului, cel dintâi nefiind cerut pentru aprovizionarea Constantinopolului şi a armatelor turceşti.

Sub Radu Şerban, în Ţara Românească se întâlneşte o dare pe mei. După Cantemir, în Moldova, meiul de cea mai bună calitate creştea în Ţara de Jos. Tot Cantemir spune, pentru Moldova, că ovăzul se cultiva relativ puţin, caii fiind hrăniţi cu orz. Şi De la Croix, referindu-se însă la producţia ambelor ţări, aşeza ovăzul după orz şi mei. Continuă de asemenea să se cultive, în amândouă ţările, dar pe o scară relativ redusă, secara.

O plantă nouă, menită să joace mai târziu un rol fundamental în alimentaţia ţărănimii, este porumbul. Pentru Ţara Românească, introducerea porumbului este atribuită de banul Mihai Cantacuzino unei acţiuni de guvernământ din domnia lui Şerban Cantacuzino. Dacă informaţia lui Mihai Cantacuzino este incontrolabilă, e cert că noua cultură a cunoscut în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea şi în cel dintâi al secolului următor o destul de largă extindere.

Del Chiaro, în relatările pe care le dă asupra metodelor de cultură folosite în Ţara Românească, îl aşează în al treilea rând după grâu şi mei, pentru a trece apoi la viţa de vie. În Moldova, răspândirea porumbului pare să fi fost mai înceată, deşi încă din 1694, Constantin Duca, în căutare de noi surse de venit, a introdus o dare specială, necunoscută până atunci, pogonul de porumb. Tăcerea lui Cantemir, care nu-l pomeneşte în Descrierea Moldovei, şi stăruinţa lui asupra meiului, arată totuşi slaba răspândire a culturii porumbului în Moldova până în primul deceniu al veacului al XVIII-lea.

Alături de porumb, în veacul al XVII-lea s-a introdus în Moldova şi în Ţara Românească şi tutunul. Dijma din „grădini de tutun” este amintită prima oară în Moldova în 1688. Odată cu darea pe pogonul de porumb, Constantin Duca instituia şi o dare de patru taleri pe pogonul de tutun. Del Chiaro menţionează şi el pentru Ţara Românească, între veniturile domniei, pe acelea provenind din darea pe tutun, care se dădea în arendă, ca şi oieritul, exploatarea salinelor sau vămile. Din relatările lui Del Chiaro, obiceiul fumatului apare ca răspândit, cel puţin în sânul boierimii. În prima jumătate a veacului al XVIII-lea, tutunul va deveni şi obiect de export în Transilvania.

O deosebită dezvoltare continuă să cunoască cultura viţei de vie. Ea se manifestă atât prin creşterea suprafeţelor sădite din centrele viticole cunoscute anterior, cât şi prin extinderea culturii în noi regiuni, despre care ştirile lipsesc din actele mai vechi, sau sunt cu totul sporadice. Pe harta sa tipărită la Padova în 1700, stolnicul Constantin Cantacuzino înseamnă şi „numele dealurilor unde se produc cele mai bune vinuri”, între care se află: Râmnic, Piteşti, Târgovişte, Scăieni (lângă Ploieşti), Cernăteşti (Valea Călugărească), Şchei (lângă Mizil), Sărata (lângă Buzău), Buzău, Negovani (lângă Râmnicu Sărat), Greaca (lângă Olteniţa) şi Caracal.

Trebuie adăugate, de asemenea, viile de la Drăgăşani şi Şegarcea, care începuseră să se impună. Pentru Moldova, Cantemir, care considera că viile „întrec cu mult pe toate celelalte daruri ale ţării”, dă şi el lista principalelor podgorii din vremea sa. În frunte se află Cotnarii, al cărui vin este proclamat drept „mai nobil decât toate vinurile europene, inclusiv acel de Tokaj”, dar cerând condiţii speciale de transport. Vin apoi podgoriile de la Huşi, cele de la Odobeşti, de la Nicoreşti şi, în sfârşit, în ţinutul Tutovei, cele de la Greceni şi Costeşti. Izvoarele semnalează de asemenea numeroasele vii aflate în jurul Iaşilor.

Documentele secolului al XVII-lea, în afara ştirilor privitoare la larga răspândire a viilor în Ţara Românească şi în Moldova - în aceasta din urmă îndeosebi în Ţara de Jos - ne dau şi informaţii privind tehnica viticolă. Contractele încheiate de boierii stăpâni ai locurilor cu ţăranii care se angajau să sădească vii, prevedeau distanţa necesară între butuci, adâncimea săpăturii, de câte ori pe an trebuia să fie săpată via, sprijinirea ei pe araci etc.

Del Chiaro aminteşte că toamna, după cules, viile se îngropau, iar Dimitrie Cantemir vorbeşte de pivniţele adânci şi boltite în care se ţinea vinul; unele s-au păstrat până azi sau ne sunt cunoscute datorită săpăturilor arheologice. Prin întinsele suprafeţe cultivate cu viţă de vie, boierii şi mănăstirile îşi creaseră una dintre cele mai însemnate surse de venit. Documentele menţionează frecvent şi viile ţărăneşti căzute în paragină din pricina apăsării fiscale şi a exploatării stăpânilor de pământ.

Un loc însemnat în ansamblul gospodăriilor, atât rurale - ţărăneşti şi feudale - cât şi orăşeneşti, îl deţineau pomicultura şi legumicultura. Menţiunile privitoare la pometuri, livezi, grădini sunt foarte frecvente în actele legate de transmiterea proprietăţilor, ceea ce arată marea lor răspândire. Călătorii străini notează şi ei bogăţia în fructe a celor două ţări şi calitatea acestora.

Observaţia lui Pietro Deodato-Baksici, făcută cu prilejul vizitei sale în Ţara Românească, din 1640, că livezile de pomi păreau, prin întinderea lor, adevărate păduri, apare întărită de spusele asemănătoare ale lui Cantemir despre pometurile Moldovei. Deodato, care a străbătut amândouă ţările, a fost impresionat în mod deosebit de abundenţa de fructe din regiunea Bacăului: „Cât am umblat prin Moldova, nicăieri n-am văzut belşug mai mare de fructe ca în jurul oraşului Bacău, tot soiul de poame vrednice de a fi servite la masa oricărui om de seamă”.

Alături de agricultură cu sectoarele ei specializate - viticultura, pomicultura şi legumicultura - creşterea vitelor rămâne mai departe una din ramurile de bază ale economiei celor două ţări şi aceea care aruncă pe piaţă partea cea mai mare de produse-marfă. Din nefericire, şi în acest domeniu, ca şi în celelalte ale vieţii economice, suntem cu totul lipsiţi de izvoare cu caracter statistic. Ştirile de care dispunem sunt de cele mai multe ori legate de acte de comerţ izolate sau cuprind aprecieri globale, date îndeosebi de călători.

Impresia de ansamblu ce se degajează din ele este că, după scăderea suferită la sfârşitul veacului al XVI-lea, în urma vânzărilor masive impuse de aspra fiscalitate a acelei vremi, stocul de vite mari, de ol şi de porci se reface treptat în cursul secolului al XVII-lea, el putând alimenta într-o mare măsură comerţul extern, fără a ajunge însă la proporţiile pe care le cunoscuse în epoca anterioară. În Moldova, mişcarea aceasta ascendentă - care nu trebuie privită ca uniformă - îşi atinge punctul maxim către mijlocul secolului, pentru ca, apoi, ultimele decenii ale acestuia să fie marcate de un declin tot mai accentuat.

Călătorii străini, ca şi Cantemir de altfel, nu notează numai bogăţia în vite a celor două ţări, ci şi calitatea lor deosebită. Preţuite îndeosebi sunt oile de munte, numite de turci „kivirgik”, cu carne gustoasă şi uşoară. Lăudată este şi rasa bovinelor, despre care Bandini spune că au picioarele mai scurte decât cele ungureşti, dar le întrec pe acestea din urmă în mărime.

Cantemir deosebeşte boii mici de munte de cei mari şi frumoşi de la câmpie. La fel, alături de caii de munte, care erau mai mici, însă puternici şi rezistenţi la muncă, există o a doua rasă de cai, socotită dintre cele mai bune din Europa şi foarte preţuită în lumea turcească. Călătorul englez Robert Bargrave spune despre grajdurile lui Vasile Lupu, care, fireşte, nu cuprindeau numai cai moldoveneşti : „Sânt într-adevăr de semnalat, mai puţin pentru măreţia şi comoditatea lor, cât mai ales pentru numărul şi calitatea cailor, întrecând cu mult pe acei ai ducelui de Florenţa sau ai regelui Angliei”.

Porcii se creşteau atât în gospodăriile de la ţară, cât şi în cele de la oraş, ca şi păsările. Între ramurile importante ale economiei Moldovei şi Ţării Româneşti continuă să rămână şi apicultura. Ştirile de care dispunem sunt numeroase, atât în ce priveşte bogăţia în stupi a celor două ţări, cât şi calitatea mierii şi a cerii, care le făcea căutate pe pieţele străine. Del Chiaro ne dă chiar o largă descriere a metodelor apicole folosite în Ţara Românească la începutul secolului al XVIII-lea. Acelaşi lucru se poate spune despre abundenţa peştelui, din care cea mai mare parte se scotea din apele şi bălţile Dunării, dar era pescuit şi în râuri şi heleşteie.

După Del Chiaro, nu era gospodărie boierească să nu aibă un heleşteu. În acelaşi timp, străinii ajunşi prin părţile noastre erau izbiţi de ieftinătatea peştelui pe piaţă, de dimensiunile unor specii, ca morunul şi cega, şi de gustul delicat al unor peşti din râurile de munte, în special al păstrăvului. În sfârşit, deşi unii călători străini consideră că nu se puneau suficient în valoare bogăţiile animale ale pădurilor, sunt destule dovezi care atestă larga practicare a vânătorii, atât pentru carnea vânatului, cât mai ales pentru blănurile care - îndeosebi cele de jder - făceau şi obiectul unui negoţ peste hotare.

Exploatarea subsolului

Începând din secolul al XVI-lea, călătorii străini prin părţile noastre amintesc adesea lipsa de punere în valoare a bogăţiilor subsolului, din pricina fricii de lăcomia turcilor. Ştirea aceasta este confirmată şi de Dimitrie Cantemir, ceea ce arată că într-adevăr lucrurile erau văzute astfel de contemporani. În realitate, însă, este neîndoielnic, pe de o parte, că o atare judecată nu comporta o cunoaştere exactă a zăcămintelor şi o evaluare precisă a posibilităţilor de exploatare, iar pe de alta, că o anumită dezvoltare a continuat să cunoască mineritul şi după instaurarea dominaţiei otomane.

Dovezile pentru veacul al XVII-lea sunt, în această din urmă privinţă, de mai multe feluri: descoperirea unor cuptoare de reducere a minereului sau reziduuri ale operaţiilor de reducere; folosirea termenului de băiaş pentru indicarea meseriei unor persoane din regiuni miniere, menţionate în actele vremii; unele ştiri directe, date de izvoarele documentare sau narative.

Cuptoare pentru reducerea oxizilor din minereu şi fragmente de cuptoare, de la sfârşitul veacului al XVI-lea sau începutul celui de-al XVII-lea, au fost descoperite, în Moldova, pe teritoriul actualei comune Porceşti (lângă Bacău), iar în Muntenia pe acela al vechiului Târgşor. La Baia de Fier, sondajele arheologice efectuate au scos la iveală părţi dintr-un cuptor-furnal datând din epoca lui Matei Basarab, împreună cu mari cantităţi de minereu şi de zgură de fier. Bucăţi de zgură, databile din secolul al XVII-lea, au fost descoperite de asemenea la Suceava, ca şi în săpăturile efectuate la mănăstirea Hangu şi Buhalniţa (lângă Bacău).

Micile exploatări de minereuri par să fi fost destul de răspândire în cele două ţări. Dar metodele de extracţie şi de reducere erau în genere rudimentare; analiza bucăţilor de zgură păstrate arată că ele cuprindeau încă un procent de 30-40% fier, care rămânea astfel nepus în valoare. Au existat, totuşi, şi instalaţii cu un nivel mai înalt de tehnicitate, dar nu le cunoaştem decât din unele descrieri.

Acesta este cazul exploatării de la Baia de Aramă, care capătă un avânt deosebit în timpul lui Matei Basarab şi continuă să funcţioneze în tot cursul veacului al XVII-lea. Într-o pagină plină de interes pentru cunoaşterea nivelului superior la care au putut ajunge forţele de producţie în acest domeniu, Paul de Alep ne-a lăsat descrierea modului de extragere şi de reducere a minereului la Baia de Aramă.

Operaţiile de tăiere a păturilor de aramă continuau fără întrerupere şi noaptea, la lumina torţelor. Acolo unde stratul de minereu era prea dur, dislocarea lui se obţinea prin încălzirea cu cărbuni aprinşi. Pentru transportul la suprafaţă al minereului, se folosea un sistem de scripete, cu roţi puse în mişcare prin tracţiune animală. Operaţiile de reducere se efectuau la „casele de fusiune”, care cuprindeau fiecare câte 5-6 cuptoare. Temperatura înaltă necesară fusiunii se realiza prin introducerea aerului cu ajutorul unor foaie de mari dimensiuni, care foloseau forţa hidraulică.

În acest chip, se obţinea o temperatură de circa 1.200°C. Metalul topit şi răcit era tăiat în bucăţi şi supus la arderi repetate, în vederea eliminării impurităţilor. Apoi, în urma unei noi topiri într-unui din furnale, arama curgea în forme, „frumoasă şi curată ca ceara”. După acelaşi Paul de Alep, producţia anuală de la Baia de Aramă ar fi ajuns în vremea lui Matei Basarab până la 750 de tone, pentru a coborî apoi la circa 250 de tone. Ca metode tehnice folosite, exploatarea de la Baia de Aramă se găsea la nivelul obişnuit în acea vreme pentru regiunile miniere importante din Europa.

Principalul centru de exploatare a fierului, în secolul al XVII-lea, este cel de la Baia de Fier. Şi aici punerea în valoare a zăcămintelor miniere capătă amploare în timpul domniei lui Matei Basarab, care, după ce în 1641-1642 preluase de la boierii Glogoveni stăpânirea Băii de Aramă, sileşte, 2-3 ani mai târziu, pe Danciu Pârăianu şi Vlad Bârsescu să-i vândă satul Baia, aflat în posesiunea lor. Deşi Baia de Fier nu va rămâne multă vreme stăpânire domnească, exploatarea minereului continuă în tot cursul veacului.

Informaţii din jurul anului 1700 dau ca dimensiuni ale cuptoarelor de reducere circa 5 m lungime, 2 m lăţime şi tot atâta înălţime, ceea ce indică o capacitate importantă pentru acea epocă. Cantităţile obţinute fie în centrele unde se aplicau metode înaintate, fie în acelea, mult mai numeroase, unde extragerea şi reducerea minereului se făcea într-un mod mai rudimentar nu erau însă suficiente pentru îndestularea nevoilor în creştere ale meşteşugurilor consacrate prelucrării fierului. De aceea se continuă şi în secolul al XVII-lea importul de materie primă, ca şi, de altminteri, cel de obiecte gata lucrate.

Exploatarea minieră care reuşea să acopere nevoile interne, oferind în acelaşi timp un important surplus pentru export, continua să fie aceea a sării. Şi aici, ca şi la punerea în valoare a zăcămintelor de fier, se deosebesc două tipuri de exploatare: unul popular, de data aceasta menit să satisfacă nevoile individuale ale locuitorilor din regiunile bogate în sare - în schimbul unei dări anuale către domnie, ei aveau dreptul să taie sare pentru trebuinţele caselor lor - şi altul având drept scop vânzarea pe piaţă a sării. Extragerea sării pentru piaţă - care constituia tipul cel mai important dintre cele două în fiinţă - se făcea din ocne sau saline cu o mare capacitate de producţie. În prima jumătate a veacului al XVII-lea, continuau să funcţioneze salinele de la Ocnele Mari, Ocna Mică de lângă Târgovişte şi cele de la Telega şi Ghitioara (lângă Teleajen).

În ultimele decenii ale secolului, se deschid alte trei ocne, la Teişani, în apropiere de Ghitioara, la Slănic şi la Săraru (lângă Teleajen), cea mai importantă fiind aceea de la Slănic. Dar această situaţie nu durează multă vreme. În 1705, Brâncoveanu închide ocnele de la Săraru şi Ghitioara - după 1710 o închide şi pe aceea de la Teişani - fapt pe care nu se sfieşte să-l explice în chip foarte lămurit: „Fiind ocne multe şi se scotea sare multă, care neputându-se vinde cu preţ bun, venitul ţării şi al domniei venea la scădere, pentru aceasta domnia-mea am socotit de s-au închis ocna de la Sărariul şi de la Jitioară”. Şi Dimitrie Cantemir menţionează aceeaşi politică a domniei în ce priveşte punerea în valoare a zăcămintelor de sare.

Moldova, ale cărei bogate zăcăminte de sare au atras totdeauna atenţia călătorilor, cunoştea şi ea cele două tipuri de exploatare. În unele locuri, sarea se afla la suprafaţă, astfel că nici nu mai era nevoie de săparea unor galerii. Izvoarele vorbesc de depozitele de sare din împrejurimile Focşanilor, de la Grozeşti, Trotuş Tg. Ocna (judeţul Bacău), din dealurile Hârlăului. Cele din apropiere de Ibăneşti (Dorohoi) sunt menţionate de călătorul englez R. Bargrave (1652), care socotea sarea moldovenească drept „cea mai bună pe care am văzut-o sau gustat-o vreodată”. Ocnele cele mai însemnate erau cele de la Trotuş şi Tg. Ocna.

Tehnica extragerii era aceeaşi în amândouă ţările. La stratul de sare se ajungea prin săparea unui puţ, ai cărui pereţi se fixau cu ajutorul unor îngrădituri de nuiele. Tăierea sării se făcea cu topoare, cu ciocane (unele prismatice sau cilindrice, pentru bătut, şi altele ascuţite) şi cu pene de metal. Ridicarea la suprafaţă a bolovanilor de sare era realizată printr-o aparatură numită crivac, pusă în mişcare prin tracţiune animală.

Exploatarea păcurii, întâlnită şi în epoca precedentă, e menţionată mult mai frecvent de izvoarele secolului al XVII-lea. Bandini aminteşte, în Moldova, fântânile de păcură de la Lucăceşti (lângă Bacău), iar Dimitrie Cantemir pe cele de la Moineşti. În Ţara Românească ele sunt pomenite de Pietro Deodato. Destul de numeroase sunt menţiunile privind păcura în documentele interne (în Moldova, pe Tazlău, la Tăteşti, Lucăceşti, Firloieşti; în Ţara Românească la Câmpina, pe Valea Puturosului, la Drăgăneşti, la Păcori).

Unei exploatări destul de întinse a dat loc, în secolul al XVII-lea, silitra sau azotatul de potasiu, prin a cărei tratare se obţinea praful de puşcă. Cantităţile cele mai importante se scoteau în Moldova, unde ea forma şi obiect de export. De la Croix aminteşte de zăcămintele de la Soroca, iar Dimitrie Cantemir afirmă că „nitrul (silitra) se face mai peste tot, deoarece câmpiile Moldovei au mai toate pământ negru şi plin de nitru”. Nici pentru Ţara Românească ştirile despre pregătirea silitrei nu lipsesc - Evlia Celebi vorbeşte de depozite de silitra la răsărit de Râmnicu Sărat; în vremea lui Brâncoveanu ea se exploata la Focşani, dar izvoarele arată că se aducea şi din Transilvania.

Piatra de carieră, folosită la construcţiile religioase şi civile - pentru această epocă sunt mai ales de semnalat frecventele menţiuni ale unor pivniţe de piatră - la mori şi teascuri, la poduri şi chiar uneori la pavaje, se extrăgea în foarte numeroase locuri, după cum o atestă şi specificarea în documente a „rudelor cu piatră”. În lucrările întreprinse de Brâncoveanu la curţile de la Târgovişte se folosea calcarul de la Albeşti. Pentru construcţiile din Iaşi şi Suceava, se scotea piatră din dealurile aflate în împrejurime.

Ca şi în epoca precedentă, aurul se culegea din apele râurilor de munte. Paul de Alep aminteşte că între Râmnicu Vâlcii şi mănăstirea Cozia, întreaga regiune era prevăzută cu zăgazuri, la deschiderea cărora se strângea aurul depus la fund. Şi Dimitrie Cantemir vorbeşte de nisipul aurifer lăsat de revărsarea apelor de munte, în amândouă ţările, operaţiile de culegere şi de turnare a aurului în bare erau efectuate de ţigani - în Ţara Românească de ţiganii rudari ai mănăstirii Cozia. Culegătorii erau obligaţi să predea domniei o anumită cantitate de aur pe an. La începutul secolului al XVIII-lea, această cantitate era în Ţara Românească de circa 4 kg, iar în Moldova, unde ea făcea parte dintre veniturile doamnei, de 5 kg.

Comerţul intern

Dezvoltarea meşteşugurilor în secolul al XVII-lea constituie unul dintre factorii de baza care au determinat creşterea, în această epocă, a pieţei interne. Deşi continuă să se practice şi meşteşugul la comanda consumatorilor, producţia meşteşugărească se orientează în chip evident către piaţă, ea devenind tot mai mult o producţie de mărfuri. Schimburile dintre oraş şi sat, bazate pe producţia internă, capătă în cursul-veacului un caracter tot mai intens. Fără a se putea vorbi încă de precumpănirea economiei marfă-bani în ansamblul vieţii economice a celor două ţări, pierderile de poziţii pe care le suferă economia naturală sunt, totuşi, însemnate.

În afară de produsele meşteşugăreşti şi de cele provenind din import, asupra cărora vom reveni, piaţa internă este alimentată într-o măsură foarte însemnată de produsele gospodăriei ţărăneşti şi feudale: vite şi păsări, cereale, vin, miere, unt, brânzeturi, fructe, lână etc. Între obiectele de comerţ, un loc important îl păstrează peştele. Trebuie adăugate, de asemenea, sarea şi metalele brute, cele din urmă provenind atât din extracţia internă, câţ şi din comerţul extern.

Fără a se părăsi cu totul anumite forme de comerţ ambulant, activitatea de schimb are ca formă principală comerţul permanent din cadrul pieţelor orăşeneşti, lângă care păstrează un loc de primă importanţă târgurile săptămânale şi bâlciurile cu caracter periodic, care se ţin mai cu seamă tot la oraşe. La activitatea comercială participă, ca şi în epoca precedentă, ţăranii, stăpânii de domenii laici şi mănăstirile - care vând produsele propriilor gospodării sau întreprind acţiuni propriu-zise de comerţ - meşteşugarii şi negustorii.

Acţiunea de acaparare a prăvăliilor de la oraşe din partea boierilor şi a mănăstirilor, cunoscută din veacul anterior, continuă să se desfăşoare în secolul al XVII-lea, ea constituind fie un mijloc de concurenţă - la adăpostul, de obicei, al unei situaţii privilegiate - păgubitor pentru negustorii de meserie, fie unul de exploatare a meşteşugarilor şi a micilor negustori prin închirierea prăvăliilor.

Cu toate aceste eforturi ale clasei feudale, intensificate în jumătatea a doua a veacului, cea mai mare parte a prăvăliilor - al căror număr, cel puţin în centrele principale, era în continuă creştere - aparţineau meşteşugarilor şi negustorilor. Meşteşugarii îşi desfăceau produsele fie direct, în prăvăliile proprii sau la piaţă, fie prin intermediul negustorilor. Rolul acestora din urmă în circulaţia produselor interne apare sporit, tendinţele tot mai evidente ale separării producţiei de circulaţie fiind ele înseşi un indiciu al intensificării producţiei de mărfuri.

Târgurile săptămânale atrăgeau pe piaţa oraşelor un aflux de populaţie rurală şi serveau în chip esenţial la stabilirea schimburilor dintre oraş şi sat. La multe din aceste târguri veneau şi negustori din afară, astfel că ele jucau şi un rol în comerţul extern. În relaţiunea călătoriei sale din Ţara Românească în 1640, Deodato arată că la târgul ce se ţinea la Craiova în fiecare vineri, se aduceau „oi şi alte animale în număr foarte mare, şi vin negustori din Turcia, chiar şi de la Constantinopol, ca să cumpere vite”. De asemenea veneau mulţi negustori străini şi la târgul de la Slatina, ce se ţinea duminica, sau la Caracal, care avea zi de târg miercurea - cu care prilej se vindeau „un mare număr de vite, ca şi la Craiova”.

Negustorii străini mergeau şi la târgul de la Piteşti, ca şi - după aceeaşi relaţiune - în multe alte localităţi. Asemenea târguri săptămânale se ţineau şi în oraşele Moldovei. De pildă, la Roman, în 1673, se revenea asupra unei schimbări intervenite între timp, astfel că „dzuoa târgului să nu fie duminecă, ce să fie marţi şi miercuri, cum au fost de vac”. La târgul săptămânal de la Galaţi, după acelaşi Deodato, veneau „mulţi negustori turci, armeni, greci, români şi uneori şi catolici, dar rar, deoarece nu se găsesc în apropiere, în Turcia, locuri care să fie locuite de catolici”. La Huşi, târgul se ţinea joia, „cu o mare afluenţă de oameni”.

O amploare mult mai mare decât târgurile săptămânale o aveau bâlciurile, care uneori se bucurau de o durată foarte lungă. Astfel, „sborul” de la Câmpulung începea de Sf. Ilie şi ţinea o lună. După Del Chiaro, Câmpulungul e „loc renumit pentru că în fiecare an, la mijlocul lui iulie, se face acolo un bâlci însemnat, la care vin negustori din multe părţi”. Evlia Celebi vorbeşte, cu evidentă exagerare, de imensul număr al negustorilor veniţi din toate părţile lumii la bâlciurile de la Focşani şi de la Slatina, ca şi de miile de prăvălii ridicate temporar la marginea oraşului, unde se desfăşura bâlciul.

Din povestirea plină de fantezie a călătorului oriental trebuie să reţinem puternica impresie pe care o făceau aceste bâlciuri, precum şi caracterul variat al mărfurilor expuse spre vânzare: produse agricole şi meşteşugăreşti, interne şi externe. Buna aprovizionare a pieţei, îndeosebi în capitalele celor două ţări, este adeseori relevată de călătorii străini. Paul Strassburg, vizitând Bucureştii în 1632, nota că „toate drumurile şi pieţele oraşului erau pline de mărfuri scumpe, pe care le expuseseră spre vânzare italieni, greci, români, turci şi armeni”. La fel, N. Barsi, Deodato, Bandini insistă în relaţiunile lor asupra traficului intens care se făcea la Iaşi şi a negustorilor de diferite neamuri care se aflau acolo.

Dezvoltarea comerţului duce la organizarea caravanseraiurilor - cher-văsării - servind atât ca adăpost pentru negustori şi mărfuri cât şi ca localuri de vamă. La Iaşi, încă din 1603 e menţionată chervăsăria mănăstirii Sf. Sava, înzestrată cu pivniţă de vinuri, iar în 1625 chervăsăria domnească în Uliţa Rusească, în Bucureşti, la mijlocul veacului, încep să se construiască hanuri. La 1666, Evlia Celebi le socotea în număr de şapte. Câţiva ani mai târziu, ele încep să fie amintite şi de documentele interne, cele dintâi fiind acelea ale lui Manole Zaraful de pe Uliţa Mare.

Del Chiaro, care considera hanurile construite de Şerban Cantacuzino şi de Brâncoveanu între lucrurile „demne de a fi văzute la Bucureşti”, dă şi o descriere a unor asemenea construcţii: „Hanul e o incintă de ziduri puternice şi înalte în felul marilor mănăstiri ale călugărilor noştri; de jur împrejur, sub porticuri, se află prăvălii acoperite cu bolţi, pentru mai mare siguranţă împotriva primejdiei incendiilor, şi aceste prăvălii sunt ţinute de negustori creştini sau turci, plătind o anumită sumă drept chirie pe lună, în care scop se află acolo paznici, datori să aibă şi grija de a închide în fiecare seară porţile hanului şi de a veghea la siguranţa şi liniştea negustorilor”. Tot Del Chiaro aminteşte şi de „frumosul han” ridicat la Craiova de stareţul mănăstirii Hurezul, ale cărui venituri erau ridicate de aceeaşi mănăstire.

Ni s-a păstrat, din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, catastiful unei dughene din Iaşi, care ne permite să cunoaştem atât mărfurile care se vindeau într-o asemenea prăvălie, cât şi o parte din clienţii ei. În dugheana de la Iaşi se vindeau stofe de mătase: tafta, muselină albastră, adamască, atlaz; postavuri: feleandreş, postav ardelenesc, abăioară; pânzeturi: bogasiu, pânză turcească, pânză de casă; îmbrăcăminte: fote, baibarace (jachete femeieşti), contase (mantale îmblănite), brâuri; harnaşament, sârmă galbenă etc.

Între clienţi - ale căror datorii se înseamnă în catastif - apar boieri, mici dregători, dar şi negustori, meşteşugari şi ţărani. Pe lângă clienţii care se bucură de credit nediscutat sunt şi unii care aduc în sprijinul lor chezaşi, iar alţii lasă zăloage. La fel ca meşteşugarii, şi neguţătorii sunt organizaţi în bresle, având în frunte un staroste. Cea mai veche menţiune a unui staroste de negustori e din 1610 şi se referă la neguţătorii din Iaşi. În stadiul actual al cunoştinţelor, este şi cea mai veche menţiune, în această formă, a unei organizări de breaslă. Breslele negustoreşti devin tot mai puternice către sfârşitul veacului, ele tinzând să se substituie în multe domenii, la Bucureşti şi Iaşi, tradiţionalei autorităţi orăşeneşti a judeţului şi pârgarilor.

Comerţul extern

La comerţul extern participă atât negustorii localnici, cât şi negustori străini, cu precumpănirea însa a acestora din urmă. Pe lângă negustori, iau parte la schimburile cu alte ţări şi elemente feudale laice - cum e cazul boierului Preda Brâncoveanu, care, după Paul de Alep, trimitea în fiecare an la Constantinopol nu mai puţin de 1.000 de boi - precum şi multe mănăstiri. În 1697, Brâncoveanu poruncea vameşilor de la Câmpina şi Văleni să nu ia vamă mănăstirii Mărgineni, specificând că „obiceiul iaste mănăstirilor celor mari, pentru căte bucate ar fi având de vânzare, au boi, au cai, au oi, au de alte bucate, de nici unile vamă nu dau. Însă bucate de ale mănăstirii, iar nu dă neguţătorie”.

Direcţiile comerţului exterior, ca şi mărfurile care fac obiectul acestui comerţ, sunt în linii generale cele cunoscute din veacul precedent. Moldova şi Ţara Românească rămân mai departe exportatoare de produse agricole şi naturale şi importatoare de produse meşteşugăreşti, şi îndeosebi de mărfuri de lux, destinate clasei dominante. Documentele pentru stabilirea volumului, atât în ce priveşte comerţul de export, cât şi cel de import, ne lipsesc însă, ceea ce împiedică reconstituirea unei curbe de evoluţie bazate pe date precise.

Informaţiile de care dispunem se referă doar la acte de comerţ sporadice sau cuprind cifre globale ori judecăţi de ansamblu, transmise nouă îndeosebi de călătorii străini. Este evident că valoarea exportului, chiar în condiţiile în care se efectua el în bună parte, o întrecea pe aceea a importului. Altminteri, în ţări care nu băteau monedă proprie, nu s-ar explica existenţa numerarului cu care se făcea faţă obligaţiilor băneşti către Poartă.

Principalul curent de schimburi continuă să rămână şi în secolul al XVII-lea acela care lega Moldova şi Ţara Românească de Imperiul Otoman. În ceea ce priveşte produsele trimise în sudul Dunării, trebuie deosebite, după cum s-a mai arătat, livrările gratuite de cumpărăturile efectuate prin intermediul unuia dintre cele două state, ca şi de achiziţiile făcute direct pe piaţă de către negustorii veniţi din Imperiul Otoman.

De altminteri, se puteau naşte conflicte de interese chiar între negustorii din imperiu şi statul otoman. Astfel, o poruncă a lui Şerban Cantacuzino, din 1 mai 1681, era adresată „voao tuturora carii aveţi oi de cumpărat aici în ţara domnii mele, ca să le duceţi să faceţi neguţătorie la Ţarigrad, veri turci, veri creştini au măcar veri ce oameni veţi fi”, cerându-li-se să dea din oile cumpărate, căci domnul primise „porunca de la puternica împărăţie ca să dăm sursatul de oi”, iar încercarea sa de înţelegere cu gelepii ca să dea bani în loc de oi nu fusese primită de către aceştia.

Pentru condiţiile în care se făceau achiziţiile de pe piaţă ale neguţătorilor din imperiu este lămuritoare constatarea lui Dimitrie Cantemir din Descriptio-Moldaviae: „Căci negustorii străini, turci, evrei, armeni şi greci... au pus mâna pe întregul negoţ al Moldovei şi, cumpărând la preţuri foarte joase turme de oi şi de vite, le duc la Constantinopol şi în alte oraşe, unde le vând pe preţ îndoit şi întreit”.

Mărfurile exportate din Moldova şi din Ţara Românească în Imperiul Otoman sunt aceleaşi ca şi în epoca precedentă: cereale, oi şi vite mari, lemn de construcţie, sare, miere, ceară, unt, brânzeturi, cărnuri conservate. După Paul de Alep, se transporta în Turcia, ba chiar şi în Persia, şi aramă din minele de la Baia de Aramă. Despre sarea din Ţara Românească, acelaşi călător spune că „vin neguţători din Turcia şi corăbii din Constantinopol, să cumpere sare ca să o ducă în ţara lor; toată sarea consumată în Rumelia şi Constantinopol e adusă din aceste regiuni”. Aceeaşi informaţie privind marele export de sare moldovenească în Turcia şi la tătari o întâlnim la Deodato, Bandini, R. Bargrave şi Dimitrie Cantemir. Se exportau de asemenea în Turcia silitră şi potasă.

Comerţul cu Imperiul Otoman nu cuprindea numai legăturile cu provinciile europene ale acestuia, ci ansamblul de regiuni aflate sub dominaţia Porţii. Cantemir arată că la Galaţi veneau vase din Crimeea, de la Trapezunt, Sinope, Constantinopol şi chiar din Egipt şi, mai departe, din Barbaria, adică din regiunile Africii de nord situate la apus de Egipt. Legăturile cu Italia se făceau de asemenea prin Turcia. La rândul lor, produsele venite de la sudul Dunării nu erau numai mărfuri turceşti, ci în genere produse orientale şi mediteraneene. Se aduceau, astfel, ţesături de mătase, bumbac sau păr de cămilă, pânzeturi, piele fină pentru încălţăminte, piese de îmbrăcăminte, covoare, perdele, uiitdelemn, fructe mediteraneene, mirodenii, arme, giuvaieruri, obiecte de veselă etc.

Alături de negoţul cu Imperiul Otoman, dar frânate de dezvoltarea acestuia, se continuă legăturile comerciale cu alte ţări, precum şi cele tradiţionale cu Transilvania. Comerţul de grâne între cele trei ţări române are un caracter oarecum întâmplător, el făcându-se dintr-o parte într-alta după situaţia recoltelor, de vreme ce toate trei erau producătoare de cereale. În ce priveşte vitele, ele se trimiteau mai ales din Ţara Românească şi Moldova în Transilvania, dar se întâmpla şi contrariul, îndeosebi atunci când era vorba de vite de rasă pentru gospodăriile boiereşti sau de necesităţi urgente de aprovizionare a Porţii.

În afară de vite, de piei şi de blănuri - îndeosebi blănuri de jder - se exporta în Transilvania peşte, sare, vin, lână, talpă şi se aduceau în schimb unelte agricole şi meşteşugăreşti, postav, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, metal brut şi obiecte de metal, cuie de şindrilă etc. Între negustorii din cele două părţi ale munţilor se stabileau şi asocieri în vederea activităţii comerciale. Mulţi dintre ei se aşezau pentru o bucată de vreme, uneori chiar definitiv, în ţara vecină. Neguţătorii din Ţara Românească şi din Moldova participau şi la aprovizionarea pieţei ardelene cu produse orientale, aşa cum din Transilvania se cumpărau şi produse de import, sau acestea erau trecute de negustori transilvăneni în ţările de peste munţi.

Produse româneşti se exportau de asemenea în Polonia, în Rusia, în Imperiul german, la Veneţia. În ce priveşte Moldova, intensitatea maximă a exportului a fost atinsă la mijlocul veacului, când în genere viaţa economică a acestei ţări a cunoscut o înflorire deosebită. „Plină Ţara Leşească, oi dzice, de aur - spune Miron Costin - la care pre acele vremi curea Moldova cu boi de negoţ, cu cai, cu miiere şi aducea dintr-aceia ţară auru şi argintu”.

Dimitrie Cantemir, care deplânge sărăcirea Moldovei din vremea sa, socotea totuşi, în ce priveşte boii, că „sânt duşi în fiecare an mai bine de 40.000 prin Polonia la Gdansk şi apoi, sub numele de boi polonezi, sunt răspândiţi în regiunile vecine”. În aceeaşi vreme, Del Chiaro nota că boi tineri din Ţara Românească se trimiteau şi la Veneţia, pe când caii erau cumpăraţi nu numai pentru armata imperială din Transilvania, ci şi de neguţătorii din Polonia.

Sarea - trimisă, cum am văzut, în cantităţi mari la sud de Dunăre sau în Crimeea - forma, ca şi peştele sărat, obiectul unui întins comerţ de export şi în alte direcţii. Din Moldova, după cum însemnau Bandini şi alţi călători, se trimiteau mari cantităţi de sare în Rusia, Podolia şi Ucraina. În ce priveşte peştele, Bandini aminteşte miile de care ce se transportau anual în aceleaşi regiuni, de la Galaţi pornind numai în Polonia mai bine de 1.000 de care. La fel se petrecea cu vinul, despre care Cantemir spune că atrăgea, prin preţul său scăzut, pe „negustorii străini, ruşi, poloni, cazaci, transilvăneni şi chiar unguri”.

Se exportau de asemenea piei, miere şi ceară. Spre sfârşitul secolului, cantităţi însemnate de ceară din Ţara Românească erau duse la Veneţia. Din Moldova se mai exporta silitră în Polonia şi mai ales potasă, care de la Gdansk se transporta mai departe pe mare. Un călător italian, G. B. de Burgo, notează chiar existenţa la Galaţi în 1681 a unui agent olandez şi a unei „mari magazii pentru depozitarea mărfurilor aparţinând naţiunii pe care el o reprezenta, spre a le ţine sub pază până ce negustorii trimeteau corăbiile ca să le încarce”.

Între mărfurile importate se întâlnesc postavurile şi pânzeturile de diferite provenienţe, mătăsuri şi brocarturi veneţiene, articole de îmbrăcăminte, obiecte de metal, podoabe, blănuri şi piei lucrate etc. Blănurile scumpe din Rusia erau cumpărate atât pentru darurile la Poartă, cât şi pentru boierii din cele două ţări. Importanţa comerţului moldo-rus, pusă în lumină de clauzele tratatului comercial din 1656, este învederată şi de spusele lui Miron Costin despre mijlocitorul în 1637 a păcii dintre turci şi ruşi, Isar, „omu aicea în ţară pe acele vremi vestitu cu neguţitoriia în Ţara Moschicească”.

Către sfârşitul epocii la care ne-am oprit, încep legăturile cu Leipzigul, atât de importante în veacul al XVIII-lea. Del Chiaro, vorbind despre cristalurile veneţiene care soseau în Ţara Românească prin Constantinopol, aminteşte şi de cele de Boemia „pe care obişnuiesc să le aducă de două ori pe an, împreună cu diferite feluri de alte mărfuri, negustorii ce vin de la Lipsea”.

În acelaşi timp, în cursul secolului al XVII-lea, Ţara Românească şi Moldova cunoşteau şi un important comerţ de tranzit, care de multe ori se împletea cu cel extern. Prin aşezarea lor geografică, cele două ţări ofereau căile cele mai favorabile pentru legăturile comerciale ale Transilvaniei şi Poloniei cu Imperiul Otoman, precum şi, într-o anumită măsură, pentru acele ale Ungariei şi Rusiei.

Cel mai frecventat drum de tranzit era acela care - prin Galaţi, Bârlad, Iaşi - străbătea Moldova pentru a duce în Polonia. Comerţul de tranzit prezenta interes pentru cele două ţări prin taxele vamale încasate de domnie, prin cărăuşia la care dădea loc şi, într-o oarecare măsură, prin contribuţia adusă la dezvoltarea târgurilor prin care se făcea tranzitul de mărfuri. La acest comerţ, aflat în cea mai mare parte în mâinile negustorilor străini, participau uneori şi negustorii localnici.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Bazele economice şi creşterea prosperităţii

Fundamentele creşterii economiilor occidentale În 1945, ponderea Statelor Unite în producţia industrială a lumii capitaliste …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …