Dezvoltarea culturii în România între cele două războaie mondiale

Dezvoltarea generală a României în perioada care începe cu desăvârşirea unităţii naţionale se împleteşte în chip firesc cu dezvoltarea culturii. Realizarea unităţii naţionale depline a contribuit în măsură deosebită la dezvoltarea învăţământului şi a instituţiilor culturale, la avântul creaţiei ştiinţifice şi literar-artistice, nu numai prin eliberarea unor mari energii spirituale, ci şi prin crearea cadrului necesar acestui avânt. Totodată, cultura a reflectat ascuţirea contradicţiilor sociale şi politice, prin adâncirea conflictului ideologic dintre teoriile cercurilor reacţionare ale burgheziei şi concepţia revoluţionară despre lume şi societate, promovată de Partidul Comunist Român, exponentul celei mai înaintate clase sociale - proletariatul.

Deceniile III şi IV ale secolului al XX-lea s-au caracterizat prin intensificarea luptei dintre ideologia şi cultura progresistă şi cea reacţionară, fascistă. Intensitatea acestui conflict ireductibil a atins punctul culminant în perioada în care fascismul s-a instaurat temporar la putere şi în România. Cei mai valoroşi oameni de cultură s-au pronunţat energic pe frontul luptei antifasciste: unii dintre ei s-au situat pe poziţii avansate, contribuind la dezvoltarea gândirii materialiste. Partidul Comunist Român a fost apărătorul consecvent al valorilor umanistice ale culturii noastre naţionale, împotriva cosmopolitismului şi a reacţiunii.

Numeroşi intelectuali au participat la lupta brigăzilor internaţionale din Spania, împotriva hitlerismului, iar în timpul dictaturii militaro-fasciste au luat atitudine împotriva războiului antisovietic, unii participând chiar la rezistenţă, în ţară sau în străinătate (Franţa etc.). Mii de intelectuali au fost internaţi în închisori şi lagăre. Un moment de seamă îl constituie scrisoarea către Antonescu a unui numeros grup de intelectuali români, în care aceştia luau poziţie pentru ieşirea României din război. Toate aceste fapte fac cinste culturii româneşti, îmbogăţind în mod considerabil tradiţiile patriotice progresiste ale acesteia.

Învăţământul

După desăvârşirea unităţii naţionale, învăţământul de toate gradele s-a dezvoltat într-o importantă măsură, fără a putea satisface însă în întregime cerinţele care se ridicau în faţa sa. Şcoala şi slujitorii ei au îndeplinit un rol de frunte în realizarea unităţii naţionale depline a poporului român, ducând mai departe, în condiţiile superioare de după Unirea din 1918, aceste tradiţii, a căror continuitate exprimă însăşi continuitatea culturii naţionale. Setea remarcabilă de carte a maselor populare a stimulat dezvoltarea învăţământului din această perioadă.

Numărul şcolilor, al cadrelor didactice şi al elevilor a crescut mult. Analfabetismul nu a putut fi însă complet eliminat decât după Eliberare. S-au adoptat legi şi alte prevederi în scopul organizării unitare a învăţământului de pe întregul cuprins al ţării întregite, a fost prelungită durata învăţământului primar (elementar) obligatoriu. Această măsură n-a fost realizată decât în parte, mai ales la sate. Deşi s-a extins considerabil, învăţământul primar nu a cuprins în întregime fiecare contingent şcolar; totodată, din masa elevilor intraţi în clasa I, doar aproximativ jumătate terminau clasa a IV-a.

Învăţământul secundar (mediu) s-a distins printr-o ţinută de calitate, dispunând de mulţi profesori eminenţi, pregătind, în secţiile în care era organizat, cadre cu o temeinică cultură generală. Acest învăţământ era însă destul de puţin accesibil maselor largi populare (taxe ridicate, manuale scumpe, internate şi cantine puţine). O creştere numerică accentuată cunosc şcolile normale (pedagogice).

Dezvoltarea industrială a României din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a făcut necesară o însemnată creştere a învăţământului profesional (şcoli de arte şi meserii, licee industriale, comerciale etc.), în organizarea cărora un merit de seamă a revenit unor ingineri şi tehnicieni devotaţi propăşirii economice a ţării. Numărul elevilor şi cadrelor didactice a crescut de circa 4 ori între anii 1920-1939. Cu tot nivelul său relativ ridicat, din cauza condiţiilor generale social-politice, învăţământul profesional din România nu a putut ţine pasul cu ştiinţa şi tehnica mondială.

Învăţământul superior a făcut progrese deosebite, reclamate de cerinţele mari de cadre de specialişti, după realizarea statului naţional unitar. Calitatea cursurilor era asigurată de numeroşi savanţi de renume mondial. În perioada de care ne ocupăm, au fost create sau reorganizate importante instituţii de învăţământ superior, cum ar fi: Universitatea din Cluj (imediat după Unire), Politehnicile din Bucureşti şi Timişoara, Facultatea de arhitectură etc.

Numărul studenţilor a crescut simţitor: majoritatea acestora însă era înscrisă la universităţi - în special la drept - în timp ce se simţea o necesitate crescândă de ingineri. Accesul în învăţământul superior nu era la indemâna tinerilor lipsiţi de mijloace materiale; mulţi dintre cei intraţi în facultăţi nu ajungeau să le absolve. Numărul locurilor la cămine şi cantine era cu totul insuficient, iar cursurile erau scumpe. Dar mai ales plasarea în serviciu devenise o problemă de proporţii sociale, absolvenţii îngroşând rândurile şomerilor; această realitate dureroasă a fost acuzată în publicistica epocii prin expresia „cerşetori în haine negre”.

În general, clasele dominante atribuiau învăţământului misiunea de prevenire a răspândirii spiritului revoluţionar, comunist, de educare a tineretului în sensul intereselor burgheziei, fără a putea să-şi atingă în întregime acest scop. Înrăutăţiri simţitoare ale situaţiei învăţământului se înregistrează în perioada crizei economice din anii 1929-1933 (reduceri bugetare, închideri de şcoli etc.) şi mai ales în timpul dictaturii militaro-fasciste, când manifestările progresiste erau urmărite şi reprimate cu asprime.

Mişcarea muncitorească şi Partidul Comunist Român au militat pentru democratizarea şcolii, pentru asigurarea unui conţinut ştiinţific al procesului de învăţământ şi legarea acestuia de viaţă. Cadrele didactice progresiste au fost în fruntea luptei pentru dezvoltarea învăţământului, desfăşurându-şi cu devotament activitatea în condiţii destul de grele.

O largă mişcare revendicativă pentru asigurarea drepturilor şi a situaţiei profesionale a cuprins întregul corp didactic, care se organizează în numeroase asociaţii proprii, editează organe de presă, lucrări de specialitate, se întruneşte în mari congrese, îşi manifestă cu energie o atitudine adesea radicală. Cei mai valoroşi oameni de ştiinţă şi cultură au susţinut, cu autoritate, necesitatea înnoirilor din învăţământ, introducerea mai accelerată a cuceririlor ştiinţei în acest domeniu. Cu toate condiţiile de activitate anevoioase ce i-au fost impuse de regimul burghezo-moşieresc, învăţământul din România a cunoscut în perioada dintre cele două războaie mondiale o creştere continuă, o afirmare deosebită în unele domenii, aducând astfel o contribuţie substanţială la dezvoltarea generală a culturii româneşti.

Ştiinţa

Ştiinţa românească cunoaşte o perioadă de avânt remarcabil între anii 1918-1944. Numeroase cercetări de valoare au fost efectuate în strânsă legătură cu dezvoltarea învăţământului superior, în cadrul catedrelor universitare, precum şi în institute de cercetare distincte. Totuşi, din cauza condiţiilor materiale, sociale şi îndeosebi tehnice inferioare, mulţi oameni de ştiinţă au fost nevoiţi să plece în alte ţări pentru a-şi valorifica descoperirile; ei au rămas legaţi de ţară, exprimând aportul geniului creator al poporului nostru la tezaurul ştiinţei şi culturii mondiale. Ştiinţa românească este prezentă la numeroase congrese şi alte manifestări internaţionale.

În domeniul ştiinţelor matematice, numele savanţilor Gheorghe Ţiţeica, Tr. Lalescu, Dim. Pompei, Simion Stoilov s-au afirmat nu numai în ţară, ci au contribuit, prin şcolile de la Iaşi şi Bucureşti, la dezvoltarea matematicii pe plan universal. Ştiinţele fizice sunt reprezentate la înalt nivel internaţional prin descoperirile oamenilor de ştiinţă Şt. Procopiu, Al. Proca, H. Hulubei, E. Bădărău etc.

Valorificarea bogăţiilor ţării, studierea petrolului românesc, dezvoltarea chimiei-industriale - au stat în centrul preocupărilor cercetărilor chimice, ilustrate prin activitatea remarcabilă a lui Gheorghe Spacu, E. Angelescu, C. Neniţescu şi alţii. Prospectarea zăcămintelor, întocmirea hărţii geologice a României, cercetarea solului, punerea în valoare a marilor rezerve de sare, petrol, gaz metan, studiile de geofizică etc. au constituit obiectul principalelor direcţii ale geologiei; în acest domeniu au desfăşurat o prodigioasă operă savanţi cunoscuţi, ca L. Mrazec, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Sabba Ştefănescu, G. Macovei.

Activitatea Institutului geologic a contribuit în mare măsură la dezvoltarea acestor cercetări Problemele geografiei - îndeosebi cea fizică - au fost ştiinţific abordate în lucrările lui G. Vâlsan, S. Mehedinţi etc. Ştiinţele biologice au cunoscut o înflorire remarcabilă, descoperirile din acest domeniu având o largă aplicare în diferitele ramuri ale ştiinţelor naturii, în agronomie, medicină etc.

Au continuat cercetările rodnice, începute încă înainte de război, savanţii Emil Racoviţă (întemeietorul biospeologiei), Gr. Antipa, D. Voinov, Paul Bujor, afirmându-se acum prin lucrări valoroase I. Borcea, A. Popovici-Bâznoşanu, Al. Borza etc. Instituţii ştiinţifice, ca Grădina botanică din Cluj, cea din Bucureşti, Institutul de cercetări agronomice, Institutul Pasteur, au dat un impuls de seamă acestor studii. În domeniul ştiinţelor agricole s-au impus numele lui Gheorghe Ionescu-Şişeşti, Tr. Săvulescu, Chiriţescu Arva etc.

O însemnată dezvoltare a luat medicina românească în perioada dintre cele două războaie. Starea sanitară a populaţiei, menţinută la un nivel scăzut în timpul regimului burghezo-moşieresc, a stat în centrul preocupărilor medicilor progresişti. În anii de după primul război mondial s-a desfăşurat ultima parte a activităţii iluştrilor savanţi V. Babeş, I. Cantacuzino, Gheorghe Marinescu.

Şcoala românească de endocrinologie, întemeiată de dr. C.I. Parhon şi continuată de dr. Ştefan Milcu, este cunoscută şi apreciată în întreaga lume. Contribuţii de seamă au fost aduse la dezvoltarea inframicrobiologiei (C. Levaditi, Şt. S. Nicolau), neurologiei (Dimitrie Bagdasar), medicinei interne şi chirurgiei (D. Danielopol). În domeniul medicinei, numeroşi savanţi de valoare au activat în centre ştiinţifice din ţară, cum sunt Clujul şi laşul.

O dezvoltare deosebită în perioada de care ne ocupăm au cunoscut ştiinţele sociale, care au reflectat într-o mai mare măsură frământările politice şi sociale ale epocii. Concepţia marxist-leninistă asupra lumii şi societăţii este adoptată de tot mai mulţi intelectuali. Partidul Comunist Român şi-a afirmat punctul de vedere revoluţionar în cele mai importante probleme ale societăţii româneşti. Cercetările din domeniul ştiinţelor economice se adâncesc, apărând lucrări de economie generală, industrială, agrară, studii de istorie economică, de gândire economică etc.

Multe din aceste cercetări au fost efectuate în cadrul Academiei de studii comerciale şi industriale şi al Facultăţii de filozofie - secţia de sociologie, din Bucureşti. Economiştii şi sociologii au încercat să analizeze unele fenomene economice ale epocii, cum a fost criza dintre anii 1929 şi )933, s-au preocupat de problemele industrializării ţării, ale reformei agrare, ale pauperizării etc., dar au ajuns la soluţii diferite, potrivit intereselor diferitelor clase sociale, grupuri şi partide pe care le reprezentau. Dintre economiştii şi sociologii acestei perioade amintim pe Virgil Madgearu, Petre Andrei, D. Guşti, Şt. Zeletin, Şerban Voinea, Alexandru Claudian.

Filozofia românească cunoaşte o deosebită accentuare a luptei dintre materialism şi idealism, dusă până la ultimele consecinţe. O intensitate sporită a luat acest proces în legătură cu combaterea ideologiei fasciste. Printre filozofii care, cu toate limitele lor ideologice, au combătut excesele ideologiei iraţionaliste şi au susţinut posibilităţile raţiunii umane, s-au aflat P.P. Negulescu, Mircea Florian şi într-o anumită măsură C. Rădulescu-Motru.

Activitatea unor filozofi ca Athanase Joja, D. D. Roşea, Dan Bădărău - începe în perioada dintre cele două războaie mondiale. În domeniul esteticii, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu şi alţii aduc contribuţii de însemnătate mondială. Psihologia românească cunoaşte lucrările originale al lui Mihail Ralea, Ştefănescu-Goangă. Valoroase cercetări se fac în pedagogie - în strânsă legătură cu dezvoltarea învăţământului - precum şi în ştiinţele juridice, în vederea unificării legislaţiei. Dintre juriştii de seamă ai epocii se detaşează Nicolae Titulescu, în dreptul internaţional, M. Djuvara, Andrei Rădulescu etc.

Istoriografia este dominată de creaţia monumentală a lui Nicolae Iorga, care se bucură de o apreciere deosebită nu numai în ţară, ci şi în lumea ştiinţifică internaţională. Iorga a abordat în primul rând istoria României; el a lăsat lucrări de o deosebită valoare şi în domeniul istoriei universale, al bizantinologiei, în istoria literaturii etc. Colecţiile de documente publicate de Iorga, lucrările de istoria comerţului, învăţământului, armatei; vasta sa sinteză de Istoria României, paginile memorialistice constituie opere fundamentale în ştiinţa istorică. Activitatea sa de patriot democrat-burghez, umanist, militant antihitlerist, apărător al libertăţii naţionale a poporului român i-a atras ura neîmpăcată a fascismului; în noiembrie 1940 a fost asasinat mişeleşte de Garda de Fier.

În domeniul istoriei vechi şi ai arheologiei s-a impus Vasile Pârvan, cu lucrările sale Getica şi cu revista Dacia, înfiinţată de el în 1924. Cercetările istorice s-au dezvoltat apreciabil în perioada de după primul război mondial, creându-se mai multe institute de specialitate, în Bucureşti şi în ţară, îndeosebi la Cluj (unde şi-au desfăşurat munca istorici ca I. Lupaş, S. Dragomir, I. Moga, A. Lepedatu şi şi-au început activitatea C. Daicoviciu, St. Pascu şi D. Prodan) editându-se numeroase reviste cu caracter istoric, efectuându-se studii şi cercetări în străinătate etc. Dar fenomenul nou din. istoriografia românească, mai pronunţat în deceniul al patrulea al secolului XX, este apariţia unor lucrări întemeiate pe concepţia materialismului istoric, care premerg cercetărilor din zilele noastre.

Lingvistica românească a făcut şi ea însemnaţi paşi înainte, în diferitele sale ramuri (dialectologie, stilistică, gramatică, istoria limbii etc.). S-au pus bazele unor ample lucrări moderne - atlasul limbii române, dicţionare etc. În acest domeniu şi-au continuat activitatea laborioasă O. Densuşianu, Al. Philippide, Sextil Puşcariu, începându-şi cariera ştiinţifică savanţi ca Iorgu Iordan, Emil Petrovici, Al. Rosetti, Al. Graur, a căror operă se va împlini în perioada următoare, în anii socialismului.

Tehnica

Cu toate condiţiile economice şi sociale inferioare, comparativ cu alte ţări, în care era menţinută România de clasele conducătoare şi de exploatarea capitaliştilor străini, progrese însemnate se înregistrează în tehnică, unele dintre ele reprezentând contribuţii originale ale poporului român, apreciate şi adoptate în tehnica mondială. Organizarea învăţământului politehnic, creşterea numerică a cadrelor de ingineri, utilarea unor întreprinderi - au favorizat dezvoltarea spiritului inventiv. Unele descoperiri au fost făcute de savanţi şi ingineri români în străinătate.

Numele unor inventatori, ca Henri Coandă - unul din întemeietorii aviaţiei cu reacţie - George Constantinescu - în domeniul sonicităţii, au intrat în rândurile creatorilor tehnicii mondiale, ducând mai departe tradiţiile făurite în acest sens de Traian Vuia sau Aurel Vlaicu. În ţară, contribuţii remarcabile a adus inginerul L. Edeleanu, în domeniul procedeelor superioare de rafinare a petrolului. Domeniile principale ale inovaţiilor tehnice, ale unor lucrări de amploare, sunt: metalurgia, construcţiile de maşini, aviaţia, electrotehnica, energetica, industria petrolului şi a chimiei, mineritul, construcţiile (edificii, drumuri, poduri, căi ferate, tunele), lucrări hidrotehnice, amenajări funciare etc.

Presa

După încheierea procesului de formare a statului naţional unitar, presa - care acum putea circula nestingherită pe tot cuprinsul ţării - se diferenţiază tot mai mult, după apartenenţa ei la diferitele partide politice de guvernământ sau din opoziţie. Dintre ziarele de mare tiraj amintim „Universul”, „Dimineaţa” şi „Adevărul” - ultimul fiind o tribună a intelectualităţii democrate burgheze. Existau, de asemenea, numeroase şi valoroase reviste de cultură (filozofie, economie, istorie, drept etc.), ca „Viaţa românească”, sau de ştiinţă. Un mare număr de publicaţii cotidiene, periodice, literare etc. apăreau în oraşele din ţară. Exista, de asemenea, o bogată şi variată presă în limbile minorităţilor naţionale.

S-au îmbunătăţit condiţiile tehnice şi grafice ale presei, s-au perfecţionat mijloacele de informare - de pildă, prin radiodifuziune, ale cărei emisiuni au început în România în anul 1928; ziariştii se organizează pentru apărarea intereselor lor profesionale, materiale şi politice etc.; în anii 1935-1936 s-a ajuns la cifra de aproximativ 2.300 titluri de diferite publicaţii. Conţinutul şi orientarea acestora erau desigur foarte variate, inegale, iar calitatea publicistică lăsa în general de dorit. Situaţia a fost mult înrăutăţită odată cu pătrunderea şi manifestarea tot mai zgomotoasă a ideologiei fasciste în presă.

Ziare cum a fost „Curentul” şi reviste ca „Gândirea” au propagat cu insistenţă concepţii reacţionare, şovine, mistice, iar presa fascistă încerca să pregătească opinia publică în vederea scopurilor expansioniste, războinice, ale imperialismului german. În coloanele presei democrate, înfruntând cenzura şi regimurile epocii, numeroşi intelectuali de frunte şi-au ridicat glasul împotriva pericolului hitlerist (Nicolae Iorga în „Neamul românesc” etc.).

Instaurarea dictaturii vârfurilor reacţiunii interne a impus presei tăcerea asupra problemelor vitale ale ţării, adoptarea punctului de vedere al oficialităţii în politica internă şi externă: numeroase gazete şi reviste de stânga sau democrate au fost suprimate. Totuşi, elementul cel mai valoros al istoriei presei româneşti din perioada pe care o tratăm îl constituie apariţia presei comuniste, care a continuat şi a ridicat pe o treaptă superioară, în noile condiţii istorice, cele mai valoroase tradiţii ale presei muncitoreşti, socialiste şi democratice din România.

Între anii 1921-1944 au apărut aproape 500 de organe de presă legale şi ilegale, editate sau îndrumate de Partidul Comunist Român. Cele mai importante au fost revista „Lupta de clasă” (întemeiată încă din anul 1920), iar după ilegalizarea PCR, ziarul „Scânteia” (1931), precum şi o seamă de publicaţii culturale, pentru tineret, sindicale, în limbile minorităţilor naţionale etc., dintre care multe apăreau în centrele muncitoreşti din ţară (Braşov, Cluj, Ploieşti, Timişoara, Iaşi etc.). O influenţă deosebită au avut-o „Era nouă” (1936) şi „Korunk”, reviste marxiste de cultură de înaltă ţinută.

Organizaţii de masă legale, create de PCR şi îndrumate din adâncă ilegalitate de acesta, cum au fost: Blocul democratic, Comitetul naţional antifascist. Liga Muncii, Liga contra prejudecăţilor. Amicii URSS, Frontul Plugarilor, Madosz etc., au editat numeroase publicaţii. În unele ziare şi reviste democrate burgheze, PCR a reuşit să strecoare articole şi materiale care duceau în rândul maselor mesajul luptei pentru libertate. Dintre organele presei comuniste din această perioadă amintim „Bluze albastre”, „Clopotul”, „Cultura proletară” etc.

Calităţile ziaristului, scriitorului şi intelectualului comunist au fost întruchipate, în activitatea acestei prese, de Alexandru Sahia. Publicaţiile comuniste, editate în condiţii deosebit de grele, cu adevărat eroism, au fost în primele rânduri ale marilor lupte sociale şi politice din România. În anii dictaturii militaro-fasciste, în afara numeroaselor manifeste, a emisiunilor postului de radio clandestin „România liberă”, a apărut ziarul cu acelaşi nume (1943), care a chemat poporul la luptă pentru răsturnarea regimului antonescian şi a vestit victoria insurecţiei de la 23 august 1944.

Literatura

Literatura română atinge în perioada dintre cele două războaie mondiale o adevărată culme. Desăvârşirea unităţii naţionale a favorizat această înflorire, creând condiţii materiale şi spirituale superioare pentru manifestarea talentelor literare şi artistice din întreaga ţară. Adâncirea contradicţiilor sociale şi politice pe măsura dezvoltării generale a ţării şi-a găsit o reflectare dintre cele mai vii în creaţia literară şi artistică. Cultura românească, în ansamblul ei, s-a menţinut pe un făgaş democratic; cei mai mari oameni de litere,, ştiinţă, artă (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Iorga, Enescu, Parhon, Titulescu, Tr. Săvulescu etc.), au militat consecvent pentru principiile democraţiei, progresului şi păcii.

Numai puţini intelectuali, subordonaţi vârfuri-lor reacţiunii interne şi externe, au decăzut până în situaţia de exponenţi ai acestor vârfuri în viaţa cultural-ştiinţifică, ceea ce a atras riposta imediată a opiniei publice. Proletariatul şi partidul său comunist sunt prezenţi nu numai în arena luptelor sociale şi politice, nu numai în aprigele dispute ideologice care transpuneau lupta de clasă în domeniul culturii, ci şi în creaţia literară propriu-zisă.

O dezvoltare cu totul remarcabilă a Cunoscut în perioada pe care o înfăţişăm proza. Cel mai mare creator din acest domeniu, clasic al literaturii noastre, a fost Mihail Sadoveanu, a cărui operă se înalţă acum pe piscurile ei cele mai înalte: Baltagul, Fraţii Jderi, Zodia Cancerului, Hanul Ancuţei. El a exprimat, cu o măiestrie fără seamăn, bucuriile şi mai ales durerile poporului din trecut, a cântat splendorile naturii patriei; romanele sale au fost traduse, în anii de mai târziu, în multe limbi străine. Liviu Rebreanu a creat mari fresce sociale, în cunoscutele romane Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Ion.

Un alt remarcabil romancier din această epocă a fost Cezar Petrescu (Întunecare, Calea Victoriei etc.). La aceştia se adaugă Camil Petrescu, scriitor de mare fineţe şi profunzime, Ion Agârbiceanu, continuator al tradiţiei lui Slavici etc. În poezie se afirmă cu originalitate şi forţă creatoare deosebită Tudor Arghezi, autorul Cuvintelor potrivite, care pun în valoare valenţe expresive noi ale limbii noastre; prin vestitele sale Bilete de papagal şi Tablete, Arghezi şi-a afirmat răspicat punctul de vedere înaintat în problemele culturale şi sociale ale epocii.

Un alt creator de seamă a fost Lucian Blaga, autorul unor poezii filozofice caracterizate prin profunzimea simţirii vieţii şi o mare fineţe artistică, operele lui Gala Galaction, H. Papadat-Bengescu, G. Topârceanu, Otilia Cazimir, Ion Minulescu, Ion Pillat, Pavel Dan, N.D. Cocea, întregesc peisajul bogat şi variat al literaturii româneşti interbelice. Tendinţe accentuate de înnoire a artei poetice a manifestat Emil Isac, a cărui activitate a fost legată de mişcarea socialistă.

O literatură proletară distinctă se conturează de pe acum prin opera unor scriitori ca Alexandru Sahia - autor de nuvele şi note de călătorie (URSS azi), ziarist energic, marele reporter Geo Bogza - care s-a inspirat din viaţa grea dusă de popor, prin activitatea lui Ilie Cristea - militant pentru o cultură democrată, destinată celor mulţi, precum şi prin lucrările unor scriitori sau poeţi din rândurile minorităţilor naţionale, Nagy Istvan, Asztalos Istvan etc.

Revistele şi publicaţiile editate sau îndrumate de PCR (Bluze albastre, Cuvânt liber, Era nouă etc.), precum şi unele organe ale presei democrate (ca „Adevărul”, „Societatea de mâine”, „Viaţa românească”) - au contribuit la afirmarea concepţiilor înaintate asupra rolului literaturii, la însăşi publicarea unor lucrări ale scriitorilor amintiţi. În teoria şi istoria literaturii întâlnim numele unor personalităţi ca George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu şi Gheorghe Bogdan-Duică. Prin bogata sa creaţie, prin confruntarea rodnică a unor tendinţe şi stiluri variate, literatura română dintre cele două războaie mondiale s-a ridicat la un înalt nivel de exprimare artistică, alături de alte mari literaturi contemporane.

Artele

Arhitectura s-a dezvoltat în condiţii destul de grele, fără a avea tot sprijinul necesar din partea oficialităţii. Este epoca unor înnoiri şi construcţii de amploare, cu deosebire în Capitală, unde se înalţă, mai ales în centru, blocuri moderne, mari pentru acel timp, edificii publice, sediile unor ministere, bănci etc. Palatul Consiliului de Miniştri, Academia Militară, Facultatea de drept din Bucureşti, hotelul Aro din Braşov, teatrul din Timişoara, câteva catedrale - sunt unele dintre realizările deosebite din acest domeniu. Arhitecţii Duiliu Marcu şi Petre Antonescu s-au afirmat prin concepţia lor avansată, care s-a materializat în ansambluri şi compoziţii impunătoare.

Teatrul românesc a cunoscut manifestări şi tendinţe variate, dar tuturor acestora le-au fost comune condiţiile materiale foarte grele în care erau silite să se afirme. Existau câteva teatre naţionale (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova) şi companii particulare, curente moderniste alături de tendinţe conservatoare, începuturi de teatru muncitoresc etc. Repertoriul românesc era în general neglijat. Literatura dramatică naţională s-a îmbogăţit cu dramele sociale ale lui Camil Petrescu (Suflete tari, Danton), George Mihail Zamfirescu (Domnişoara Nastasia), cu comediile lui Al. Kiriţescu (Gaiţele), Tudor Muşatescu (Titanic Vals), Mihail Sebastian (Ultima oră, Steaua fără nume), Victor Ion Popa (Take, Ianke şi Cadâr), cu creaţia remarcabilă a lui Mihail Sorbul şi alţii.

În piesele lor se întâlnesc, în măsură variată, numeroase aspecte de critică socială. Idei înaintate din teatrul sovietic, german sau englez sunt asimilate de unele echipe de la noi. Misiunea socială a teatrului este afirmată în continuare şi concretizată în manifestările de teatru popular sau muncitoresc, iniţiate de G. M. Zamfirescu, V.I. Popa şi alţii. Problemele actului de creaţie teatrală au fost larg dezbătute în paginile presei, inclusiv în presa îndrumată de PCR.

În centrul atenţiei au stat problemele repertoriului, precum şi rolul regiei, interpretării, scenografiei. Activitatea unor regizori ca Faid Gusti, Ion Aurel Maican şi alţii, a unor actori de mare talent, în frunte cu C.I. Nottara, Iancu Brezeanu, Ion Manolescu, Demetriad, Maximilian, Storin, Tony Bulandra, Lucia-Sturdza-Bulandra, Maria Filotti şi alţii, a făcut gloria şi strălucirea teatrului acestei epoci.

Pictura se caracterizează prin continuarea tradiţiilor clasice din perioada anterioară, prin căutarea unor noi surse de inspiraţie (de exemplu viaţa proletariatului) sau modalităţi de exprimare, care păstrează şi dezvoltă filonul realist, semnificaţia adânc umanistă a artei noastre naţionale. Pictorii reprezentativi ai acestei perioade sunt Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu şi Iser.

În pânzele lor apare lumea modestă a târgurilor şi mahalalelor, imaginea suferinţelor ţăranului, dârzenia prevestitoare de furtună a muncitorilor (Tonitza, Iser), alături de gingăşia copilăriei sau a naturilor moarte realizate la o tensiune emoţională profundă. Pictura murală este prezentată prin lucrarea de proporţii „Istoria comerţului românesc, care împodobeşte aula Academiei de Studii Economice şi aparţine Ceciliei Cuţescu-Storck.

Sculptura ia o dezvoltare deosebită, datorită în primul rând creaţiei lui Constantin Brâncuşi, care a intrat în tezaurul celor mai mari valori ale artelor plastice contemporane din întreaga lume. Sunt binecunoscute lucrările sale Coloana infinitului, Masa tăcerii, Poarta sărutului, Pasărea măiastră şi altele. Brâncuşi sintetizează elementele artei noastre populare, pe care le ridică pe culmile expresiei universale, cu o îndrăzneală şi o originalitate care impresionează profund.

Arta sa duce departe în lume faima geniului artistic românesc. Lucrările lui O. Han (statuia lui Kogălniceanu), Romul Ladea, D. Păciurea, C. Medrea, I. Jalea (sculptură monumentală) au contribuit şi ele, în mare măsură, la afirmarea sculpturii româneşti. În domeniul graficii se continuă tradiţiile artei militante din perioada anterioară, impunându-se numele unor Jiquide, Iser, Ressu, Şirato etc.

Progrese însemnate face şi arta muzicală românească, atât în compoziţie cât şi în interpretare. Geniul multilateral al lui George Enescu se afirmă cu toată strălucirea. Lucrările sale au intrat de mult în repertoriul universal, unele fiind adevărate capodopere. La baza lor stă inspiraţia din folclorul muzical naţional, nu numai ca limbaj original, ci ca esenţă artistică superioară, la care compozitorul ajunge printr-un proces de creaţie fecundă. Amintim astfel sonatele pentru vioară, simfoniile, muzica de cameră, Suita sătească şi culmea creaţiei sale, opera Oedip (premiera în 1936), care a deschis unele căi noi de dezvoltare teatrului liric universal.

Enescu a fost totodată un mare interpret, aplaudat cu entuziasm pe toate marile scene ale lumii ca violonist, dirijor şi pianist; la acestea se adaugă o susţinută activitate de pedagog, căruia îi datorează formaţia lor artistică mulţi muzicieni din zilele noastre, din ţară şi străinătate, Enescu a cultivat cu perseverenţă, în ţară şi peste hotare, valorile muzicii româneşti. Un muzician de mare talent a fost Dinu Lipatti, pianist, compozitor, decedat din păcate de tânăr; imprimările şi lucrările sale sunt de o deosebită expresivitate.

În perioada de care ne ocupăm, se dezvoltă în măsură substanţială activitatea unor instituţii muzicale ca Filarmonica din Bucureşti (dirijori G. Enescu şi G. Georgescu), Opera Română din Bucureşti şi Cluj, orchestra simfonică radio (Th. Rogalski), Societatea corală Carmen (D.G. Kiriac şi Ion Chirescu), Conservatorul din Bucureşti, Arhiva de folclor datorată muzicologilor noştri de seamă C. Brăiloiu şi G. Breazul. În compoziţie se afirmă talente deosebite ca Mihail Jora, D. Cuclin, Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi, Marţian Negrea, Paul Constantinescu, Zeno Vancea, Sigismund Toduţă, iar în arta dirijorală Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Antonin Ciolan etc.

În viaţa culturală a României îşi făcea drum, în ciuda unor mari dificultăţi, arta cinematografică prin câteva producţii care au deschis calea realizărilor ulterioare. În general, bogata şi valoroasa moştenire culturală a acestei epoci reprezintă o continuare a tradiţiilor inaugurate de înaintaşii culturii româneşti; ea constituie, totodată, o premisă a saltului calitativ pe care îl realizează revoluţia culturală din România, desfăşurată în strânsă legătură cu transformările social-politice şi economice ale patriei noastre, pe drumul construirii şi desăvârşirii construcţiei socialiste.

Check Also

Pătrunderea şi aşezarea slavilor pe teritoriul României între secolele VI-X

Prima menţiune despre prezenţa slavilor în regiunea Dunării se datorează lui Pseudo-Caesarios din Nazianz, care …

Recunoaşterea internaţională a independenţei depline a României

Victoria asupra imperiului otoman – la obţinerea căreia poporul român contribuise cu întregul lui potenţial …

Participarea României la războiul antihitlerist

Eliberarea întregii ţări de sub ocupaţia germano-horthystă După încheierea victorioasă a insurecţiei care a dus …

Douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei în România

Noul guvern, pregătind alegerile, înăbuşi, în primăvară, acea serioasă mişcare ţărănească, pe baza formulei de …

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Justiţia şi apărarea drepturilor cetăţeneşti Una din caracteristicile de bază ale unui sistem democratic este …