Dezvoltarea culturii româneşti în perioada 1848-1918

Progresele obţinute de poporul nostru în domeniul social-economic şi politic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, se întregesc în chip firesc cu îmbogăţirea conţinutului vieţii sale spirituale. Cultura acestei epoci reflectă transformările sociale şi politice, contribuind, la rândul său, la înaintarea societăţii din România. Punctul de plecare îl constituie ideologia revoluţiei de la 1848 formulată în lucrările şi prin activitatea unor patrioţi de frunte ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Ion Ionescu de la Brad, Cezar Bolliac etc.

Înfrângerea revoluţiei a fost urmată de intrarea unei părţi a burgheziei în alianţă cu moşierimea. Revoluţia burghezo-democratică a rămas nedesăvârşită de burghezie. Calea aceasta specifică, cu multe dificultăţi, pe care s-a dezvoltat societatea românească, s-a răsfrânt şi în domeniul culturii. Deosebirile calitative dintre orientarea culturală a claselor dominante şi cultura populară corespundeau stadiului de maturizare a frământărilor sociale şi a luptelor politice.

Ideile cele mai înaintate ale epocii au fost duse mai departe de noua clasă revoluţionară, proletariatul, care îşi face acum apariţia pe scena istoriei. Pătrunderea treptată şi răspândirea tot mai largă a concepţiei marxiste, a teoriei materialiste, a favorizat acest proces. Influenţa ideilor progresiste din străinătate, în special din occident, s-a produs datorită faptului că însăşi dezvoltarea societăţii din România, în ansamblul ei, a atins un nivel care făcea posibilă o atare influenţă.

În cultura românească a epocii moderne s-a resimţit faptul că unitatea naţională nu era deplină. Situaţia culturală a Transilvaniei era întrucâtva deosebită; ea era înrâurită de faptul că, spre deosebire de situaţia din vechea Românie, burghezia din Transilvania aparţinea unei naţiuni asuprite, fiind mai apropiată de popor. Diferenţierea socială era mai mică în Transilvania, iar conţinutul ideologic al culturii, fără a fi omogen, prezenta mai puţine aspecte contradictorii.

Mişcarea de eliberare naţională a cunoscut un avânt deosebit pe plan cultural. O mare importanţă au avut-o în acest sens legăturile multilaterale ale Transilvaniei cu vechiul regat, contribuţia remarcabilă a oamenilor de cultură transilvăneni la dezvoltarea continuă a culturii româneşti. Încă din epocile istorice anterioare, cultura românească s-a format, dezvoltat şi afirmat ca o cultură unitară, aparţinând întregului popor român, pe deasupra frontierelor nedrepte care îl separau şi îl ţineau - în întregime sau numai în parte - sub jugul dominaţiei imperiilor vecine.

Unitatea culturală a naţiunii române a precedat înfăptuirea şi desăvârşirea unităţii politice, contribuind la întărirea conştiinţei naţionale, la mobilizarea maselor. Cealaltă coordonată fundamentală a istoriei moderne e reprezentată şi în domeniul culturii româneşti de conţinutul de clasă al fiecărui aspect din acest domeniu. Dezvoltarea culturii din România se datorează activităţii neobosite a celor mai înaintaţi gânditori, savanţi, oameni de litere şi artă, care s-au afirmat adesea în luptă cu ideile şi teoriile idealiste, învechite, conservatoare, ce urmăreau menţinerea vechilor rânduieli.

Un motiv de înaltă mândrie patriotică este faptul că în epoca modernă a istoriei sale, poporul român s-a situat si în domeniul culturii în pas cu dezvoltarea civilizaţiei umane, aducând contribuţii originale. Este epoca în care învăţământul, ştiinţa, literatura şi artele au luat un avânt deosebit, iar numele celor mai mari personalităţi ale culturii poporului nostru - Eminescu, Babeş, Enescu, Iorga şi alţii - apar acum cu strălucire, intrând în tezaurul culturii universale.

Învăţământul

Ideile revoluţiei burghezo-democratice fuseseră susţinute cu energie de numeroşi dascăli şi intelectuali înaintaţi, dintre care unii participaseră la pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor din 1848. O largă mişcare pentru reorganizarea învăţământului se produce după 1848: ea avea la bază necesitatea instruirii maselor populare, în vederea creării posibilităţii de recrutare a mâinii de lucru calificate, pentru întreprinderile şi instituţiile societăţii capitaliste. Prin aceasta, dezvoltarea învăţământului servea interesele burgheziei, aflate în ascensiune.

Creşterea treptată a numărului de elevi, de şcoli, a nivelului de predare, era menită să micşoreze proporţiile grave ale analfabetismului, care cuprindea majoritatea populaţiei. Unirea Principatelor a pus la ordinea zilei problema unificării învăţământului din cele două provincii, pe care Alexandru Ioan Cuza a promovat-o cu căldură. Introducerea alfabetului latin a fost un element de progres.

Legea instrucţiunii publice, din 1864, prevedea învăţământul primar (elementar) de patru clase, obligatoriu şi gratuit, ceea ce constituia un important pas înainte. Lipsa de şcoli şi cadre didactice, condiţiile grele de trai ale ţărănimii, însăşi starea socială generală, făceau ca această lege să nu poată fi aplicată decât în mică măsură. Învăţământul secundar (mediu) era frecventat mai ales de tineri proveniţi din păturile sociale înstărite şi mijlocii.

Câteva licee de tradiţie funcţionau la Bucureşti, Iaşi, Craiova. Problemele învăţământului sunt dezbătute în organe proprii ale presei pedagogice, încă din timpul revoluţiei de la 1848. Se trece la elaborarea de manuale şcolare originale, româneşti, şi a altor lucrări de specialitate, dintre care unele sunt creaţii meritorii pentru epoca lor.

Cu timpul, se organizează învăţământul practic, prin crearea unei reţele de şcoli speciale, de meserii, agricole, comerciale, de artă. O atenţie deosebită s-a acordat învăţământului superior, înfiinţându-se Universitatea din Iaşi (1860) şi cea din Bucureşti (1864), în cadrul cărora s-a desfăşurat o remarcabilă activitate didactică, ştiinţifică şi practică. Facultatea de medicină din Bucureşti (continuarea unei şcoli distincte, existente încă anterior), Şcoala superioară de drumuri şi poduri (viitoarea Politehnică), Şcoala de agricultură de la Herăstrău, Conservatoarele din Bucureşti şi Iaşi, completau aceste instituţii de învăţământ.

După cucerirea independenţei de stat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, s-a pus problema modernizării în continuare a învăţământului. Câteva legi şcolare succesive, din perioadele în care la conducerea învăţământului se aflau miniştri ca Take Ionescu, P. Poni, dar mai ales Spiru Haret, au pus pe baze noi întregul proces de învăţământ.

Se accelerează construcţia de şcoli, se fac progrese în pregătirea cadrelor didactice, se organizează biblioteci şcolare, se îmbunătăţesc metodele de predare şi materialele didactice, accesul fetelor în şcoli se lărgeşte şi îndeosebi se pune un accent mai mare pe învăţământul practic: prin toate acestea, nivelul şi calitatea învăţământului din România devin comparabile cu acelea din ţările înaintate.

Menţinerea şcolilor particulare şi confesionale, a religiei ca obiect de studiu, frâna dezvoltarea învăţământului românesc, constituia un element conservator. Insuficienţa mijloacelor materiale necesare, condiţiile grele în care avea loc această dezvoltare sunt exprimate sintetic de cifrele care arată gradul incomplet de cuprindere a copiilor de vârstă şcolară, precum şi de cele referitoare la situaţia analfabetismului. Astfel, între anii 1899-1909, se face un salt important, de la 22% la 40% de ştiutori de carte din totalul populaţiei. Lipsurile şi limitele sistemului de învăţământ au fost dezvăluite în paginile presei socialiste (în special revista Contemporanul) şi ale publicaţiilor democrate, progresiste, care combăteau în special atitudinea faţă de şcoală a partidelor de guvernământ, dictată de interese politicianiste.

Dezvoltarea învăţământului superior a avut loc prin crearea unor catedre noi, cu caracter ştiinţific-aplicativ (matematici, mecanică, electrotehnică, chimie, botanică, fiziologie etc.), focare de cercetare ştiinţifică şi de specializare, precum şi prin întemeierea unor noi şcoli superioare (medicină veterinară, silvicultură, arhitectură etc.). Unele dintre aceste catedre şi institute ajung curând să se bucure de renume în străinătate.

Învăţământul românesc s-a bucurat de aportul de seamă al unor mari personalităţi culturale, cum au fost Mihai Eminescu (ca revizor şcolar), Ion Creangă (autor de manuale), Alexandru I. Odobescu, Titu Maiorescu, Spiru Haret precum şi cea mai mare parte a oamenilor de ştiinţă din trecut, a căror activitate creatoare a fost nemijlocit legată de catedră.

Şcoala românească a format numeroase generaţii de patrioţi şi democraţi, cărturari progresişti şi specialişti de frunte în domeniile lor de activitate: în marile momente ale istoriei frământate a poporului nostru - cum au fost revoluţia de la 1848, Unirea, Independenţa, răscoalele ţărăneşti, culminând cu cea din 1907, lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale - slujitorii şcolii, împreună cu învăţăceii lor, au fost alături de năzuinţele poporului lor, în mijlocul frământărilor acestuia sau chiar în fruntea luptei maselor, iar unii dintre ei au înfruntat adeseori deschis tirania, servind cu devotament şi abnegaţie progresul social, material şi intelectual al patriei.

Învăţământul din Transilvania a avut o situaţie mult mai grea din cauza asupririi austro-ungare, a dublului jug - social şi naţional - ce se exercita asupra românilor, care formau majoritatea populaţiei. Revendicările revoluţiei de la 1848-1849 cu privire la învăţământul în limba naţională nu au fost luate în seamă; mai mult chiar, şcoala a constituit unul din terenurile principale pe care se aplicau măsurile de deznaţionalizare, de împiedicare a folosirii limbii naţionale şi de maghiarizare, în faţa acestei politici, nu rămânea populaţiei româneşti altă cale decât aceea de a rezista în singurele şcoli care nu aparţineau statului, în şcolile confesionale. Chiar şi aşa, se poate constata - de pildă - că, în 1877, din 13.700 şcoli confesionale, doar 2.700 erau româneşti. Setea de carte a poporului român din Transilvania rezultă din creşterea frecvenţei şcolare, care a făcut necesare măsuri speciale de sporire a numărului de cadre didactice, pregătite în şcolile numite „preparandii”.

Şcolile medii româneşti, de vechi şi progresiste tradiţii, care funcţionau la Blaj, Beiuş, Braşov, Năsăud şi Brad, pregăteau promoţii de cărturari de frunte, militanţi ai cauzei eliberării naţionale. Istoria şi literatura erau predate aci în cadrul general, unitar, al tuturor ţărilor române; biblioteci, societăţi de lectură şi alte forme de organizare contribuiau la rândul lor la dezvoltarea spiritului naţional, la educarea democrată a tinerei generaţii. Se trece la înfiinţarea primelor şcoli de fete, precum şi a şcolilor practice (de meserii, comerciale etc.).

După proclamarea dualismului austro-ungar (1867), situaţia s-a înrăutăţit ca urmare a intensificării asupririi naţionale. Legi speciale au fost adoptate în acest sens în domeniul şcolar: limba maghiară a devenit obligatorie, s-a instituit controlul de stat în şcolile confesionale, s-a încercat chiar maghiarizarea cu ajutorul grădiniţelor de copii etc. Protestele reprezentanţilor românilor au fost zadarnice. Legea Apponyi (1907) reprezintă momentul culminant al acestei politici până la primul război mondial, când, după intrarea României în război s-a trecut la desfiinţarea masivă a şcolilor româneşti în vederea creării unei „zone culturale” în regiunea frontierei cu România.

Învăţământul superior în limba română, deziderat de seamă al revoluţionarilor de la 1848-1849, nu s-a putut realiza în Transilvania. S-au creat doar catedre de limba şi literatura română la universităţile din Budapesta (Alexandru Roman primul titular) şi Viena. Studenţii români din Transilvania, neavând astfel o universitate proprie, erau con-strânşi să-şi facă studiile la Budapesta, Viena, Iaşi sau Bucureşti; mulţi dintre ei se stabilesc în România, contribuind prin activitatea lor la consolidarea unităţii naţionale a poporului român în domeniul cultural.

Ştiinţa

Baza materială a ştiinţei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea o constituie însăşi dezvoltarea economică a ţării. Introducerea tehnicii moderne în industrie, mai ales, precum şi în agricultură, făcea necesară intensificarea cercetărilor ştiinţifice, îndeosebi a acelora legate de producţie. Condiţiile în care s-a dezvoltat ştiinţa românească au fost destul de grele, deoarece sprijinul statului (fonduri, cadre, aparate şi utilaje etc.) era foarte slab.

Studiile şi experienţele s-au desfăşurat mai ales în cadrul catedrelor universitare care se diferenţiază treptat pe măsura intensificării cercetărilor. În domeniul ştiinţelor matematice şi fizice s-a remarcat contribuţia adusă de Em. Bacaloglu, Spiru Haret, David Emanuel şi alţii; după 1900 se impun savanţi de renume, cum au fost G. Ţiţeica, Dim. Pompei, Tr. Lalescu.

Geologia este ilustrată de numele unor oameni de ştiinţă, ca Grigore Cobălcescu şi Ludovic Mrazec, care au făcut cercetări asupra compoziţiei, originii şi răspândirii petrolului românesc; Gheorghe Munteanu-Murgoci a ajuns la rezultate ştiinţifice remarcabile în domeniul mineralogiei, ştiinţei solului şi tectonicii; crearea Institutului Geologic al României (1906) a dat un nou impuls acestor studii. Geografia românească s-a afirmat prin activitatea lui G. Vâlsan şi S. Mehedinţi, prin călătorii de studii în alte continente. În chimie şi-au câştigat o largă apreciere operele savanţilor Petre Poni, Dr. C. Istrati, G.G. Longinescu; pentru a răspunde mai bine cerinţelor practicii, cercetările chimice se specializează, se adâncesc, dând naştere chimiei industriale.

Apar domenii noi de cercetare, sporeşte complexitatea problemelor, ceea ce duce la colaborarea tot mai strânsă a ştiinţelor înrudite. Legată de dezvoltarea agriculturii şi a ştiinţelor medicale, biologia face însemnate progrese. Activitatea de naturalist a doctorului Iuliu Baraş este dusă mai departe de D. Brândză (botanică), Dim. Voinov, Grigore Antipa, Emil Racoviţă (întemeietorul biospeologiei) şi alţii.

Se trece la organizarea unor muzee de ştiinţe naturale, cum este muzeul care poartă azi numele lui Gr. Antipa. Biologia şi ştiinţele naturii au constituit un teren de aprigă luptă între materialism şi idealism, în special datorită afirmării puternice a concepţiei evoluţioniste în gândirea timpului. Ştiinţele agricole au cunoscut o înflorire accentuată, în strânsă legătură cu cerinţele practicii: popularizarea unor metode cu randament sporit, modernizarea ansamblului agriculturii româneşti, crearea unor şcoli care să contribuie la realizarea acestor obiective. Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, George Maior şi alţii - au stat în fruntea acestor înnoiri.

Organizarea sanitară, dezvoltarea învăţământului superior şi cercetarea de specialitate - au fost problemele majore ale ştiinţelor medicale, care s-au bucurat de aportul unor savanţi de renume, ca doctorii Carol Davila, Nicolae Creţulescu, apoi Victor Babeş şi Ion Cantacuzino (în bacteriologie), Gheorghe Marinescu (neurologie), Toma Ionescu (chirurgie) şi alţii. La baza lucrărilor lor a stat concepţia materialistă asupra fenomenelor vieţii. O ramură nouă - medicina socială - se afirmă odată cu mişcarea muncitorească, datorându-se unor medici socialişti ca Ştefan Stâncă. Presa socialistă a desfăşurat, în general, o susţinută activitate de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice, a concluziilor cercetărilor şi a concepţiilor progresiste.

Ştiinţele sociale au cunoscut şi ele o dezvoltare remarcabilă, impulsionând lupta împotriva resturilor feudale din economie, societate şi gândire. Pătrunderea ideilor marxiste a adus afirmarea concepţiei proletariatului despre natură şi viaţa socială. Ştiinţele economice au reflectat contradicţiile dintre burghezie şi moşierime. Cele mai înaintate teorii economice, elaborate de Ion Ionescu de la Brad, G. Bariţiu, Ion Ghica, Dionisie Pop Marţian, P.S. Aurelian, susţineau necesitatea dezvoltării industriale a ţării, garanţia independenţei economice.

Economia politică marxistă a contribuit la fundamentarea ştiinţifică a gândirii progresiste din România. Lupta dintre materialism şi idealism domină dezvoltarea filozofiei româneşti. Concluziile teoretice ale ştiinţelor naturii, răspândirea concepţiei marxiste au consolidat curentul materialist, reprezentat de gânditori ca Ştefan C. Michăilescu, Vasile Conta şi întreaga pleiadă a socialiştilor români din această perioadă, în frunte cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, Raicu Ionescu-Rion etc. Rezultate demne de reţinut înregistrează sociologia, pedagogia - în legătură cu dezvoltarea învăţământului şi elaborarea unor noi metode de predare -, precum şi ştiinţele juridice - ca expresie a necesităţilor legislaţiei, a dezvoltării statului naţional modern român.

Istoriografia s-a bucurat de atenţia deosebită a unor savanţi patrioţi ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Papiu-Ilarian, A.T. Laurian, George Bariţiu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi alţii. Generaţia de la 1848 a militat pentru actualizarea învăţămintelor istoriei la lupta de eliberare naţională şi socială a maselor largi, apropiindu-se de concepţia ştiinţifică asupra istoriei.

Lucrările lui Bălcescu (Istoria românilor supt Mihai-vodă Viteazul şi Question economique des Principautes Danubiennes etc.) sunt o mărturie vie a rolului istoriei ca armă de luptă. Pentru fundamentarea temeinică a cercetărilor istorice s-a trecut la publicarea unor importante colecţii de documente de către Mihail Kogălniceanu, Papiu-Ilarian (Tezaur de monumente istorice), Laurian (Magazin istoric pentru Dacia, iniţiat împreună cu Bălcescu), T. Cipariu (Arhiva pentru filologie şi istorie), B.P. Hasdeu (Arhiva istorică a României), E. Hurmuzaki, D. Sturdza, Nicolae Iorga.

Se publică vechile cronici, opera istorică a lui Cantemir, Şincai, încep săpături arheologice, se creează Muzeul Naţional de antichităţi etc. Pe baza vastului material documentar astfel adunat, se dau la iveală primele lucrări de sinteză, dintre care Istoria Românilor din Dacia Traiană, de A.D. Xenopol, este de o valoare deosebită. Xenopol a mai publicat lucrări de teorie a istoriei, a tratat chestiunea continuităţii poporului român etc. Preocupări de istorie socială apar în lucrările lui Ioan Nădejde, Radu Rosetti, Ioan Bogdan şi C. Giurescu. Concepţia materialistă asupra istoriei a fost prezentată şi aplicată în paginile publicaţiilor socialiste.

Începuturile arheologiei româneşti sunt ilustrate de numele lui Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu, iar cercetările de istorie medie prin lucrările lui Dimitrie Onciul, V.A. Urechia etc. Organizarea Arhivelor Statului (1908), editarea unor reviste de specialitate, preocupările pentru studierea şi conservarea monumentelor istorice, publicarea unei întregi literaturi memorialistice cu caracter istoric, dezvoltarea ştiinţelor auxiliare ale istoriei, alcătuirea unor ample bibliografii istorice - au lărgit considerabil orizontul şi posibilităţile de investigare.

Vasile Pârvan (în arheologie şi istoria veche) şi Nicolae Iorga (în toate ramurile ştiinţei istorice) ridică la un nivel superior cercetările istorice româneşti de la începutul secolului al XX-lea, integrând istoria României în istoria universală. Nicolae Iorga a fost cel mai mare istoric al poporului român, savant de talie mondială, umanist şi patriot; el a publicat un mare număr de lucrări - sinteze, monografii, culegeri de documente, articole etc., abordând cele mai variate domenii ale culturii, cu o forţă de creaţie impresionantă.

Filologia este dominată, la început, de dezbaterile asupra latinităţii limbii; exagerările unora dintre ultimii adepţi ai Şcolii ardelene au atras replica unor maeştri ai limbii române literare (Alecsandri, Russo, Odobescu). Afirmarea ideii despre caracterul latin al limbii şi poporului român constituia un factor progresist, un stimulent în lupta de eliberare naţională. Introducerea tiparului cu caractere latine a reprezentat în acest sens un element de progres cultural.

Limba este studiată ca un rezultat al întregii dezvoltări istorice a poporului. Pe acest fundament se trece la alcătuirea unor dicţionare şi studii speciale. Opera monumentală din acest domeniu aparţine lui B.P. Hasdeu (Etymologicum Magnum Romaniae). Studii de gramatică, fonetică, etimologie, dialecte, folclor, texte vechi, ortografie, structura limbii etc. - au fost elaborate de Alex. Philippide, Aron Densuşianu, Ion Nădejde, G. Bariţiu. Unele dicţionare publicate în această perioadă se apropie de caracteristicile unor enciclopedii.

Ştiinţa în Transilvania s-a afirmat prin contribuţiile lui Pavel Vasici, D. Popovici-Barcianu, Florian Porcius şi alţii în domeniul ştiinţelor naturii, în care concepţia materialistă şi ideile darwinismului au fost adoptate de cei mai importanţi savanţi. În chimie se remarcă activitatea lui Nicolae Teclu. Numele lui Bolyai Janos s-a impus în domeniul matematicii prin contribuţii originale, apreciate pe plan internaţional.

Alţi cercetători maghiari şi germani - filozoful Mentovich Perene, medicul Friedrich Krasser etc. - au îmbogăţit tezaurul valorilor ştiinţifice şi al gândirii progresiste. Situaţia politică şi naţională a Transilvaniei făcea ca problemele ştiinţelor sociale - îndeosebi cele ale istoriei şi limbii - să aibă aici o greutate specifică deosebită, în legătură cu fundamentarea luptei de eliberare naţională.

La numele prestigioase ale lui Bărnuţiu, Bariţiu, Laurian, Papiu, Cipariu se adaugă, spre sfârşitul secolului trecut şi în primele decenii ale secolului nostru cele ale unora ca Ioan Bogdan, I. Russu-Sirianu, C. Popa-Lisseanu, Ioan Lupaş - în istorie -, At. Marienescu, Ion Bianu, C. Diaconovici - în filologie. Gândirea sociologică şi politică românească a fost reprezentată de Vasile Goldiş, A.C. Popovici, Aurel Lazăr etc. Numeroşi oameni de ştiinţă români din Transilvania, în frunte cu doctorul Victor Babeş, şi-au desfăşurat activitatea lor creatoare în ţara liberă, făurind astfel nu numai opere ştiinţifice de seamă, ci şi elemente ale unităţii culturale româneşti.

Ştiinţa românească a adus numeroase contribuţii, apreciate în întreaga lume. În epoca de care ne ocupăm au fost create adevărate şcoli ştiinţifice naţionale, în domeniul matematicii, fizicii, chimiei, geologiei, biologiei, medicinii, istoriei, filologiei etc. Oamenii de ştiinţă români au creat noi ramuri ale cercetării, cum ar fi biospeologia, sau au fost pionieri în unele domenii ale ştiinţelor naturii, ale medicinii, aerodinamicii etc.

Tehnica

Geniul creator al poporului nostru s-a manifestat în mod strălucit şi prin unele cuceriri tehnice, mai ales în domeniul construcţiilor şi aviaţiei. Inginerul Anghel Saligny s-a distins prin construcţii portuare, feroviare şi îndeosebi prin realizarea podului de peste Dunăre de la Cernavodă, în construcţia de şosele şi în lucrările edilitare s-a remarcat ing. Elie Radu. Aviaţia, descoperită la începutul secolului al XX-lea, consemnează un succes românesc de însemnătate mondială: Traian Vuia a construit primul avion cu motor din lume, care s-a ridicat de pe sol independent, cu mijloace proprii (1905). Vuia a adus contribuţii importante la descoperirea elicopterului, a inventat un generator cu aburi etc.

Aurel Vlaicu a realizat mai multe zboruri cu aparate construite de el, apreciate pe plan internaţional, cu prilejul unor concursuri la care a participat, repurtând mari succese prin câştigarea primului loc. Încercând să treacă peste Carpaţi (1913), aripile sale avântate au fost frânte, prăbuşindu-se şi murind ca un erou. Zborul lui Vlaicu simboliza unitatea naţională: viaţa şi realizările sale rămân un exemplu însufleţitor. Descoperirile inginerului Henri Coandă stau la baza aviaţiei cu reacţie; mai amintim pe cele ale ing. G. Constantinescu, în domeniul sonicităţii. Realizările ştiinţei şi tehnicii româneşti din epoca modernă, obţinute, unele dintre ele, cu mari sacrificii, au adus faima savanţilor noştri, contribuind totodată la creşterea prestigiului poporului român.

Societăţi cultural-ştiinţifice

Dezvoltarea culturii în general - a ştiinţei, literaturii etc., a legăturilor dintre cărturari, înţelegerea roiului ce revine acestora în propăşirea materială şi spirituală a poporului lor - a dus la constituirea unor importante asociaţii culturale. În Transilvania existau numeroase „cazine” (societăţi de lectură, devenite cu timpul un fel de cluburi, cu substrat politic), cercuri ale diferitelor profesiuni, reuniuni de femei, tineret, ale învăţătorilor etc., precum şi o reţea de biblioteci şcolare, populare, colecţii particulare valoroase etc. - alături de vechile şi renumitele biblioteci de la Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Tg. Mureş etc.

În 1861 a luat fiinţă Astra (Asociaţia pentru cultura poporului român din Transilvania), întemeiată de Gheorghe Bariţiu şi alţi fruntaşi români. Astra a desfăşurat o importantă activitate culturală de masă în rândul poporului român din Transilvania, promovând consecvent legăturile culturale cu vechea Românie, constituind un factor de frunte al mişcării de eliberare naţională. Potrivit scopurilor şovine urmărite de clasele conducătoare maghiare, acestea înfiinţează în Transilvania o asociaţie culturală maghiară - „Emke” -, care urmărea deznaţionalizarea pe cale culturală a populaţiei româneşti.

Cea mai importantă societate cultural-ştiinţifică a fost Academia Română, întemeiată în 1867 sub denumirea de Societatea Academică Română; ea a grupat forţele ştiinţifice româneşti din toate provinciile - libere sau subjugate - locuite de români, fiind prin aceasta o tribună a unităţii culturale; Academia a avut printre membrii ei de frunte numeroşi transilvăneni, dintre care G. Bariţiu a fost şi preşedintele ei. Implicaţiile politice ale acestei orientări şi activităţi cultural-ştiinţifice au fost dintre cele mai remarcabile.

În 1890 s-a fondat la Bucureşti „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” care, mai târziu, a fost condusă vreme îndelungată de Nicolae Iorga; activitatea Ligii culturale a contribuit la întărirea conştiinţei naţionale, venind în sprijinul luptei de eliberare a românilor de peste munţi, desfăşurând o susţinută propagandă a cauzei româneşti în străinătate. La sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului al XX-lea iau fiinţă numeroase societăţi culturale organizate după diferite criterii (profesionale, locale etc.); unele dintre aceste societăţi au adus contribuţii efective în special la răspândirea culturii în masele populare.

Presa

Principalele momente de cotitură şi salt calitativ care au marcat istoria modernă a patriei noastre şi-au avut, fiecare dintre ele, o presă proprie. Revoluţia de la 1848 a creat organe ca „Pruncul român”, „Poporul suveran” etc., precum şi presa editată de revoluţionarii din exil. Mişcarea pentru unirea Principatelor s-a bucurat de un intens sprijin în paginile unor publicaţii, cum au fost „Zimbrul”, „România literară” - condusă de Vasile Alecsandri (Iaşi, 1855), „Steaua Dunării” - redactată de Mihail Kogălniceanu, „Românul” - lui C.A. Rosetti etc.

Ulterior, presa se diferenţiază tot mai mult, în strânsă legătură cu amploarea luptelor politice; organele diferitelor partide şi fracţiuni se înmulţesc odată cu acestea. O presă democrată, progresistă, afirmă constant crezul social şi valorile morale ale maselor populare; la această presă colaborează tot ceea ce avea mai de frunte viaţa publică românească, de la Eminescu şi Caragiale până la Tudor Arghezi şi socialişti. Partidul conservator îşi apără interesele în organe ca „Timpul” sau „Epoca”, în vreme ce „Românul” sau „Voinţa naţională” erau purtătoarele de cuvânt ale partidului liberal; la acestea se adăugau o lungă serie de organe „independente”, gazete locale, presa de senzaţie, publicaţii în limba franceză etc.

Moravurile decadente ale unei părţi a presei timpului, incultura, semidoctismul, îngustimea de spirit, lipsa de onestitate, demagogia, şantajul politic, intriga, goana după o publicitate ieftină, dorinţa de epatare a publicului mic-burghez, a mahalalei şi a cafenelelor, au fost înfierate necruţător prin condeiul celor mai înaintaţi scriitori (ca I.L. Caragiale) şi publicişti. Interesele unor largi pături sociale erau afirmate încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în ziare ca „Lupta” (organ radical, condus de Gheorghe Panu), „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Universul” - dintre care unele ating mari tiraje. Nicolae Iorga înfiinţează în 1906 „Neamul românesc”.

 

Presa muncitorească şi socialistă îşi face debutul încă din 1869, cu „Analele tipografice”, urmate de „Lucrătorul român” (1872), „Socialistul” (1877), „Contemporanul” (1881), „Dacia viitoare”, „Revista socială”, „Drepturile omului”, „Munca”, „Lumea nouă” etc. În primii ani ai secolului al XX-lea îşi face apariţia România Muncitoare (1902), apoi revista „Viitorul social”, o bogată presă sindicală etc.

Aceste organe au afirmat în viaţa social-politică a ţării punctul de vedere al celei mai înaintate clase - proletariatul -, condus începând din 1893 de partidul său propriu. La organele amintite se adaugă o serie de reviste şi publicaţii de specialitate (literare, ştiinţifice, ale diferitelor asociaţii etc.), dintre care cităm: „Isis” sau „Natura”, „Convorbiri literare”, „Analele Academiei Române”, „Revista ştiinţifică”, „Revista contemporană” şi numeroase altele.

Ziariştii se organizează şi ei în asociaţii profesionale. Majoritatea organelor de presă au participat efectiv la campaniile legate de afirmarea năzuinţelor populare de dreptate socială şi libertate naţională (Independenţa naţională, răscoala din 1907, mişcarea antimonarhică, războiul mondial, lupta pentru Unirea Transilvaniei cu România etc.); o publicaţie elocventă în acest sens a fost Facla, condusă de N.D. Cocea, la care colaborau Tudor Arghezi, Gala Galaction şi alţi intelectuali progresişti.

O suită de publicaţii satirice, necruţătoare, situate pe baricade, formează - ele singure - una din tradiţiile proprii ale presei româneşti. Prin tot ce a dat mai bun, presa românească a acestei epoci constituie o mărturie fidelă a conştiinţei răspunderii pentru destinele poporului, a curajului civic, gândirii înaintate şi a talentului adesea înaripat al gazetarilor care au slujit-o; prin asemenea virtuţi, presa românească şi-a afirmat trăsături originale, care au fost cultivate şi dezvoltate neîncetat.

Situaţia presei din Transilvania era şi ea puternic înrâurită de situaţia politică a acestei străvechi provincii româneşti. Gazetele de la Braşov, create de G. Bariţiu încă înainte de revoluţie (1838) – „Gazeta Transilvaniei” şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” - devin exponente ale revoluţiei din 1848-1849, împreună cu „Organul naţional” de la Blaj: „Gazeta Transilvaniei” continuă să apară multe decenii.

Revista „Familia” întemeiată de Iosif Vulcan precum şi alte publicaţii progresiste au acordat o atenţie deosebită mişcării muncitoreşti internaţionale a timpului: activităţii şi operei lui Karl Marx, Internaţionalei I şi Comunei din Paris. O contribuţie meritorie în această direcţie a adus-o şi Vincenţiu Babeş. Un rol important l-a avut revista „Transilvania”, organul asociaţiei „Astra”, în care s-au publicat numeroase studii şi articole tratând subiecte de istorie şi literatură naţională. Un aspect specific al publicisticii din Transilvania îl constituie continuarea editării calendarelor - mijloace de răspândire în popor a cunoştinţelor ştiinţifice.

O dezvoltare accentuată cunoaşte în această epocă şi presa maghiară, precum şi cea germană din Transilvania. În coloanele acestor organe se pot întâlni şi aprecieri sau glasuri realiste în problema naţională, manifestând simpatie faţă de români. Presa română din Transilvania intră într-o nouă etapă de dezvoltare odată cu apariţia la Sibiu, în 1884, a „Tribunei”, condusă de I. Slavici, organul politic cel mai de seamă al românilor transilvăneni, promotoare totodată a unor noi orientări literare.

Mai apăreau „Telegraful român” (Sibiu), „Dreptatea” (Timişoara), „Drapelul” (Lugoj, din 1900), iar la începutul secolului al XX-lea - remarcabila revistă Luceafărul (condusă de Octavian Goga etc.), ziarul „Românul” (Arad), organ al PNR, care a jucat un rol important mai ales în toamna anului 1918 în lupta pentru Unirea Transilvaniei cu România. Presa politică românească din Transilvania a avut de înfruntat adesea persecuţii din partea statului austro-ungar.

Primele gazete socialiste apar în Transilvania în limba maghiară (Arad, 1891) şi germană (Timişoara), iar din 1903 „Adevărul”, organul secţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria. Presa socialistă exprima punctul de vedere al celei mai înaintate forţe social-politice - proletariatul şi partidul său de clasă - asupra problemelor vitale ale maselor populare.

Trebuie arătat că în domeniul presei - atât în ceea ce priveşte publicaţiile culturale sau politice, cât şi cele socialiste - legăturile reciproce dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor au fost deosebit de vii, vehiculându-se nu numai informaţiile sau spiritul epocii, ci şi ideile avansate - între care ideea unităţii naţionale - întărind năzuinţa maselor de desăvârşire a acestei unităţi. Presa a fost un factor de seamă, care a participat la marile transformări sociale şi politice din epoca modernă, pregătind spiritualiceşte masele populare pentru înţelegerea drumului lor către un viitor mai bun.

Literatura

La mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, literatura română cunoştea o înflorire remarcabilă, datorită talentului unor scriitori, ca Gr. Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, N. Filimon, Ion Ghica, B. P. Hasdeu, I. Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, C. Negri, C. Negruzzi. Opera acestora a izvorât din adânca lor dragoste de popor, din crezul lor social şi artistic înaintat. Cel mai de seamă dintre cei amintiţi, Vasile Alecsandri - „bardul de la Mirceşti” - a scris pasteluri, poezii inspirate din folclor, piese de teatru cu caracter istoric, opere în care preaslăveşte eroismul popular din războiul de independenţă. Acestor poeţi şi scriitori li se alătură Al. Odobescu.

În timpul marilor momente şi prefaceri istorice - cum au fost revoluţia de la 1848, Unirea etc. - scriitorii au fost în primele rânduri, militând pentru drepturile naţionale şi sociale ale poporului. Programul din 1840 al revistei „Dacia literară” a stat la baza activităţii literare din România o perioadă mai îndelungată. Producţia literară se publica în paginile revistelor, care devin tot mai numeroase. În revista „Familia” debutează (1866) cel mai mare poet al poporului nostru - Mihai Eminescu. În 1874 marele Eminescu scrie Împărat şi proletar, în 1876 Călin, iar după 1878 apar, ca o culme, capodoperele sale, Scrisorile, Luceafărul şi altele.

Prin profunzimea sentimentului şi frumuseţea limbii, poezia lui Eminescu aparţine nu numai literaturii române, ci totodată şi patrimoniului literaturii romantice universale. Cântăreţ al naturii, al dragostei şi al frumuseţilor morale ale omului, înfruntând până la revoltă societatea exploatatoare în mijlocul căreia trăia, Eminescu a dat glas, în cele mai frumoase versuri din câte s-au scris până azi în limba noastră, durerilor, bucuriilor şi idealurilor unui întreg popor, care-şi regăseşte în poezia eminesciană trăsăturile sale caracteristice. Curentul pe care această poezie atât de emoţionantă l-a generat după moartea poetului (1889) se explică atât prin condiţiile istorice, prin climatul general social şi moral care întreţinea şi amplifica pesimismul eminescian, cât şi prin noutatea şi frumuseţea neasemuită a creaţiei luceafărului poeziei româneşti.

Înţelepciunea populară şi-a găsit o genială expresie artistică în povestirile, basmele şi amintirile lui Ion Creangă; un alt scriitor clasic al literaturii noastre, Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român, a creat nemuritoarele sale piese O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Năpasta, D’ale carnavalului, precum şi opere în proză (Momente şi schiţe etc.), în care face o critică necruţătoare moravurilor politicianiste ale timpului.

Totodată, Caragiale a luat atitudine fermă împotriva sălbaticei represiuni a răscoalei ţărăneşti din 1907. Mişcarea de idei din cultura românească s-a concentrat, o bună vreme, în jurul celebrei dispute sociale şi estetice dintre Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea. Estetica a reprezentat, în acel timp, domeniul principal al luptei ideologice şi este cu atât mai remarcabil faptul că aplicarea concepţiei marxiste la estetică are loc pentru prima oară în România, înaintea altor ţări cu vechi tradiţii în acest domeniu.

Titu Maiorescu a rămas o figură de seamă în istoria culturii româneşti: filozof şi sociolog, orator şi profesor, estet şi critic literar, sprijinitor al talentelor literare, între care în primul rând M. Eminescu. A militat pentru cultivarea limbii moderne şi promovarea virtuţilor ei autentice, pentru frumuseţea limbii literare, a susţinut folclorul în care vedea, ca şi alţii, o sursă permanentă de creaţie. Toate aceste calităţi l-au impus ca mentor şi teoretician al importantei grupări literare „Junimea”, creată la Iaşi, în 1863, a cărei purtătoare de cuvânt era revista „Convorbiri literare”, tribună de prestigiu a literaturii româneşti.

Ca filozof, Maiorescu era idealist, ceea ce a determinat şi profilul concepţiei sale estetice, concentrată în teza „artei pentru artă”. Intrarea lui Maiorescu în politică a accentuat latura negativă a activităţii sale, devenind exponent al partidului conservator; pe măsura consacrării sale politice, însăşi activitatea pe tărâmul esteticii devine tot mai sporadică.

Împotriva acestor concepţii s-au ridicat numeroşi oameni de cultură ca Hasdeu, Bariţiu, Bolliac, filozoful Şt. C. Michăilescu şi alţii. Opoziţia cea mai redutabilă au făcut-o însă maiorescianismului revista Contemporanul şi lucrările lui C. Dobrogeanu-Gherea, care exprimau punctul de vedere al mişcării socialiste româneşti. Combătând orientarea ideologiei junimiste către o artă pretins apolitică, Gherea, cu toate limitele care simplificau uneori analiza fenomenului artistic, milita pentru arta cu tendinţă, cu un profund conţinut de idei, afirmând legătura strânsă a artistului cu mediul social, cu năzuinţele poporului său. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în literatura română se manifestă curentul realismului critic.

Dezvoltarea literaturii române din ultimele decenii ale secolului trecut, în amploare şi profunzime, într-o măsură fără precedent până atunci, a fost favorizată şi de faptul că la acest avânt au contribuit cei mai talentaţi scriitori, din toate provinciile româneşti, din ţara liberă ca şi din Transilvania, Banat, Bucovina; prin aceasta, literatura a contribuit la făurirea unităţii culturale a poporului român.

Cei mai importanţi scriitori din Transilvania s-au stabilit în vechea Românie, găsind în mediul de aici condiţii prielnice de manifestare a forţei talentului lor. Unul dintre aceştia a fost Ion Slavici, în a cărui operă se reflectă viaţa satului ardelean aflat în plină transformare pe calea pătrunderii capitalismului: mai multe nuvele, romanul „Mara”, activitatea din fruntea „Tribunei” de la Sibiu şi amintirile asupra epocii în care a trăit, sunt principalele aspecte ale operei lui Slavici.

Cel mai reprezentativ continuator al lui Emineseu a fost Alexandru Vlahuţă. Curentul eminescian, căruia meditaţia pesimistă i-a fost una din caracteristici, a fost analizat în profunzime de Gherea. „Eminescianismul” era o formă a conştiinţei epocii. „Noi nu credem în nimic”, exprima nu numai profunda decepţie a Epigonilor, ci a celei mai mari părţi a intelectualităţii, în faţa urmărilor ce decurgeau din nedesăvârşirea revoluţiei de la 1848.

Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi Al. Duiliu-Zamfirescu au adus şi ei contribuţii importante la dezvoltarea literaturii române (dramaturgie şi proză). În jurul revistei „Contemporanul” şi al publicaţiilor socialiste s-au afirmat câţiva poeţi şi scriitori ca T. Neculuţă, Traian Demetrescu, I. Păun-Pincio, Sofia Nădejde, precum şi Raicu Ionescu-Rion în critică.

Una din temele cele mai frecvente în literatura acestei epoci este lumea satului, ceea ce exprima credinţa marilor noştri scriitori în bogăţia şi forţa spirituală inalterabilă a acestei lumi şi atitudinea de solidarizare cu frământările ţărăneşti, de o amploare deosebită acum, culminând cu tragicul 1907. George Coşbuc a fost un adevărat „poet al ţărănimii” (Gherea), cântăreţ al frumuseţilor naturii, manifestând încredere în forţele nesecate ale poporului, dând glas puternicii revolte a ţăranului împotriva asupritorilor (Noi vrem pământ). Poezia sa este optimistă, de o limpezime clasică a imaginii şi de o formă a versului care ţâşneşte din adâncurile literaturii noastre populare. Prin toate acestea, Coşbuc poate fi considerat ca cel mai de seamă poet după Eminescu. Balade şi idile, Fire de tort etc., sunt titlurile volumelor principale ale lui Coşbuc.

În epoca de care ne ocupăm îşi fac loc şi în literatura noastră unele tendinţe şi curente moderne (simbolismul etc.), reprezentate, în principal, de poezia lui Alexandru Macedonski. În legătură cu inspiraţia tot mai frecventă a scriitorilor din viaţa ţărănimii şi cu afirmarea crescândă a specificului naţional al literaturii noastre, la începutul secolului nostru se manifestă curente noi, cum au fost poporanismul şi semănătorismul.

Primul s-a afirmat în special în paginile importantei reviste „Viaţa Românească” (1906) apărută sub conducerea politică a lui Constantin Stere şi având pe Garabet Ibrăileanu ca teoretician literar şi critic de prestigiu, apropiat de mişcarea socialistă. Viaţa Românească a fost o tribună a realismului critic în literatura română. Exponenţii semănătorismului sunt valoroşii scriitori Vlahuţă, Coşbuc şi Nicolae Iorga, ca îndrumător; curentul semănătorist a cunoscut şi unele accente naţionaliste, aparţinând unor opere sau scriitori mai puţin importanţi.

Cariera atât de prodigioasă a marelui nostru prozator Mihail Sadoveanu se deschide încă la începutul secolului, având ca teme de inspiraţie viaţa poporului, frumuseţile plaiurilor moldoveneşti şi gloriosul trecut istoric al patriei. Dintre nuvelele şi romanele istorice scrise în această perioadă amintim Dureri înăbuşite (1904), Neamul Şoimăreştilor (1915) şi altele.

În poezie se afirmă cu vigoare Octavian Goga, poet al luptei naţionale şi sociale a românilor din Transilvania, precum şi Şt. O. Iosif, Panait Cerna, Dimitrie Anghel, iar în proză, D.D. Pătrăşcanu, Ion Agârbiceanu, Jean Bart, Emil Gârleanu, C.A. Brătescu-Voineşti, I.A. Bassarabescu etc. În critica literară se fac simţite orientări înnoitoare datorită lui Ovid Densuşianu şi Eugen Lovinescu. Traducerile care apar din literatura universală - Coşbuc cu Divina comedie a lui Dante, G. Murnu cu Iliada România.

În Transilvania sunt de reţinut numele lui Andrei Mureşanu - autorul odei de la 1848 (Răsunetul, cunoscut şi sub titlul Deşteaptă-te române), al prozatorilor I. Codru-Drăguşanu şi I. Pop-Reteganul, Ilarie Chendi, al lui Iosif Vulcan ca îndrumător şi animator cultural, al unor culegători de folclor între care amintim pe At. Marienescu, Miron Pompiliu, Andrei Bârseanu.

Reviste şi publicaţii ca „Familia”, „Tribuna” şi „Luceafărul” au jucat un rol deosebit în descoperirea şi promovarea noilor talente. Trebuie de asemenea remarcate nu numai creaţiile literaturii naţionalităţilor din Transilvania, ci şi prieteniile literare româno-maghiare, continuatoare ale celor mai bune tradiţii, în care marele poet maghiar Ady Endre a avut un rol deosebit de pozitiv, alături de Goga, Emil Isac şi alţii.

Contribuţia cea mai de seamă a Transilvaniei la tezaurul literar al întregii naţiuni române este reprezentată de numele unor scriitori şi poeţi de prim rang ca Slavici, Coşbuc, Rebreanu, Goga, Şt. O. Iosif, Agârbiceanu, Emil Isac etc. Literatura română din epoca modernă s-a dezvoltat în mod impetuos şi unitar, prin opere cu un profund conţinut de idei şi sentimente, scrise într-o formă artistică superioară.

Artele

Dezvoltarea teatrului, arhitecturii, artelor plastice şi a muzicii a contribuit la înflorirea generală a culturii româneşti din epoca modernă.

Arhitectura

În legătură cu creşterea oraşelor - aspect caracteristic al societăţii moderne - se pun probleme de edilitate şi urbanism, arhitectura fiind chemată la rezolvarea lor, cunoscând astfel o remarcabilă dezvoltare proprie. Arhitecţii cei mai de seamă ai acestei perioade sunt Alex. Orăscu şi Ion Mincu; cel de-al doilea în special, s-a străduit să creeze un stil naţional în arhitectură. Câţiva arhitecţi străini au contribuit şi ei la dezvoltarea arhitecturii din România. Afirmarea şcolii româneşti în acest domeniu a fost favorizată de întemeierea Şcolii superioare de arhitectură din Bucureşti.

Dintre realizările deosebite cităm: Universitatea din Bucureşti, Palatul Culturii din Iaşi, Tribunalul din Bucureşti, Palatul Poştei, al CEC-ului, Ateneul Român, Casa Centrală a Armatei, palatul Marii Adunări Naţionale de azi, Gara de Nord, podul de la Cernavodă, Teatrul Naţional din Bucureşti (distrus de aviaţia hitleristă la 24 august 1944) etc.

Teatrele din Iaşi, Cluj, Oradea au fost construite în acelaşi stil cu Teatrul Naţional din Bucureşti; monumentul lui Matei Corvin şi Universitatea din Cluj, Palatul Peleş de la Sinaia, Palatul Culturii din Arad, alte edificii din Timişoara, Arad, Oradea, Ploieşti, Cluj, Târgu Mureş, Braşov şi unele grădini publice completează şirul realizărilor arhitecturale din perioada de care ne ocupăm.

Teatrul

Învingând numeroase greutăţi, arta teatrală s-a impus în strânsă legătură cu prefacerile sociale şi cu idealul naţional al epocii. Repertoriul românesc s-a îmbogăţit cu lucrările lui Alecsandri, Hasdeu, trecând apoi la nemuritoarele comedii ale lui I.L. Caragiale şi până la creaţia lui Delavrancea, Alexandru Davila, Victor Eftimiu. Au fost cultivate genurile dramatice cele mai diferite, de la vodevil şi cuplet până la comedia satirică şi drama istorică sau socială, care aduc în scenă figuri din popor. Teatrul devine o instituţie cultural-educativă îndrăgită de publicul larg. La aceasta a contribuit în mare măsură o ilustră pleiadă de actori care a ridicat arta interpretativă la înălţimi nebănuite: C. Aristia, C. Caragiale, Matei Millo îndeosebi, apoi M. Pascaly, Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, Ion Brezeanu, culminând cu C.I. Nottara.

În regie se afirmă Paul Guşti şi AZ. Davila. În preajma primului război mondial îşi încep cariera actori de seamă ca Ion Manolescu, Tony Bulandra, Lucia Sturdza, Gheorghe Storin. Realismul critic s-a afirmat şi în teatrul românesc prin arta tuturor acestor creatori. Poziţia oficialităţii a fost în genere ostilă teatrului, tocmai pentru că acesta reprezenta o tribună a ideilor înaintate, a criticii sociale deschise, având aderenţă în masele populare. Directoratul unor personalităţi de seamă la Teatrul Naţional (Caragiale, Davila, Sadoveanu) a încurajat în măsură accentuată creaţia scenică în ansamblu.

Actorii se constituie în asociaţii teatrale pentru a-şi putea manifesta mai rodnic talentul. Turneele teatrale, în special cele în Transilvania, au jucat un rol deosebit în manifestarea conştiinţei naţionale, a unităţii culturale a poporului nostru. În Transilvania s-a remarcat activitatea lui G. Bariţiu şi Iosif Vulcan (ultimul, la Societatea pentru fond de teatru român) - animatori ai teatrului românesc de diletanţi şi ai turneelor.

Centre culturale ca Lugojul, Braşovul şi alte oraşe se afirmă cu mult entuziasm în această privinţă. În primele decenii ale secolului al XX-lea, arta teatrală românească din Transilvania îşi găseşte o expresie superioară în creaţia şi activitatea lui Zaharia Bârsan. Echipe teatrale şi coruri muncitoreşti au existat atât în vechea ţară cât şi în Transilvania, aducând nu numai prospeţime artistică în interpretare, ci mai ales un conţinut de idei înaintate.

Pictura

Pictura a făcut progrese dintre cele mai importante. Pictorii revoluţiei de la 1848, participanţi la evenimente, au fost I. Negulici, C.D. Rosenthal (România revoluţionară) şi Barbu Iscovescu (îndeosebi portrete), în perioada următoare se afirmă Theodor Aman cu portretul Tudor Vladimirescu, Hora Unirii la Craiova etc., Gheorghe Tattarescu a pictat portretele lui Bălcescu şi Magheru. Unirea principatelor a avut un ecou deosebit în artele plastice la Aman, Carol Popp de Szatmary etc.

În legătură directă cu frământările social-politice ale epocii, se dezvoltă caricatura ca gen distinct. Şcolile de belle-arte de la Bucureşti şi Iaşi, pinacoteci, expoziţii etc. - au încurajat simţitor artele plastice în general. Un răsunet puternic a avut în artă războiul de Independenţă: Nicolae Grigorescu a pictat tablouri şi scene sugestive, emoţionante, ca Atacul de la Smârdan, Gornistul etc. Alt pictor al Independenţei a fost Sava Henţia.

Cel mai mare pictor al poporului nostru a fost Nicolae Grigorescu, în opera căruia se regăsesc optimismul şi adâncimea psihologică a omului din popor, splendorile naturii româneşti, patriotismul şi eroismul ostaşilor noştri. Gingăşia portretelor şi peisajelor sale, carele cu boi, rămân printre cele mai izbutite opere ale sale. Ion Andreescu se afirmă prin viziunea sa critică, dramatică, pe care o continuă Ştefan Luchian, inspirându-se din viaţa poporului (La împărţitul porumbului) şi din subiecte din natură pe care le tratează meditativ, cu multă sensibilitate. Pictorul răscoalei din 1907 a fost Octav Băncilă: tablourile sale redau în mod emoţionant încleştarea luptei, tragismul evenimentelor. Băncilă a fost unul dintre artiştii noştri militanţi cei mai de seamă.

Opera unor artişti ca J. Al. Steriade, Th. Pallady, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, N. Vermont, A. Verona - duce mai departe cele mai bune tradiţii ale picturii noastre clasice, realiste. Apariţia muncitorului şi a temelor industriale exprimă receptivitatea artiştilor la nevoile realităţii sociale, adeziunea lor la transformările pe care acestea le exprimă şi le implică în mod necesar.

Desenul satiric şi caricatura combativă este reprezentată de Jiquidi, Iser, Şirato şi alţii; lucrările lor apar în paginile presei socialiste. În Transilvania a existat de asemenea o pleiadă de pictori remarcabili,, ca Mişu Pop, C. Lecca, Oct. Smighelski; pictura populară pe sticlă şi lemn este caracteristică Transilvaniei. La începutul secolului nostru activează o renumită grupare de artişti plastici, în special pictori, la Baia Mare.

Sculptura

Sculptura s-a dezvoltat şi ea, în condiţii asemănătoare, dar în proporţii mai reduse (în special cea monumentală). Reprezentativă este opera unor artişti ca Ion Georgescu (statuia lui Gheorghe Lazăr), Karl şi Fr. Storck, Şt. Ionescu-Valbudea, Vl. Hegel (monumentul din Dealul Spirei, statuia lui C.A. Rosetti etc.), D. Paciurea. Lucrările sculpturale reprezintă de cele mai multe ori portrete de politicieni, oameni de cultură, precum şi compoziţii istorice. Încă de la începutul secolului nostru se afirmă talentul excepţional al marelui nostru sculptor Constantin Brâncuşi a cărui forţă de sinteză creatoare a revoluţionat arta modernă universală, prin lucrări care sunt astăzi cunoscute în întreaga lume.

Muzica

Arta muzicală devine în preajma revoluţiei de la 1848, o manifestare laică şi naţională. Acum se consumă ultimii ani ai vieţii lui Anton Pann, poet, compozitor, folclorist, şi se desfăşoară activitatea de critic muzical a lui N. Filimon. Muzica românească se dezvoltă în strânsă legătură cu teatrul. Crearea Conservatorului (1864) şi a Filarmonicii (1866) ca instituţii artistice moderne, a impulsionat creaţia şi interpretarea. Numele lui Al. Flechtenmacher, George Ştefănescu, Const. Dimitrescu se afirmă în această perioadă. Valorificarea folclorului face paşi înainte.

Gustul muzical evoluează, apărând spectacole muzicale româneşti - teatrul liric şi concertele simfonice, găzduite de Ateneul Român. În această înnoire un rol deosebit revine lui George Ştefănescu şi lui Eduard Caudella. Ca folclorist şi etnograf se remarcă T. Burada. Lucrările lui Ciprian Porumbescu (opereta Crai nou, Balada etc.) sunt primite cu însufleţire de publicul larg.

În Transilvania, muzica - cea corală mai ales - este o adevărată armă a luptei de eliberare naţională, datorită activităţii corurilor lui Ion Vidu de la Lugoj şi Gheorghe Dima, de la Braşov, la care se adaugă corurile din România - cel de la Iaşi al lui G. Musicescu şi cel de la Bucureşti, condus de D. Kiriac (vestitul cor „Carmen”). Pe lângă cluburile socialiste activează coruri muncitoreşti. Cântăreţi de operă şi operetă, ca N. Leonard, H. Darclee, Jean Athanasiu, George Folescu, Niculescu-Basu şi alţii, duc departe, în întreaga lume, faima artei româneşti. Tiberiu Brediceanu desfăşoară, de la începutul secolului nostru, o remarcabilă activitate de compozitor şi folclorist.

Tot acum începe strălucita carieră a maestrului George Enescu, geniu muzical dat de poporul nostru culturii muzicale universale: pianist, violonist, compozitor, dirijor şi pedagog, Enescu compune în această perioadă rapsodii, simfonii, sonate etc. Încă din preajma primului război mondial datează începuturile cinematografiei româneşti, arta care va avea curând cea mai mare răspândire în masele largi populare.

Check Also

Cultura ceramicii pictate de tip Petreşti

Încă demult se cunoşteau în Transilvania centrală şi vestică resturi de ceramică pictată, fină, executată …

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …