Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma revoluţiei din 1848 este - în istoria culturală a ţărilor române - una din cele mai importante. În Transilvania, după marea răscoală din 1784 şi revocarea, în 1790, a celor mai multe reforme, urmează o eră a reacţiunii, care sub regimul lui Metternich se va continua agravându-se până în 1848. Revendicările de ordin politic formulate de intelectualitatea română progresistă prin Supplex Libellus Valachorum (1791) şi prin memoriul din martie 1792 fuseseră respinse.

Mişcarea iacobină fusese lichidată în 1794, mai înainte ca să se fi transformat într-o mişcare politică de proporţii mai mari şi de a se fi extins în Transilvania. Ea favorizase totuşi dezvoltarea gândirii politice, stimulând interesul pentru filozofia materialistă, preocupările literare cât şi activitatea ştiinţifică din cadrul Societăţii pentru cultivarea limbii maghiare în Transilvania, iar intelectualitatea română îşi arătase interesul pentru mişcare nu numai prin faptul că în programul acesteia se aflau înscrise eliberarea iobagilor şi lupta anticlericală, dar şi pentru că venea cu soluţii avansate în problema naţională.

Încă sub Leopold al II-lea se revine la vechile aşezăminte, evident anacronice, dinainte de Iosif al II-lea, unite cu o acţiune de înăbuşire a manifestărilor de progres. În aceste condiţii burghezia română, stânjenită în mersul ei ascendent din pricina dezvoltării inegale în raport cu burghezia celorlalte naţionalităţi, va face progrese marcante abia către sfârşitul perioadei pe care o studiem.

Atât în Transilvania cât şi în principate, ideologia naţională se va închega treptat, reflectând interesele de clasă ale păturilor progresiste din societatea românească [în trecere de la feudalism la capitalism. Această ideologie nu poate fi înţeleasă decât în cadrul culturii europene burgheze şi al efortului burgheziei de a-şi constitui cultura sa pe baze naţionale.

Se simte tot mai mult nevoia unor contacte permanente cu noua cultură europeană, într-o epocă în care economia naţională este influenţată tot mai activ de economia capitalistă europeană. „Interdependenţa universală a naţiunilor”, proprie orânduirii burgheze, „atât pentru producţia materială, cât şi pentru cea spirituală”, a fost limpede înfăţişată de Karl Marx şi F. Engels, care arată că: „Produsele spirituale ale diferitelor naţiuni devin bunuri comune”.

Întemeierea şi consolidarea unei culturi române de tip nou vor cunoaşte frământări puternice şi variate, care nu toate iau sfârşit odată cu perioada pe care o cercetăm. Vom asista astfel la dislocarea unor factori care colaboraseră în cadrele vechii culturi de tip medieval, la străduinţe de integrare în cultura europeană contemporană şi, în acelaşi timp, la apărarea drepturilor limbii şi valorilor spirituale naţionale, în alcătuirea culturii române moderne. Aspectele mai de seamă ale acestui proces de reînnoire sunt - după câte socotim - cele ce urmează.

Cel dintâi asupra căruia ne vom opri este declinul influenţei culturii greceşti în principate. Drumul străbătut de elenism în ţările române între 1774 şi 1821 nu e lipsit de contraste. Pe de o parte se constată încercări de consacrare a limbii greceşti ca a doua limbă de stat pe lângă cea română. Limba greacă îşi va câştiga poziţii remarcabile ca limbă a cancelariei şi administraţiei, a culegerilor legislative, a învăţământului superior.

Noi tipografii greceşti iau fiinţă. Opere literare, filozofice sau ştiinţifice străine sunt comunicate - în tipărituri sau manuscrise - prin mijlocirea traducerilor în greceşte şi, pe această cale - ca şi prin învăţământ-pătrund în societatea românească ideile enciclopedismului francez din secolul al XVIII-lea. Pe de altă parte, însă, centrul de greutate al noului elenism nu se mai află în ţările române, ci la Viena.

Promovarea ideologiei naţionale - impusă de dezvoltarea economico-socială a principatelor - indică culturii române căi de dezvoltare deosebite de ale elenismului care se ridica pe bazele sale naţionale. Cultura greacă din principate nu se mai putea menţine la vechiul său nivel. Primele atacuri le primeşte în sectorul învăţământului, unde şcoala de tip feudal nu mai trezea interes - chiar dacă era servită de profesori remarcabili - şi unde, pe de altă parte, limba română îşi revendica drepturile sale.

Epoca regulamentară va cunoaşte numeroase instituţii de învăţământ elementar cu limba de predare greacă; tiparniţele vor continua să dea la iveală lucrări în această limbă şi clasa conducătoare se va mai folosi de ea, în scris şi în vorbire. Aceste manifestări au, totuşi, un caracter restrâns, care nu poate pune în cumpănă dezvoltarea culturii naţionale, în limba română.

Una din sarcinile acestei noi culturi române era şi asimilarea culturii europene burgheze, ceea ce a impus continuarea unui proces de laicizare întâlnit în epoca precedentă. Scăderea interesului pentru literatura religioasă în păturile cultivate ale societăţii este o consecinţă directă a acestei evoluţii. Nu se poate vorbi - e drept - de o diminuare a numărului tipăriturilor de lucrări cu caracter religios sau al traducerilor, din acelaşi domeniu, rămase manuscrise.

Dimpotrivă, sub înrâurirea curentului paisian tălmăcirile de opere aparţinând spiritualităţii ortodoxe răsăritene, greco-ruse, iau un avânt considerabil. Ierarhii cărturari - Chesarie şi Filaret ai Râmnicului, Veniamin Costachi şi Grigore Dascălul - traduc şi încurajează tipărirea de cărţi religioase. Răsunetul acestei activităţi depăşeşte însă mai rar decât înainte hotarele lumii monastice sau ale anumitor pături orăşeneşti. Interesele societăţii româneşti cultivate merg în alte direcţii.

Laicizarea culturii, una din trăsăturile principale ale epocii de destrămare a feudalismului, ne impune însă să stăruim întrucâtva asupra luminismului, sub semnul căruia se desfăşoară în bună măsură progresul cultural al ţărilor române în perioada pe care o cercetăm. Ideile luministe, în expansiunea lor europeană, au întâlnit societăţi la grade de dezvoltare social-economică şi politică diferite şi au fost primite numai în parte şi adesea corectate, potrivit cu realităţile locale.

În principate ele au pătruns mai ales odată cu asimilarea operelor enciclopedismului francez, iar în Transilvania, Şcoala ardeleană se inspiră din luminismul reformist german, precum şi din luminismul francez, ca de pildă în opera lui I. Budai-Deleanu. Ideologia naţională pe care o promova la noi burghezia în ascensiune nu se putea însă împăca cu cosmopolitismul; istoria şi limba naţională au fost astfel cultivate pentru a alcătui un mijloc de închegare a naţiunii şi, mai târziu, de întemeiere a unui stat naţional unitar.

În condiţiile politice în care se afla, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia românească din Transilvania, luminismul cert al fruntaşilor Şcolii ardelene trebuia dar să dea întâietate cuceririi de drepturi politice şi afirmării naţionale, spre a o scoate din starea de inferioritate în care se găsea faţă de celelalte naţiuni „politice”. Aşa se lămureşte caracterul militant pe care ei îl imprimă cercetărilor lor de istorie sau speculaţiilor lor filologice. Trăsăturile esenţiale ale luminismului se păstrează însă: lupta antifeudală, cu apelul însă la monarhul arbitru şi cu înclinarea spre soluţii reformiste, luminarea maselor având drept corolar combaterea superstiţiilor.

Anticlericalismul, care este slab reprezentat în principate în acest răstimp, ia forme bine conturate în Transilvania, datorită aceloraşi împrejurări locale. Poziţia dominantă a catolicismului susţinut de Habsburgi, atitudinea arogantă a înaltului cler, revoltă pe oamenii luminaţi, pe deasupra deosebirilor confesionale, atât la ortodocşi cât şi la protestanţi. Procesul de laicizare a culturii susţinut de pe asemenea poziţii e, astfel, mai evident decât în Ţara Românească şi Moldova.

În aceste condiţii - şi cu ajutorul voltairianismului pătruns şi în Transilvania şi prin asociaţii culturale cum este Soţietatea filozofească a neamului românesc (1795) - criticile împotriva ordinii sociale existente capătă un caracter deosebit de viu. În principate, luminismul e prezent sub anume forme ale sale atât la unele elemente din păturile conducătoare cât şi în rândurile intelectualităţii înaintate.

Reformele lui Alexandru Ipsilanti, de pildă, se fac de pe poziţii luministe. Reprezentanţi ai marii boierimi, ca Iordache şi Dinicu Golescu, Iancu Văcărescu şi alţii predică luminarea poporului şi adoptarea de măsuri politice reformiste. Ei se asociază de fapt burgheziei, cu care colaborează şi în cadrul societăţilor culturale. În aceste împrejurări boierimea liberală română - care lipsea în Transilvania - unită, pentru promovarea propriilor ei interese, cu o burghezie mai viguroasă ca cea de dincolo de Carpaţi, poate duce o acţiune comună, care are drept roade o înflorire culturală superioară celei transilvane.

Intelectualitatea progresistă română din Transilvania îşi va da însă seama, pe de o parte, că are revendicări sociale comune cu ale minorităţilor naţionale, iar pe de altă parte va vedea chezăşia realizării idealurilor ei într-o unitate de acţiune cu păturile înaintate din principate. Sub semnul acestei îndoite orientări se desemnează avântul pe care cultura Transilvaniei îl cunoaşte din nou în al patrulea şi al cincilea deceniu al secolului al XIX-lea.

O apropiere tot mai strânsă a manifestărilor culturale din cele trei ţări române se vădise, însă, sub cele mai variate forme încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Circulaţia de dascăli şi de cărţi, de trupe de teatru şi de gazete, peste hotarele vremelnice ale celor trei ţări, întăreşte relaţiile mai vechi, niciodată întrerupte, şi ne îngăduie să vorbim de o cultură română unitară, pe cale să se desăvârşească în acest răstimp, îndrituindu-ne să o şi prezentăm, pentru prima oară, în chip unitar.

Dacă luminismul reprezintă, sub raport ideologic, elementul care ne ajută în cea mai mare măsură să înţelegem transformările pe care le-a suferit cultura în principate şi în Transilvania, în perioada de destrămare a feudalismului, el nu este totuşi singurul element pe care burghezia în ascensiune să-l fi folosit pentru a o ajuta la integrarea sa în noua cultură europeană.

Al doilea pătrar al veacului al XIX-lea pune societatea din ţările române în contact cu romantismul, în literatură şi artă; cu socialismul utopic, în gândirea socială; cu diferite forme ale liberalismului burghez, în viaţa economică şi politică. Contactele cu noua cultură europeană prezintă, deci, un caracter complex, care se cere analizat înainte de a trece la prezentarea formelor de manifestare a culturii naţionale înseşi, în epoca anterioară revoluţiei burgheze din 1848.

Preluarea unor elemente din cultura europeană burgheză, care străbătuse înaintea noastră drumul de la relaţiile feudale la cele capitaliste, ridică problema mult dezbătută în istoriografia noastră burgheză a influenţelor primite, în această perioadă - direct sau indirect - mai ales din cultura franceză. Problema îşi găseşte o justă rezolvare dacă în „influenţele” amintite vedem - cu drept cuvânt - elementele pe care clasa burgheză din ţările române le căuta în cultura europeană a vremii pentru a favoriza procesul de dezvoltare a unei societăţi care ajunsese în stadiul de destrămare a relaţiilor feudale.

Franţa, prin promovarea filozofiei luministe în secolul al XVIII-lea şi prin marea revoluţie burgheză din 1789, era mai în măsură decât alte state europene să ne pună la îndemână instrumentele cu ajutorul cărora să ne făurim o ideologie naţională proprie şi să luptăm pentru emanciparea claselor sociale oprimate. În măsura în care alte culturi ne puteau ajuta sub anumite raporturi, intelectualitatea noastră progresistă s-a adresat şi lor, până ce a izbutit să-şi făurească arme proprii de luptă.

Contactele cu noua cultură europeană se realizează, în principate, pe două căi relativ distincte: indirect, adică prin mijlocirea culturii neogreceşti, şi direct, fără sprijin din afară. Burghezia greacă, ajunsă mai de timpuriu la gradul de dezvoltare pe care clasa socială corespunzătoare din principate îl va atinge abia în perioada de care ne ocupăm, a izbutit să-şi asimileze înaintea noastră unele elemente din cultura Apusului.

Cărturari greci, mulţi desfăşurându-şi activitatea în Ţara Românească şi Moldova, au pornit pe calea traducerilor din literatura italiană, germană, dar mai ales franceză. Datorită contactelor multilaterale pe care le-am avut în această epocă cu intelectualitatea greacă, aceste traduceri au devenit un bun comun şi pentru tinerii cărturari români cunoscători ai limbii neogreceşti, care s-au familiarizat astfel cu operele de seamă ale scriitorilor şi gânditorilor europeni din secolele XVII-XIX, în care locul principal îl deţin scriitorii progresişti francezi din veacul al XVIII-lea, în frunte cu Voltaire.

Acestor prime contacte indirecte cu Occidentul şi cu ideile lui înaintate li se vor alătura relaţiile directe cu noua cultură europeană. La aceasta contribuie factori variaţi şi de o importanţă inegală. Vom aminti, astfel, preceptorii - italieni, dar mai ales francezi - care sunt prezenţi în principate după 1774, secretarii domnilor fanarioţi, recrutaţi dintre aceiaşi reprezentanţi ai intelectualităţii apusene, consulii unor puteri străine care, în aceeaşi perioadă, se stabilesc la Bucureşti şi Iaşi, precum şi numeroşi călători occidentali, dintre care unii au lăsat interesante relaţii de călătorie de pe urma cercetării principatelor. Începând cu a treia decadă a secolului al XIX-lea se adaugă străinii, cu deosebire francezii, care au întemeiat pensioane în Ţara Românească, dar mai ales în Moldova, unde învaţă viitorii fruntaşi ai culturii româneşti ca Mihail Kogălniceanu sau Vasile Alecsandri.

Numeroşi fii de boieri sau tineri cărturari încep să viziteze - pentru studii - marile centre de cultură europene şi, de data aceasta, contactele se petrec în înseşi ţările purtătoare ale noii culturi. Viena, Berlin şi Lipsca în ţările de limbă germană, Pisa în Italia, dar mai cu seamă Parisul, cunosc un număr mereu crescând de tineri români studioşi, plecaţi cu propriile mijloace, dar şi cu burse ale statului să-şi desăvârşească învăţătura.

E firesc ca printr-înşii multe din ideile burgheziei apusene să fi fost răspândite şi la noi, unde erau întâmpinate de condiţiile prielnice ale unei orânduiri în formaţie. Întorşi în ţară, tinerii intelectuali îşi cultivau mai departe legăturile pe care şi le creaseră peste hotare cu ajutorul publicaţiilor periodice - franceze, germane, italiene sau greceşti - la care se abonau, sau prin nenumăratele cărţi străine care pătrund în bibliotecile publice sau particulare ale epocii.

Pentru necunoscătorii de limbi străine, dornici însă a se apropia de ceea ce produsese mai valoros cultura nouă a Europei, se cereau întreprinse traduceri. Modelul pe care ni-l oferise cultura neogreacă cu tălmăcirile sale va fi îndeaproape urmat. Se traduc aproape aceiaşi autori, uneori aceleaşi opere, aparţinând în primul rând luminismului, apoi clasicismului târziu şi preromantismului.

Pentru o perioadă mai veche, de altfel, numeroase traduceri româneşti din literaturile apusene se execută chiar de pe intermediare greceşti. Faptul dezvăluie paralelismul celor două culturi apropiate, evoluând - în aceeaşi vreme - de la vechile concepţii feudale la cele noi, burgheze. În fruntea autorilor transpuşi în româneşte găsim şi aici pe Voltaire, ca scriitor preferat pentru poziţia lui combativă.

Începute încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, traducerile se înmulţesc, mai ales în al doilea pătrar al secolului următor, paralel cu mişcarea romantică din Franţa, ajungând să determine un adevărat curent literar al cărui teoretician avea să devină I. Eliade, el însuşi un fecund traducător. Dacă literatura franceză continuă să deţină primul loc în interesul traducătorilor, aceştia nu înţeleg totuşi să se limiteze la domeniul francez, care ne furnizase, pe lângă Voltaire, opere de mult preţuite ale lui Fenelon şi Montesquieu, Rousseau şi Florian, Marmontel şi Volney.

Din literatura italiană se tălmăceau operele dramatice ale lui Metastasio şi Alfieri, din cea engleză se alegeau scrierile lui Young, Byron şi cele atribuite lui Ossian. Cultura germană ne dădea opera lui Goethe şi cea - surprinzător de mult gustată - a lui August von Kotzebue. Literatura rusă ne oferea producţiile lui Antioh Cantemir şi Krîlov, ale lui Jukovski şi Puşkin. Abundenţa traducerilor ajunsese să pună în primejdie posibilităţile de înflorire ale literaturii originale şi este meritul „Daciei literare” (1840) de a se fi ridicat împotriva valului impetuos de tălmăciri care ameninţa capacitatea creatoare a literaturii naţionale.

Căile prin care s-au stabilit contacte durabile cu ceea ce era mai preţios în cultura nouă a Europei au fost, cum se vede, numeroase şi felurite. Folosul pe care l-au adus societăţii din ţările româneşti, în perioada de destrămare a unei orânduiri vechi şi de constituire a uneia noi, este netăgăduit. Totuşi cultura română, închegată în limba poporului şi reflectând interesele vitale ale societăţii în faza de dezvoltare pe care o atinsese, valorează prin originalitatea ei, prin chipul în care a ştiut să-şi încorporeze idealurile de unitate şi independenţă politică, de emancipare socială urmărite de această societate. Contactele cu noua cultură europeană au putut să înlesnească culturii naţionale găsirea drumului ei propriu şi să-i sugereze mijloacele de expresie.

Check Also

Revista „Ramuri” – o realitate convingătoare în cultura naţională

Ca un corolar al tuturor publicaţiilor apărute pe intervalul de aproape şapte decenii se situează …

Descoperitori de noi spaţii şi culturi între secolele XV-XIX

Spaţiul românesc a evoluat sub aspect politic, social-economic şi spiritual în contextul evoluţiei europene în …

Feudalismul timpuriu între Carpaţi şi Dunăre în secolul al XII-lea

Dominaţia cumanilor pe o bună parte a teritoriului României în secolul al XII-lea şi în …

Protectoratul religios şi identitatea culturală în Europa

Lumea creştină s-a aflat sub protectoratul Bisericii încă de la oficializarea creştinismului în secolul al …

Structura şi relaţiile sociale în ţările române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Structura socială Este o realitate a veacului al XVII-lea pe o foarte vastă arie geografico-politică …