Dezvoltarea culturală şi luptele ţărăneşti în Ardeal în secolele XVII-XVIII

Pe când Constantin Brâncoveanu, încunjurat de români şi greci, conducea în mod strălucit soarta Ţării Româneşti ea domn vasal fără putere militară, Austria îşi alipise prin puterea armelor ţara Ardealului. Ultimul principe ungur al provinciei, tânărul Apaffy al II-lea, abdicase, şi în pacea de la Carlovăţ (1699) chiar şi suzeranii turci, care până atunci sprijiniseră pe Tokoly, „regele Ungariei”, împotriva imperialilor, îl lăsară să cadă. Austriecii însă se apucară să dea o administraţie frumoasă ţării cucerite. Erau acolo trei naţiuni recunoscute, dintre care însă una, cea a secuilor, decăzuse foarte mult; membrii ei se pierduseră în cea mai mare parte în rândurile sărmanilor ţărani şi prin urmare nu reprezentau în veacul al XVIII-lea un însemnat factor de putere.

Nici saşii, cu toată cultura şi cu toată bogăţia moştenită, nu mai înfăţişau acum ceea ce fuseseră până în veacul al XVII-lea. Puţin câte puţin ei uitaseră comerţul îndrăzneţ cu „Blochii” de peste munte, cu îndepărtatul Răsărit şi sfârşiseră cu totul marele lor rol de mijlocitori. Totuşi stăpâneau încă o foarte bună parte din pământ, precum şi cele mai multe şi mai bune oraşe şi ţineau morţiş la vechile lor privilegii, care, împreună cu produsul adunat al muncii lor, alcătuiau titlurile lor de drept.

Nobilimea maghiară fusese mult slăbită prin războaiele lui Rakoczy, şi rândurile ei se răriseră simţitor în timpul barbarelor campanii turceşti. Culţi, desigur, nu erau, cu toate că ici, colo se aflau şcoli bune, şi unui călător îi apare un astfel de mare proprietar tot atât de necioplit ca „un nobil din al XIII-lea veac”, în multe chestii apoi nu puteau merge uniţi, pentru că în ce priveşte credinţa erau despărţiţi în catolici şi calvini - şi aceştia din urmă aveau precăderea. Erau însă viteji, mândri şi pătrunşi de un simţ de stăpânire de neînvins.

Pe lângă aceşti mari, bogaţi şi puternici, trăiau însă, ca o a patra naţiune, dar nerecunoscută, în numeroase sate rău clădite, ţăranii români. Pe pământ săsesc, ei duceau o viaţă încă suportabilă, şi mulţi dintr-înşii erau proprietari; în comitate însă, în care stăpânea marea şi mica nobilime ungurească, starea lor era aceea de iobagi, care nu au nimic şi cărora stăpânul le impune tot ce se poate închipui. Starea lor era, desigur, cu mult mai nenorocită decât a aserviţilor ţărani români din Muntenia şi Moldova, şi aceasta explică deasa fugă a iobagilor în „ţară”.

Austria nu urmărea alt scop decât să exploateze lumea - şi în această epocă mai că n-ar fi fost cu putinţă altfel. În definitiv ea voia să obţină în Ardeal numai succes fiscal. Dar grija de venitul fiscului ducea, fireşte, la grija pentru birnici, şi aceştia constau în cea mai mare parte din dispreţuiţii „valahi”, care, trăind în împrejurări mai omenoase, ar fi plătit fără îndoială, mai mult şi mai la vreme. Cu toate acestea nu era de gândit o lege care să fi adus o îmbunătăţire a stării ţărănimii.

Căci numai cu indignare şi cu nerăbdare, acum ca şi în zilele împăratului Rudolf şi ale împăratului Ferdinand, purtau mândrii, autocraţii magnaţi ai Ardealului jugul german şi căutau acum un pretendent la Coroană care ar fi putut înlocui pe un Apaffy şi Tokoly în calitatea de conducător naţional. Drumurile provinciei pe atunci nu erau încă potrivite pentru mişcarea unor mai mari mase de trupe. Karlsburgul de la Alba Iulia nu domina încă pe atunci câmpia.

Dar şi alte interese reclamau forţele Casei domnitoare de Austria, şi astfel nu era decât o singură cale ca, pe baza vechii situaţii, rămasă neatinsă, a românilor, să se înlesnească o viaţă mai bună şi totodată să facă din ei birnici mai cu stare. Acest singur mijloc consta în aceea ca să-i atragă de la credinţa lor „schismatică” la o religie recunoscută, pentru ca apoi, mai târziu, să le recunoască poate politiceşte şi naţionalitatea lor. Principii calvini, fără să se gândească la o viitoare libertate, subjugaseră cu totul biserica ardeleană întemeiată de Mihai Viteazul şi-i lăsaseră numai o umbră de viaţă.

Chiar sub Gheorghe Rakoczy I, primul pe care-l cuprinse zelul de proselitism, episcopul român nu era decât pentru „neamul” său un „vlădică”, pe când statul îl recunoştea numai ca superintendent. Tot aşa de puţin era preţuită credinţa lui ca atare, în acel loc; ba era vorba numai de un „rit grecesc, sârbesc şi valah”, pe când ca singură biserică legală în Ardeal trecea aceea calvină a prinţului. Îngrijitorii de suflete români nu se mai chemau preoţi sau popi, ca în vremea schismei, ci mai subţire: pastori, şi superiorii lor, protopopii, căpătară după modelul calvinesc privilegii foarte întinse, aşa încât ajunseră oarecum neatârnaţi de episcopul lor, şi el coborât în aceeaşi vreme.

Superintendentul era supus în orice privinţă „episcopului drept-credincios”. Acesta din urmă avea supravegherea asupra bisericii auxiliare de rit oriental: el cerceta pe candidatul valah care voia să fie superintendent, îl recomanda prinţului care avea sa-l numească în acest post şi-i scria „punctele” şi „condiţiile” pe care trebuie să jure. El putea să apară în sinodul subordonatului său, el influenţa orânduielile acestei adunări ţinute odată pe an, care urmărea o apropiere de credinţa lui Calvin şi dezrădăcina fără milă toate „greşelile” bisericii greceşti şi ale vechii religii, introducea o nouă orânduială a sacramentelor, punea o margine adoraţiei icoanelor, căuta să impună pretutindeni limba poporului, pe când, pe de altă parte, se răspândeau şi scrieri de propagandă.

Episcopul, şeful bisericii maghiare, era şi cea mai înaltă instanţă pentru jurisdicţia bisericească valahă; înaintea lui apărea deputăţia pastorilor şi aducea hotărârile sinodale spre cercetare şi întărire. Acei vlădici care nu arătau o deosebită râvnă pentru Reformă erau crud pedepsiţi; aceasta trebuia să le învedereze, lor şi neamului lor, că în definitiv ei nu înseamnă ceva decât prin voinţa principelui.

Iorest a fost învinuit de o viaţă imorală şi pedepsit cu biciul ca un hoţ de drumul mare; învăţatul Sava Brancovici, un prieten al domnului muntean Şerban Cantacuzino, un om respectat peste tot, care-şi putea urmări genealogia până la despoţii sârbi şi care ocupa cu vrednicie scaunul său, a fost răsturnat, judecat de sinod şi aruncat în temniţă, din care scăpă abia când a fost pe moarte.

Faţă de o astfel de biserică se putea vorbi cu sorţi de izbândă despre unirea cu o altă biserică, care recunoştea acelaşi „rit”, şi de la aceia care nu aveau o dogmă puternică se cereau concesiuni dogmatice, mai ales faţă de biserica de care nu numai că ţinea împăratul, dar pe care el o sprijinea în toate chipurile posibile. Încă în 1692 el dispuse ca preoţii „ortodoxi” care vor primi Unirea să se bucure şi ei de privilegiile acordate clerului catolic; în 1696 apăru un catehism catolic, pe care-l publică iezuitul Baranyi, care apăru printre români ca un apostol catolic. În anul următor se ţinu un sinod general, care primi cele patru puncte noi propuse românilor - întâietatea Papei, întrebuinţarea pâinii nedospite, purgatoriul şi filioque -, dar stipula anume punerea pe acelaşi picior de egalitate a clerului său cu clerul catolic, şcoli şi toate celelalte drepturi pentru ei şi pentru neamul românesc.

Episcopul de acum „unit”, Teofil, a murit însă curând, şi urmaşului său, tânărul Atanasie Anghel, îi a fost rezervată organizarea Unirii. Acesta era un om mulţămit de sine, căruia-i plăcea viaţa veselă, juca bucuros şi dădea tipul prelatului român aşa cum îl fasonase părinteasca îngrijire a calvinilor. Ca toţi înaintaşii săi, ei a fost ales şi confirmat în Bucureşti „după canoane”, şi cu acest prilej întâlni pe Brâncoveanu, un apărător al ortodoxiei, pe strict ortodoxul bătrân mitropolit Teodosie şi mai ales pe marele reprezentant al dreptei credinţe, pe patriarhul de Ierusalim, Dosoftei, care-i dădu toate sfaturile şi poveţele posibile ca sa-l ferească de molipsirea catolică.

Dar aceasta nu folosi la nimic. Ba, dimpotrivă, îndată după întoarcerea sa în Ardeal, ei se îndreptă către Curtea imperială şi, în aprilie 1698 primi un act asupra drepturilor clerului unit; apoi, la 7 octombrie, un al doilea mare sinod românesc acceptă Unirea, în care numeroşi părtaşi se recunoscură solemn ca „membri ai acestei sfinte biserici romano-catolice”. Curând după aceea urmă o confirmare a privilegiilor popilor din partea împăratului, şi, cu oarecare restricţiuni, şi guvernul unguresc al Ardealului îşi dădu consimţământul.

Trecură câţiva ani până când schimbarea de credinţă, „apostasia” lui Atanasie, a fost cunoscută de patronii lui din Ţara Românească. Dar în anul 1701 el se duse în persoană la Viena, intră mai amănunţit în discuţii în unele chestii privitoare la dogmă şi depuse în scris confesiunea sa. După aceea el a fost numit „episcop al credinţei române unite şi împreunată cu sfânta biserică română din Ardeal şi părţile ungureşti care ţin de Ardeal”, iar la întoarcere a fost dus în procesie strălucită de funcţionari şi întreaga lui preoţime în biserica din Alba Iulia, la uşile căreia protestară, ce-i drept, duşmanii schimbării de credinţă petrecute, însă fără rezultat.

Atanasie recunoscuse atârnarea de primatul unguresc şi, ca sfetnic în grelele chestii dogmatice şi pentru mânuirea dreptului canonic, chemase la el pe un cleric catolic din ordinul Iezuiţilor, cu titlul de „teolog”. Aceasta nu era desigur prea compatibil cu autoritatea lui, şi tot aşa nici dispoziţia pe care o luă ca veniturile bisericeşti ale întregii dieceze să fie administrate nu de dânsul ci de „curatori”. Titlul de mitropolit îl părăsise. Abia acum începea însă propriu-zis marea luptă, căci acum trebuia să se obţină îndeplinirea drepturilor acordate poporului românesc prin patenta imperială.

Bietul Atanasie nu era omul potrivit pentru aşa ceva; cât timp trăi, toată administraţia diecezei sale a stat în mâinile iezuitului său, sfetnic şi stăpân. El nu ceru nimic pentru dânsul şi era mulţumit cu titlurile care i se dăduseră. Pe când primejdioasa răzvrătire a lui Francisc Rakoczy zguduia tot Ardealul, pe când românii neuniţi, adică acei care ţineau încă de vechea credinţă, recunoşteau pe un Ioan Ţircă drept episcop al lor, cârmuirea austriacă nu crezu că a venit încă timpul ca să întreprindă ceva şi în folosul românilor câştigaţi numai în direcţie religioasă. Atanasie, care poate nu era nici el singur neclintit în noua credinţă primită, muri în 1713, şi atunci se gândiră să-i dea ca urmaş pe un străin cu totul catolic, care nu trăise după un rit deosebit.

În sfârşit Ioan Patachi, care se cobora dintr-o familie nobilă, ajunse episcop român unit; el studiase la Roma, fusese apoi mai mulţi ani misionar catolic în Ardeal, însă cu toate acestea nu-şi renegase naţia. Dar, odată cu numirea lui, biserica greco-catolică pierdu însemnate drepturi. În primul rând Patachi a fost numit numai episcop pentru „românii, grecii, rutenii şi sârbii” din Ardeal şi din comitatele ce ţineau de el; apoi nou-numitul episcop catolic al Ardealului, Martonffy, nu vru să sufere lângă dânsul în cetăţuia Karlsburg pe cestălalt prelat ce atârna tot de Papă, şi din motive militare se dărâmă vechea biserică de aici a voievodului Mihai.

În sfârşit avură ideea să dea celui de-al doilea episcop unit al românilor ardeleni venituri clin Gherla şi din ţinutul Făgăraşului. Chiar în Făgăraş, unde era o frumoasă biserică românească zidită de domnii munteni, trebui acum să-şi stabilească Patachi reşedinţa; el a fost confirmat de Papă ca episcop al Făgăraşului şi prin aceasta scutit totodată de orice subordonare faţă de primatul unguresc. Patachi nu avu o viaţă mai lungă decât înaintaşul său; încă în 1727, după ce păstorise regulat abia patru ani, a fost dus la groapă.

Dintre cei trei candidaţi care, după obicei, fură propuşi împăratului, Carol al VI-lea alese pe singurul care era român, un fiu de ţăran chiabur, Ioan Micu, care, cu toţi cei treizeci de ani ai săi, se ocupa încă de studiile sale la Tyrnau, unde iezuiţii înfiinţaseră un colegiu pentru schismatici. El nu era nici preot, nici călugăr, cum cerea biserica de la un candidat episcopal. Curând după aceea, Micu a fost înălţat de împărat, după dorinţa sa şi pilda episcopilor din Alba Iulia, care erau de drept baroni, la rangul de „baron Klein” - Klein înseamnă Micu -, intră apoi în mănăstirea de la Muncaciu pentru a-şi face noviciatul, şi a fost uns aici episcop în 1729.

Acum îşi putea da el pe faţă adevăratele sale intenţii şi cu toată puterea unei naturi energice, neînfrânte, să pornească la realizarea lor. Aceasta nu însemna nimic mai puţin decât că voia să prefacă în fapte făgăduielile împăratului; el dorea să vadă clerul unit pus de fapt pe acelaşi picior cu cel catolic şi neamul românesc înălţat după dreptul ardelean la rangul de „naţiune”, să fie introdus ca o a patra naţiune, pe lângă celelalte trei mai vechi, în viaţa culturală şi politică.

Sprijinit pe actele din Viena, el crezu că trebuie să înceapă cu drepturile politice, şi, fiindcă nu socotea schisma ca existentă în biserica sa, se purtă în curând ca singurul conducător al întregii, numeroasei, credincioasei şi meritoasei populaţii româneşti a Ardealului. Se duse îndată la Viena, unde i se ascultară, ce-i drept, dorinţele, dar numai pentru a le da pe mâna unei comisiuni duşmănoase din Dieta ardeleană. Hotărârea se amână mereu, până când a fost numit un al doilea comitet, care ajunse la o propunere neacceptabilă.

Drepturile istorice şi subjugarea tradiţională fură scoase cu îndărătnicie la iveală în Adunare, cu demonstraţii, râsete batjocoritoare şi cuvinte insultătoare împotriva pretenţiilor acestui simplu popă român, cu toate că el ştia că neamul său „se află încă de pe vremea lui Traian pe acest pământ, unde a suferit timp de o mie de ani”, şi cu toate că el însuşi, în urma hotărârii imperiale, era membru al Dietei. Când iubita şi tânăra regină Maria Tereza urmă tatălui ei, episcopul român se duse încă o dată la Curte; de data asta însă vorbi mai răspicat ca odinioară.

El ceru pentru preoţii săi portic canonica, iar pentru turma sa spirituală din sate, care reprezintă „cea mai veche şi mai numeroasă populaţie a ţării”, numai două zile hotărâte de muncă pe săptămână; afară de aceasta, românii trebuiau să fie recunoscuţi cu toţii împreună ca o a patra „naţiune”. Dar regina îşi avea de apărat moştenirea împotriva duşmanilor străini, şi de aceea rugăminţile lui se pierdură neascultate.

Atunci Klein încercă să o ia pe un alt ton; pentru ca să dea mai mare greutate cererii sale, el se folosi de primirea solemnă ce se pregătea călugărului sârb Visarion Sărai, care propovăduia peste tot printre români desfacerea de Roma. Când însă el apăru din nou la Viena, a fost ameninţat cu închisoarea, şi de aceea se refugie la Curie, pentru ca, după o lungă luptă de apărare împotriva Curţii imperiale, a iezuiţilor şi a propriului său locţiitor trădător, să demisioneze din demnitatea sa în 1751.

Suferinţele lui şi scopul lor, care, cu toate că nedat nicăieri pe faţă, a fost totuşi gâcit de populaţie, făcură acum din Ioan Inocenţiu Micu (Klein), de care mai înainte cei ce ţineau de vechea credinţă se îndepărtaseră cu o groază fanatică în timpul călătoriilor lui de inspecţie, un adevărat episcop, un apărător, un pătimitor şi un martir al întregii românimi ardelene şi chiar şi al celeia din comitatele vecine, unde episcopii sârbi din Banat câştigaseră acum înrâurire religioasă printre români.

Ţăranii nici nu mai voiau să audă de mântuitoarea unire dogmatică şi întâmpinau pe orice propovăduitor cu dureroasa strigare: „Episcopul nostru, episcopul nostru”. Peste tot domnea, pe lângă această nemulţămire politică şi socială, dorinţa desfacerii de Roma, care nu adusese şi nu putea aduce celor apăsaţi nici o îndreptare a stării lor. Degeaba a fost scăpat de osândă de către episcopul său vicar la început excomunicat, Petru Pavel Aaron; degeaba ajunsese el, potrivit ordinii, urmaşul lui Klein ia Scaunul episcopal din Făgăraş, chiar dacă trebui să-şi fixeze reşedinţa sătească la Blaj; zadarnic îl sprijiniră autorităţile cu deplina lor putere.

În ciuda tuturor acestor măsuri, Unirea păru, cel puţin într-un anume moment, că e atinsă de moarte. Un imitator al sârbului Visarion, preotul Sofronie din Cioara, care de altfel abia putea ceti şi numai foarte rău scrie, dispunea ca stăpân absolut de sufletele, pumnii şi armele ţăranilor din multe sate, şi în cursul îndărătnicei lupte pe care împărăteasa o avu de susţinut cu puternicii ei duşmani din afară, îi a fost cu neputinţă cârmuirii să ia hotărâtoare măsuri represive împotriva acestor profeţi săteşti.

De altfel Sofronie, distrugătorul şi persecutorul, în ale sale cuvântări, memorii şi petiţii, nu vorbea atât de Roma şi de Constantinopol, de credinţă creştină curată şi necurată, cât mai mult de preoţi, care nu trebuie să plătească nici o dare, şi de felurite apăsări vechi şi nouă care n-aveau câtuşi de puţin a face cu chestia religioasă şi cu cele „patru puncte”, cu Purgatoriul şi cu primatul Papei.

Încă din 1759 a fost hotărât în taină, după sfatul contelui Kaunitz, Dionisie Novacovici, episcopul „sârbilor” pentru Buda şi „Câmpiile măhăcene”, ca arhipăstor bisericesc al Ardealului. În anul 1760 veni sub Sofronie revolta împotriva impusei confesiuni romane; în 1761 sosi în provincie, ca negociator armat, generalul Buccow şi reuşi să supună pe „învăţătorul” revoltaţilor, să ducă pe Novacovici, „episcopul Budei, Câmpiilor măhăcene şi al Ardealului”, la Braşov şi să-i dea o reşedinţă statornică în satul Răşinari, în apropierea Sibiului, într-un bordei ţărănesc.

Prin aceasta însă, tot nu era încă hotărâtă marea chestie, care, din nenorocire, îşi aşteaptă până şi astăzi dezlegarea. Dionisie, străinul, episcopul ocârmuiri austriece, „Vlădica Budanul”, nu obţinu niciodată o autoritate recunoscută peste tot; după aceea, ca şi înainte, conducerea de fapt a noii biserici create rămase pe mâinile protopopilor, oameni sălbateci, trăind în multe feluri de imoralităţi şi mai mult fanatici, care nu puteau uita pe Sofronie, fugit de curând în Muntenia.

Răvaşe tainice circulară printre preoţi şi ţărani, în care era vorba de o întoarcere a lui Sofronie cu ajutor tătărăsc, de marea împărăteasă a Rusiei, care pedepsise acum pe poloni, persecutorii ortodoxiei rutene, şi care cu neînvinsele ei steaguri va curaţi şi Ardealul de „păgânătate”, şi în sfârşit de o groaznică revoluţie, prin care trebuiau înlăturate în acelaşi timp împreună şi Unirea şi iobăgia.

De fapt, se întâmplă că recruţii, care fuseseră chemaţi pentru nou întemeiata pază de graniţă românească, refuzară jurământul după ritul unit; ba chiar, luând cu ei armele împărţite, se întoarseră în satele lor. Cele mai aspre pedepse se pronunţară împotriva ţăranilor care voiau să se strecoare prin trecătorile de graniţă în principate. Dacă ruşii, după războiul din 1768-1774, ar fi putut păstra vreo regiune oarecare la Dunăre, atunci Austria ar fi fost desigur în primejdie să piardă această frumoasă cucerire a Ardealului.

Trecură însă numai puţini ani după mişcarea „învăţătorului” Sofronie, şi iobagii români, a căror stare nu devenise mai bună nici după înlăturarea Unirii, şi care cu toate decretele imperiale abia aveau timp destul ca să îndeplinească toate poruncile asprilor stăpâni străini, găsiră din nou un „învăţător” sângeros în ţăranul Nicola sau Ursu Horea. El se născuse pe domeniul Coroanei, în Zlatna, unde stoarcerea arendaşilor era deosebit de tare simţită de către ţăranii liberi. O mare decepţie a populaţiei grăbi catastrofa.

Regimentele de grăniceri fuseseră introduse încă din 1761, şi cu iuţeala fulgerului se răspândise printre iobagi vestea că de acum înainte va fi scutit de orice serviciu către seniorul său feudal orice sat care se va anunţa pentru servicii militare la autorităţile superioare, ca să poarte armele pentru iubitul şi umanitarul împărat, care-i vizitase, acum, de două ori pentru a cunoaşte personal păsurile supuşilor săi. Cu armele împărăteşti, mulţi nădăjduiau să dea o soluţie tragică, dar definitivă chestiei iobăgiei. Pe baza plângerilor ridicate de proprietarii de suflete unguri însă, înscrierea, care trezise multe speranţe, a fost revocată.

În numele împăratului Iosif, liberatorul, ale cărui acte falsificate le arăta Horea, toată ţărănimea românească apucă armele răzbunătoare şi, timp de două săptămâni (noiembrie 1784), Ardealul apusean văzu groaznice scene de omor şi pustiire, pe care răzbunătoarea Nemesis le ridicase asupra reprezentanţilor vechii nedreptăţi istorice. Executorii „poruncilor împărăteşti”, care nimiceau totul şi nu cruţau decât pe aceia, mai mult femei, ce primeau printr-un nou botez „credinţa românească”, - apoi nou-botezatele doamne nobile trebuiau să ia de bărbat pe câte un „ţăran puturos” -, înfăţişară în felul lor stângaci şi naiv următoarele cereri către înalţii slujbaşi ai ţării: desfiinţarea iobăgiei în schimbul unui serviciu militar credincios al românilor, punerea de slujbaşi români sau germani pentru populaţia românească şi înlăturarea supremaţiei ungureşti din viaţa socială şi politică.

Imperialii nu erau prea grăbiţi să răsplătească nelegiuirile ţăranilor cu aceeaşi monedă, dar guvernul transilvănean crezu că trebuie să poruncească o măsură corespunzătoare din partea nobililor, după „vechiul drept maghiar”, şi reprezentanţii culturii se purtară întocmai după metodul „valah”, condamnând la decapitare vinovaţi şi nevinovaţi, întrebuinţând ţeapă şi roata, „afumând” pe prizonieri în pivniţe şi aplicând peste ţinuturi întregi, cu mii de locuitori, cu copii cu tot, pedeapsa biciului sub supravegherea „hirurgului”.

Împăratul porunci să se ia aspre măsuri împotriva răzvrătiţilor; nu erau excluse nici execuţii necesare, dar trebui să recunoască, într-o durere neputincioasă, că vinovat de pustiirile ţăranilor, care în felul acesta îndreptau către Curte o nouă petiţie, era însuşi urmăritul şi ruinatul nemeş, care până atunci - şi tot aşa şi după aceea - nu arătase deloc compătimire omenească.

Execuţia sub ocrotirea cârmuirii, ca răzbunare, a fost de asemeni reprobată de filantropul stăpânitor cu cuvinte aspre. Dar acum privilegiaţii cereau chiar restabilirea vechiului lor drept, pe baza căruia ei puteau să întrebuinţeze sabia faţă de supuşii lor şi să-i tragă în ţeapă. Ei cerură despopularea satelor vinovate, izgonirea în Bucovina a locuitorilor rămaşi încă după decimare, căci „firea acestei sălbatece naţiuni” - aşa scriau ei -, „care trăieşte în această ţară, e de aşa fel, că nu poate fi condusă decât prin frică”.

Aşa se aprinse din nou focul revoluţiei, cu toate contra-măsurile ofiţerilor imperiali şi ale funcţionarilor, precum şi ale clerului român de ambele confesiuni. „Căpitanii” chemară din nou cetele, care abia de curând apăruseră cu căciula în mână şi cu „inimile pline de durere pe buze” în faţa comisiunii de cercetare imperială, la a cărei poruncă lăsaseră jos armele.

Ei refuzară hotărât o simplă amnistie, căci credeau încă într-o dreaptă pedepsire, nu numai pentru mici crime momentane, ci şi pentru cele mari, de sute şi mii de ani. Deznădăjduiţi, luptară ei acum pe vârfurile munţilor împotriva cătanelor împărăteşti; în conducătorul lor, Horea, ei vedeau acum pe craiul lor, din harul unui Dumnezeu răzbunător. Străduinţele celui de-al doilea episcop sârb al românilor neuniţi şi dibăcia militară a soldaţilor imperiali izbutiră însă, după mai multe mici ciocniri, să restabilească din nou liniştea (decembre).

Însuşi Horea, care voia să meargă la Viena, porunci cetelor sale să se împrăştie. Planul nu şi-l putu însă împlini, căci alături cu tovarăşul lui, Cloşca, el a fost dus pe locul de pedeapsă din cetăţuia Karlsburg, unde amândoi, fără a se plânge, muriră de groaznica moarte pe roată, pentru libertatea naţiunii lor subjugate. Crişan, al treilea şi cel mai destoinic conducător, răspunse cu curaj la toate întrebările, explică fără codire dreptatea luptei sale şi-şi dădu singur o moarte bărbătească; leşul său a fost decapitat şi sfârtecat.

Mii de ţărani, care veniseră ca să-şi dobândească prin luptă libertatea, văzură această groaznică pildă şi traseră dintr-însa o învăţătură pentru viitor, dar nu în sensul urmărit de oficialitate. Chiar la 22 august al aceluiaşi an 1785, iobăgia a fost desfiinţată solemn de împărat; aşadar cei morţi nu căzuseră în zădar. Aceasta ţinu cel puţin până în clipa când obositul, bolnavul împărat, pe moarte, trebui să retragă toate reformele sale în folosul claselor medievale privilegiate şi să restabilească vechea stare de lucruri, în anul 1790.

Dar cea de-a doua cerere mai ales nu fusese deloc ţinută în samă, fiindcă nu se putea să aibă o soluţie; aceasta era cererea de egalizare politică a românilor, pentru care pătimise odată Klein. După moartea lui Iosif al II-lea, românii, fără deosebire de credinţă, cu amândoi episcopii lor în frunte, prin ceea ce s-a chemat apoi Supplex Libellus Valachorum Transsylvaniensium - căci naţiune nu cutezau să-şi spună oficial -, încercară să capete o stare mai bună; dar memoriul lor din 1791 stârni un strigăt de revoltă printre conducătorii şi scriitorii unguri şi saşi, şi iarăşi se ţinură discursuri violente în Dieta ardeleană împotriva barbariei şi neruşinării valahe. Ca şi mai înainte, nemulţămiţii găsiră un stăpânitor austriac binevoitor, care pe lângă aceasta nu era un Iosif, şi pe care-l apăsau griji de război. Nu ne-a rămas în definitiv din toate decât cărticica, în care se cuprind plângerile, precum şi răspunsurile pline de ură ale duşmanilor, din rândul cărora făcea parte şi Eder, editorul acelui „libellus”.

Sub domnia lui Leopold al II-lea ajunseră din nou în uz multe încălcări şi abuzuri ale trecutului, şi astfel şi acest suflu ce venea din depărtare, pornit din marea revoluţie apuseană, această protestare literară, avu tot atât de puţin succes ca şi marea jertfă ţărănească de sub Horea. „Status et Ordines”, cu toate că în noua haină franţuzească, rămaseră totuşi singurii stăpâni, şi ţara abia scăpă de primejdia, încă şi mai mare, de a fi unită cu Ungaria -, cum se făcuse propunerea, în schimb se discută din nou în Dietă chestia ţărănească; ungurii şi secuii cerură pe faţă restabilirea stării de lucruri dinainte de Iosif, şi în sfârşit se luară hotărâri, pe care mai târziu le încuviinţă şi Coroana în cea mai mare parte, şi prin care numai foarte puţin din reforma bunului împărat răposat mai rămase în picioare.

Neamul românesc avea nevoie, pentru o astfel de luptă în urmărirea drepturilor, de o pregătire culturală pe domeniul istoric. După ce se văzuse cât de puţini sorţi de izbândă avuseră cererile politice, cu toată statornica simpatie, dar lipsită de efect, a Curţii din Viena, ei nu mai aveau acum nevoie de scrieri izolate ştiinţifico-polemice ca dovezi de cultură, ci de o cultură cuprinzătoare, adânc înrădăcinată, în slujba unui ideal înalt, pentru ca să nu se lase înghiţiţi în lungul timp de aşteptare de către puternicii duşmani ce tindeau tot mai sus, - mai ales ungurii.

Ca rod al acestei recunoaşteri apărură în Ardeal, blagoslovita ţară a Unirii celor trei naţiuni, pe acest clasic pământ al iobăgiei, unde nenorociţii de ţărani „valahi” trăiau de o jumătate de veac dezarmaţi şi despărţiţi în două biserici - una nu trăia din propria-i forţă, iar cealaltă era legal numai îngăduită - o cultură populară trainică şi o literatură tendenţioasă în folosul trezirii naţionale.

Încă din anul 1731 Klein, premergător luptelor politice pentru aceste idei, se gândise la formarea unui monahism unit în diecesa sa bisericească; în 1735 el vorbea de o nouă însufleţire a tipăririi de cărţi, căreia de mult nu i se mai da îngrijire. În sfârşit în anul 1738 el primi decretul imperial prin care i se acordă, în locul vechiului domeniu episcopal, o nouă reşedinţă, consistând din Blaj şi dependinţele lui.

Aceste venituri trebuiau să hrănească totodată încă unsprezece călugări, dintre care doi să funcţioneze şi ca învăţători; apoi douăzeci de interni şi încă trei tineri care, după ce-şi vor fi sfârşit studiile în Colegiile iezuite, să-şi încheie studiile la Roma, unde erau şi acum aşteptaţi. Grigorie Maior, un viitor episcop, Caliani şi Cotore fură cele dintâi trei vlăstare ale neamului român-ardelenesc, care se adăpară la izvoarele romane, şi aduseră cu ei, pe lângă dragostea pentru religia şi dogma catolică, şi glorioasele amintiri ale coborârii din Traian, precum şi mijloace ştiinţifice ca să răspândească vestea cea bună a originii lor romane.

Slabul, bolnăviciosul, asceticul Aaron, urmaşul lui Klein în toate domeniile, afară de acela al luptei împotriva nedreptăţii, îşi câştigă mari merite prin grija pentru începuturile şcolilor primare şi preoţeşti. Când ajunse episcop la Blaj, nu erau în toată provincia alte şcoli „valahe” decât cele, foarte puţin dezvoltate, de prin mănăstiri. Aceste mănăstiri, în care agitatori primejdioşi, în multe, din ţinutul transalpin lucrau pentru schismă, fuseseră însă desfiinţate în timpul tulburărilor lui Sofronie, şi tot în aceeaşi vreme, sub conducerea lui Dimitrie Eustatiade, un fiu al preotului din Şchei lângă Braşov, care studiase la Kiev, a fost ridicată pe o treaptă şi mai înaltă şcoala „ortodoxă” din Braşov.

Dar încă din anul 1754 noii călugări deschiseră în mănăstirea de la Blaj şcoala lor cea cu trei grade. Aceasta era alcătuită întâi dintr-o instituţie pentru toţi băieţii care voiau să-şi însuşească primele elemente, şi care era gratuită, în al doilea rând, dintr-o şcoală mai înaltă, în care se învăţau obiectele de studiu din gimnaziu, în scurtă vreme acest despărţământ îşi ajunse culmea prin sintaxă, retorică, poetică şi filosofie, care le încunună pe toate, întocmai ca şi în Colegiile iezuite, care le slujeau de model.

În sfârşit treapta a treia şi cea mai înaltă o alcătuia un seminar, care cu toate acestea nu producea numai preoţi. Mai târziu, episcopul mai întemeie pe lângă acesta din urmă încă un alt seminar, care funcţiona în mănăstirea sa - închinată Sf. Treimi - şi care slujea exclusiv la pregătirea de călugări şi păstori sufleteşti. Şcolarii acestor două mai înalte instituţii primiră după moartea întemeietorului burse episcopale, care le înlesniră frecventarea institutului unguresc al cardinalului Pazmany din Viena, şi Grigorie Maior obţinu încă o şcoală mai înaltă pentru „Valahii” săi în mănăstirea Sf. Barbara din capitala imperiului. Tipografia instalată în mănăstirea episcopală dădu la lumină numeroase cărţi, care slujiră propagandei, cultului şi moralizării şi care erau scrise într-o bună şi curată limbă românească.

Încă din anul 1777 un român, şi chiar unul care se manifestă ca scriitor în sensul direcţiei naţionale „romane”, Moise Dragoş, luă conducerea nou întemeiatei diecese din Oradea Mare pentru uniţi - până acum fusese numai un vicariat al Scaunului apostolic -, şi această nouă biserică rămase exclusiv în mâinile românilor. Urmaşul lui Moise, Ignatie Darabant, încuraja începătoarea cultură românească simţitor mai mult decât colegul său blăjean Bob, care era un om bogat, dar avea puţin curaj şi iniţiativă şi afară de aceasta pizmuia orice activitate intelectuală superioară din jurul său. Şi canonicii lui rivalizau cu acei ce încunjurau pe Bob; Samuil Vulcan, care după moartea lui Darabant ajunse urmaşul lui, străluceşte încă şi astăzi în amintirea neamului său ca un prieten al învăţăturii şi al învăţaţilor şi ca un hotărât partizan al direcţiei naţionale.

Idealul împăratului-filosof Iosif fusese să niveleze contradicţiile naţionale, ba chiar deosebirile de naţionalitate din provincia sa ardeleană şi să contopească barbaria felurită în mântuitoarea cultură de stat germană. Pentru a atinge acest scop utopic întemeie el şcoli primare şi crezu că face prin aceasta destul pentru înclinarea sa filantropică.

Ca instrument pentru luminarea naţiei rămase foarte înapoiată, a fost ales înţeleptul cărturar şi călugăr fără cruţare Gheorghe Şincai, care tocmai se întorsese din Roma cu multe extrase istorice. „Întâia şcoală naţională română”, primaria schola nationalis balasfalvensis, a fost întemeiată sub direcţia lui, dar sub supravegherea episcopului din Blaj, şi acestui director et catecheta îi erau subordonate încă şi alte şcoli normale din ţinutul românesc; prin aceasta el era de fapt, cum se şi numeşte ocazional, „director peste şcolile românilor din Ardeal”, aşa cum mai era unul şi în anexata provincie a Bucovinei.

Trei sute de şcoli elementare pentru ridicarea culturii populare se întemeiară în timpul funcţionări; lui, şi el compuse chiar pentru dânsele cărţile elementare, precum scrise şi cărţile de şcoală pentru aşezămintele mai înalte: un catechism, un abecedar (bucoavnă) germano-românesc, o aritmetică şi o gramatică latină cu text românesc adaus. Ba era chiar gata să dea la lumină şi un manual de ştiinţe naturale, o „Istorie a naturii sau a firii”, întovărăşită de un vocabulariu în latineşte, româneşte, nemţeşte şi ungureşte.

Trei episcopi sârbi avuseră la început, unul după altul, conducerea nou-întemeiatei biserici neunite. Lor le urmă apoi pentru mulţi ani ca vicar Ioan Popovici de Hondol, care se amestecase şi în tulburările lui Horea, şi abia în anul 1810 căpătară şi neuniţii un episcop român în persoana bunului şi iubitorului de cultură Vasile Moga. Pentru această încă şi mai neglijată, dar şi mai numeroasă valachica plebs se înfiinţară, pe lângă şcolile episcopale, şi şcoli normale ale statului, şi în fruntea lor sta, în calitate de coleg al lui Şincai, Eustatiade, autorul primei gramatici române şi fostul secretar al episcopului Novacovici.

Urmaşul lui, Radu Tempea, tot un braşovean, care pe lângă aceasta se cobora dintr-o familie de preoţi cu dragoste pentru scris, compuse şi el o gramatică a limbii „îndreptate” a neamului său. Tipograful Rart căpătă privilegiul să procure numai el cărţile de şcoală pentru aceste instituţii neunite, şi scoase numeroase scrieri religioase. Sub mult doritul episcop se înfiinţa şi un seminar neunit în reşedinţă, care acum se afla la Sibiu, şi de aici înainte şi şcolari neuniţi primiră burse, pentru ca să-şi câştige în Viena o cultură mai bună ca viitori directori de scoale.

În sfârşit prin aceste şcoli normale se trezi simţul naţional şi în populaţia românească din Banatul Timişoarei, care până acum, afară de o slabă înrâurire din partea Olteniei, trăise în forme de cultură sârbească şi sub un cler sârb. Chiar „directorii” sârbi trebuiră să se gândească la prelucrarea şi tipărirea unui alfabet românesc. Învăţătorul şi preotul Ţichindeal din Becicherec se făcu cunoscut prin traduceri din sârbeşte, mai ales prin mult răspânditele sale fabule după Dosoftei Obradovici.

Chiar din 1809 existau câteva şcoli curat româneşti în Banat, dar ele stăteau sub supravegherea Cârmuirii, şi nu a ierarhiei sârbeşti. Dintre cele trei şcoli normale create în 1811, una, cea din Arad, a fost acordată românilor prin bunăvoinţa împărătească. Ca gramatic se distinge Loga, un dascăl de la „pedagogiul” din Arad, şi chiar şi cei doi Teodorovici, tatăl şi fiul, care lucrară la vestitul dicţionar românesc din Buda (Lexiconul din Buda), erau români bănăţeni.

„Cărturarii” care ieşiră din aceste şcoli preoţeşti şi de stat nu puteau ajunge - ca membri ai „naţiunii” române, nerecunoscută politiceşte, ci numai îngăduită - decât preoţi, călugări sau învăţători, şi astfel cele mai de samă personalităţi din vremea aceea fură consemnate la o activitate şi la un fel de viaţă foarte restrânse, şi o simţeau aceasta cu amărăciune. Când Bob introduse clasa canonicilor, reprezentanţii inteligenţei româneşti nădăjduiră o îmbunătăţire a situaţiei, pentru a-şi putea urmări activitatea literară; dar ei se văzură înşelaţi, căci episcopul nu suferea pe lângă el nici un om ale cărui merite literare ar fi putut întuneca pe ale sale.

Dintre cei trei corifei ai lumii cărturăreşti, cel mai în vrâstă, un nepot al episcopului Klein, Samuil Clain, după ce studiase în Viena, ajunse profesor la Blaj, dar trebui să părăsească această funcţie, cu toate că mulţi ani slujise episcopului Bob ca traducător de scrieri bisericeşti. La urmă ajunse „censor” al cărţilor româneşti la tipografia Universităţii din Buda, care căpătase un privilegiu pentru aceasta, şi muri aici în anul 1806.

Şincai, un minunat elev al colegiilor catolice şi un om neobişnuit de înzestrat, care avea şi simţul propriei sale însemnătăţi, şi de aceea nu putea fi plăcut tuturora, predă câtva timp împreună cu Clain la Colegiul St. Barbara, întemeie mai apoi şcoli normale, însă la urmă trebui să părăsească acest post după dorinţa jignitului Bob, şi nu-l mai căpătă niciodată. El a fost silit apoi să facă o muncă de salahor învăţatului ungur Kovachich în lucrările de erudiţie întreprinse de acesta, a fost educator al copiilor unui nemeş ungur şi la sfârşit ajutor al lui Clain, când acesta primi sărăcăcioasa lui funcţie în Buda.

Pe acesta nu-l putu însă moşteni, şi astfel, rănit în inimă, porni el ca un peregrin cerşitor prin ţară, fără să primească măcar de, la cenzură învoirea de a-şi publica marea operă, şi fără să găsească mijloacele necesare pentru aceasta. El muri uitat în casa unuia din foştii săi elevi Petru Maior a fost poate cel mai norocos din toţi: a fost protopop în Reghinul Săsesc, se mută apoi la Buda şi muri acolo ca „revisor” la 1821.

Pe lângă aceşti trei bărbaţi lucrau numai personalităţi secundare. Unii dintre ei, ca Ioan Barac, Vasile Aron, erau funcţionari subalterni şi scriseră poeme populare care în cercuri modeste sunt cetite până azi şi au făcut mult bine. Şi dintre cărturari, unii întrebuinţară forma poetică, ca să sărbătorească înălţarea ocazională a vreunui prieten sau a vreunui protector.

Unul dintr-înşii, Ioan Budai-Deleanu, pe care-l găsim la urmă în slujba de ajutor de judecător la guvernul galiţian din Liov, unde muri târziu în veacul al XIX-lea, scrise sub înrâurirea ideilor „filosofice” din tinereţe Ţiganiada, o parodie epică, în care, pe lângă foarte hazlia fabulă a unui vechi război ţigănesc sub steagurile româneşti, se găsesc atacuri înţepătoare împotriva a tot felul de slăbiciuni ale timpului, înăuntrul sau în afara poporului său.

E cea mai izbutită operă poetică a întregii lui generaţii - ţinând seama şi de producţiile literare din Principate -, o operă intelectuală bine croită şi de o valoare trainică. Dar astfel de producte sunt numai excepţii. Şcoala Ardeleană era prin excelenţă o şcoală de erudiţie, care lucră în două direcţii. Pe temeiul moştenirii marilor cronicari şi istorici din veacul al XVII-lea şi sprijinită pe noile materiale cu greu adunate, ea se silea să reabiliteze neamul românesc şi în al doilea rând căuta să ajungă aceeaşi ţintă pe calea încă neumblată a cercetărilor lingvistice.

În ceea ce priveşte cercetarea istorică şi polemică, Clain cel dintâi făcu încercarea, cu modestele sale mijloace, să scrie o istorie generală a tuturor românilor din timpul romanilor până în vremurile sale, în felul său limpede şi curgător de a scrie. Au rămas însă numai fragmente, care au fost de mai multe ori prelucrate, niciodată însă completate.

Şincai, neobositul cercetător de biblioteci, lucră până aproape de sfârşitul vieţii sale la o cronică a tuturor românilor, întrebuinţând puternicul său fel de exprimare, care nu nesocoteşte tot felul de atacuri şi aluzii polemice, fără să păstreze însă măsură şi să trezească simpatii: aici pentru prima oară, un român ardelean preţuieşte marele trecut al voievozilor de la Dunăre şi nu le tăgăduieşte şi lauda cuvenită. În sfârşit şi Maior încercă să lămurească în felul său istoria începutului românilor în Dacia şi-i adăugă o cercetare asupra istoriei bisericii româneşti.

În al doilea domeniu de cercetare, tot Clain şi Şincai au lucrat; ei publicară încă din 1780 la Viena, pe latineşte, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, şi în această cărticică răsare pentru întâia oară teoria coruperii limbii româneşti, care ar putea să se readucă la puritatea ei latină. Tot aici se propune pentru întâia oară scrierea ei cu litere latine după o ortografie „latină”.

Chiar înainte de 1770 Clain dăduse probă de această limbă îndreptată şi de acest alfabet în manuscriptele sale, mai târziu (1779) într-o carte de rugăciuni. Din acea gramatică apăru mai târziu o ediţie prelucrată de Şincai, numai sub numele lui, şi tot ce a scris apoi Iorgovici, român bănăţean, în ale sale Observaţii de limba românească (1799), el care totuşi pune problema într-un chip mult mai modern, şi Tempea şi alţii, acestea toate stau sub înrâurirea acestui patriotic strigăt de îndemn.

În acelaşi timp, „cărturarii” voiră să lucreze un dicţionar, un mare dicţionar, care să convingă pe toţi străinii, neştiutori sau pizmătareţi, de caracterul latin al limbii. Marea operă a fost începută de mulţi, independent unul de altul, dar după Clain, Petru Maior întruni toate forţele ca să ridice sub a sa conducere monumentul acesta. El muri pe când se lucra la această operă, care trebuia să cuprindă laolaltă ortografia cu litere latine, traducerea cuvintelor în mai multe limbi şi în sfârşit etimologia: pentru toate acestea el nu era destul de pregătit.

Publicată de cei doi Teodorovici, tată şi fiu, cartea aceasta, fundamentală, după a sa intenţie, pentru cultura naţională, Lexicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemţiescu, quare de mulţi autori în cursul a treideci şi mai multor ani s-au lucrat, apăru în sfârşit în anul 1825. De fapt e o operă monumentală, cu toate că a avut numai o valoare trecătoare, clădită fiind pe principii falşe.

Până la sfârşitul veacului al XVIII-lea afară de literatura religioasă, n-au ieşit de sub tipar decât tratate latineşti şi cărţi de şcoală. Singura tipografie românească se afla în stăpânirea lui Bob, care nu se putea înţelege cu reprezentanţii noii direcţii. Aceştia din parte-li erau lipsiţi de mijloace, şi un puternic sprijin din partea „publicului” puţin cult - popi-ţărani - nu era de aşteptat.

Veniturile nou-întemeiatei tipografii universitare erau acordate Universităţii din Buda, şi aceasta căpătă şi privilegiul de a scoate cărţi „ilirice”, adică tipărituri cirilice, pentru care chemară din Ardeal ca revizor şi corector pe Clain. Acum abia slujbaşul „valah” putu să-şi tipărească scrierile: începutul istoriei lui Clain apăru în primul calendar românesc din Buda, la 1805. Calendarul a fost bine primit şi chiar continuat, ba Petru Maior avu chiar curajul să-şi publice, sprijinit pe subscripţii, două din scrierile sale, şi mai târziu se puse la cale scoaterea marelui dicţionar.

Spiritul cel nou găsise o repede răspândire; din ce în ce mai mulţi studenţi mergeau la Buda şi Viena. În bogata colonie negustorească aromână se trezi înrudirea de neam şi, pe când bărbaţi ca Boiagi şi Roja încercau să strecoare arbitrar dialectul macedo-român în noile forme lingvistice, oameni bogaţi dăruiră bani pentru binele întregii mari naţii româneşti şi primiră în schimb ca mulţămită prefeţe şi dedicaţii de poezii.

Un energic om practic, Zaharia Carcalechi din Braşov, începu ca „ferlegăr” - editor - să publice la pomenita tipografie universitară cărţi româneşti pe cheltuiala sa, şi prin liste de subscripţii şi apeluri se pricepu să facă a înflori odată cu negoţul său şi literatura românească. El reluă ideea unei gazete româneşti, emisă mai dinainte de oculistul, profesorul universitar, gramaticul şi scriitorul popular dr. Ioan Molnar (1789-1794) şi de traducătorul român Teodor Racoce din Liov (1817-1820); el scoase foi volante despre peripeţiile războaielor europene şi începu în 1821 publicarea unei „Biblioteci româneşti”, în care erau să intre o scurtă istorie a românilor, o istorie a literaturii româneşti, o istorie universală, o expunere a istoriei principatelor în epoca cea mai nouă şi alte opere ştiinţifice populare. Prin acest modest om de afaceri a propăşit puternic direcţia culturală potrivit cu spiritul timpului.

Check Also

Limba slavă – limbă a culturii feudale româneşti

Strâns legată de începuturile organizării bisericeşti sub egida taratului bulgar este şi introducerea limbii slave …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Cultura ceramicii liniare

Tot dintre culturile vechi neolitice identificate pe teritoriul României, aproape exclusiv în urma cercetărilor intense …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Cultura slavilor în secolele VI-IX. Religia

„Orice religie – spune Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor …