Dezvoltarea comerţului în Moldova şi Ţara Românească în perioada de trecere de la feudalism la capitalism

Regimul comercial

Relaţiile comerciale ale ţărilor române cu străinătatea şi, prin urmare, politica lor vamala, erau reglementate pe de o parte de capitulaţiile şi tratatele comerciale încheiate de Poartă cu puterile străine, iar pe de alta de dispoziţiile interne prin care Poarta îşi rezerva principalele produse agricole şi miniere ale ţării, adică de monopolul turcesc, care a determinat şi condiţiile comerţului interior.

Capitulaţiile erau privilegii unilaterale, acordate de sultan unei puteri străine. Astfel, prin capitulaţiile acordate Franţei în 1569, sultanul asigura supuşilor francezi libertatea comerţului şi navigaţiei, imunitatea judiciară şi protecţia consulară în tot cuprinsul Imperiului Otoman. Reînnoite de mai multe ori, în 1740 privilegiile lor au fost considerabil lărgite şi, sub titlul de „capitulaţiile cele mari”, au rămas în vigoare până în 1923. În afară de Franţa, Poarta a acordat capitulaţii Angliei (1580), Olandei (1612), Austriei (1615), Prusiei (1761) şi Rusiei (1774).

Capitulaţiile şi tratatele de comerţ care le completează şi le precizează asigură supuşilor puterilor beneficiare libertatea comerţului contra unei taxe de 3% ad valorem, plătită o singură dată, la intrare sau la ieşire. Cum evaluarea mărfii a dat naştere la conflicte între negustori şi funcţionarii vamali, s-au întocmit tarife care fixau taxa vamală pentru toate articolele specificate în tarif după unitatea de lungime, greutate sau capacitate. Marile puteri au profitat de acest prilej pentru a reduce taxele vamale sub 3%. Astfel, tariful englez din 1801 prevede că articolele care nu figurează în tarif şi nu sunt cuprinse nici în tarifele Franţei, Rusiei sau Austriei vor plăti 3% după o defalcare de 20% din valoare.

Tratatele de comerţ încheiate de Poartă cu marile puteri cuprindeau clauza naţiunii celei mai favorizate, în virtutea căreia puterea contractantă îşi asigura toate avantajele pe care Poarta le-a acordat sau avea să le acorde altor puteri. Astfel, tratatul de comerţ austro-turc din 1784 garantează supuşilor Imperiului habsburgic toate libertăţile şi avantajele de care beneficiază sau vor beneficia francezii, englezii şi ruşii sau orice altă naţiune mai favorizată. În virtutea acestei clauze, negustorii de piei de iepure austrieci s-au plâns că, pe când ei erau supuşi la taxa de 3%, negustorii ruşi nu plăteau decât 10 parale pentru 100 de piei în valoare de 50-60 de piaştri, ceea ce reducea taxa la 1,06%.

Dispoziţiile capitulaţiilor şi tratatelor de comerţ semnate de Poartă se aplicau şi Principatelor române. După tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Poarta le comunica domnilor şi le cerea să le aplice. Astfel, după încheierea tratatului de comerţ ruso-turc din 10/21 iunie 1783, care punea comerţul Rusiei pe picior de egalitate cu comerţul Franţei şi Angliei, Poarta a poruncit domnilor ţărilor române ca „negustorii ruşi să nu fie supăraţi de cădii, de judecători, guvernatori şi alţi slujbaşi de poliţie” şi să nu li se ia vama decât o singură dată. După plata taxei vamale, negustorul primea o teşcherea (billet d’acquis), valabilă în tot cuprinsul Imperiului. Vameşii care ar fi călcat aceste dispoziţii şi ar fi cerut a doua oară vama erau pasibili de pedeapsa cu moartea.

Aceste dispoziţii se refereau la articolele lăsate de Poartă libere la export. Produsele esenţiale ale Principatelor române - grânele, oile, untul, mierea, silitra - erau prohibite. Ele nu puteau fi vândute decât negustorilor turci şi la preţuri fixate arbitrar, sub cursul pieţei libere. Grânele trebuiau predate la Brăila şi Galaţi, unde negustorii turci veneau în fiecare vară cu corăbiile să le ridice şi le plăteau când voiau şi cât voiau. La mijlocul secolului, furniturile de grâne fuseseră asimilate, sub numele de zaherele, cu furniturile de război.

Moldova şi Ţara Românească trebuiau să predea în fiecare an o anumită cantitate de grâne pentru hrana Constantinopolului şi pentru distribuirile pe care seraiul le făcea ienicerilor şi diferitelor categorii de slujbaşi ai curţii. Independenţa paşei de Egipt şi încorporarea Crimeei la Rusia, în 1783, lipsind Turcia de furniturile acestor ţări, au mărit necontenit exigenţele Porţii faţă de Principatele române. Dar victoriile Rusiei asupra Turciei şi intervenţiile ambasadorului rus la Constantinopol au îngrădit treptat efectele monopolului turcesc.

În noiembrie 1774, câteva luni abia după semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, Poarta a fost silită să confirme printr-un hatişerif privilegiile Principatelor române şi să reglementeze modalităţile de colectare şi de plată a furniturilor destinate capitalei otomane. Zahereaua pierdea semnificaţia de prestaţie de război şi turcii se obligau să-şi plătească aprovizionările la preţul curent de la schelele Dunării.

Monetăria otomană nu mai putea trimite oameni să ridice silitra din Moldova. Domnul Moldovei fu însărcinat să cumpere el silitra, s-o expedieze la Galaţi şi s-o plătească din tributul ţării. Senedul imperial din 1783 completează şi precizează aceste dispoziţii. Furniturile Porţii vin numai după acoperirea consumului intern şi vor fi plătite în numerar, ca şi transportul. Şi mai explicit e hatişeriful din 1802, care a reglementat relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu Poarta până la tratatul de la Adrianopol.

Divanele celor două ţări aveau dreptul să prezinte obiecţii la cantităţile de provizii cerute de Poartă şi acestea trebuiau plătite „fără întârziere şi la preţul curent; nici o cumpărare nu se va face în alt mod” (art. 13). În afară de negustorii care aveau firmane, nici un turc nu putea intra şi rămâne în ţară. În principiu, după îndestularea capanului, produsele disponibile erau libere la export. Dar domnii le puteau declara necesare consumului intern şi, într-adevăr, ei au uzat de acest drept pentru a impune negustorilor diferite taxe sub forma licenţelor de export sau sub aceea a unor tarife vamale majorate.

Aceste acte n-au desfiinţat monopolul turcesc, dar reglementându-l l-au îngrădit, cu toate că Poarta a căutat, şi în parte a izbutit, să le limiteze efectele, prohibind exportul unor produse de care pretindea că are nevoie. Cu complicitatea domnilor, al căror devotament era apreciat după modul cum ştiau să asigure aprovizionarea capanului, Poarta îşi rezerva produsele cele mai însemnate: grânele, oile, grăsimile, mierea, ceara, lemnul de construcţie şi silitra. Circulaţia acestor produse era oprită, chiar şi în interior, înainte de acoperirea nevoilor Porţii.

Preţul curent, deja redus prin aceste măsuri, a fost coborât şi mai mult prin nartul (aici în sensul de preţ maximal) fixat de autorităţi la articolele de primă necesitate vândute în ţară. Negustorii turci luau preţul maximal din interior ca bază pentru preţul proviziilor destinate capanului. Astfel, cu toate angajamentele Porţii, preţurile plătite pentru furniturile capanului n-au atins decât în mod cu totul excepţional preţul curent şi abuzurile n-au încetat. Poarta a găsit totdeauna mijlocul de a le eluda.

Înainte de numire, domnii erau siliţi să promită că vor face livrările la preţul fixat de Poartă. În 1819, când negustorii de oi au venit la Bucureşti, consulul general al Rusiei la Bucureşti, Al. Pini, a cerut ca achiziţiile să se facă la liberă învoială, potrivit hatişerifului din 1802. Al. Şuţu a răspuns că, „la plecarea sa din Constantinopol, superiorii săi i-au poruncit să scadă chiar şi preţul din anul trecut”. Dacă ar proceda altfel s-ar compromite cu totul faţă de Poartă.

Preţul grâului a fost fixat la fel, prin înţelegerea domnului cu capanlâii, fără consultarea divanului. La aceste procedee se adaugă abuzurile comise de domni. De pildă, Caragea a luat de la oameni cherestele şi provizii pentru cetăţile de la Dunăre, „pe care Poarta în orice timp le-a plătit cu exactitate” şi a silit pe producători să le transporte la schele, fără să-i plătească.

Scarlat Callimachi a rămas dator ţării cu 900.000 de piaştri reprezentând furnituri nedefalcate din tributul ţării. Mihai Suţu a dispărut şi Alecu Suţu a murit în 1821 fără să fi plătit producătorilor preţul furniturilor, pe care ei îl încasaseră. Domnul şi ispravnicii rechiziţionau produsele ţăranilor şi nu plăteau decât în parte atât furniturile destinate Porţii şi cetăţilor de la Dunăre, cât şi cărăuşiile.

Dar după 1774 şi, mai ales, după 1802, nu se mai poate spune, ca Wilkinson, consulul Angliei, că turcii nu plăteau furniturile capanului decât o pătrime din preţul local şi o şesime din preţul Constantinopolului. După mărturia consulului austriac de la Iaşi, în 1805 preţul unei vaci cumpărate de turci era de 27 de piaştri; la liber, preţul era de 34-36 de piaştri. Diferenţa era deci de 25%, nu de 400%. Între 1791 şi 1805, preţul vitelor, socotit în ducaţi olandezi, s-a dublat. Dezvoltarea comerţului după 1774 şi urcarea preţului produselor agricole se datorează în bună parte garanţiilor impuse Porţii prin hatişerifuri.

La exportul cu licenţă domnească în Transilvania şi Bucovina trebuie să adăugăm contrabanda, care trebuie să fi fost într-adevăr fabuloasă, într-o ţară cu graniţe atât de întinse şi greu de păzit şi cu paznici interesaţi s-o favorizeze, nu s-o combată. Contrabandă se făcea nu numai cu vitele, uşor de trecut prin „vama cucului”, ci şi cu cereale, şi nu numai în ţările habsburgice, ci şi pe mare. Cu toate măsurile de pază, negustorii din Galaţi găseau mijlocul să exporte prin contrabandă grâne şi alte articole şi să se îmbogăţească.

Un alt factor care, în ciuda caracterului său colonialist, a favorizat dezvoltarea comerţului românesc a fost expansiunea economică a Austriei în sud-estul Europei. După încheierea tratatului de comerţ cu Turcia, în 1784, la vechile legături niciodată întrerupte ale oraşelor transilvane cu Moldova şi Ţara Românească, se adaugă politica de penetraţiune sistematică a Austriei, susţinută cu toate mijloacele unei mari puteri europene, care caută în Orient compensaţii pentru pierderile suferite în Occident. Favorizată de poziţia ei geografică, Austria avea să cucerească repede o poziţie dominantă pe piaţa românească şi capitalul austriac avea să joace un rol important în exploatarea ţărilor noastre.

Deşi înfiinţarea consulatelor rus în 1782, austriac în 1783, francez în 1798 şi englez în 1803 a fost determinată de motive mai mult politice decât economice, ea a avut efecte considerabile asupra întregii dezvoltări a comerţului român. Negustorii străini, mai ales austrieci, n-au beneficiat numai de avantajele garantate ţării lor de capitulaţiile şi de tratatele comerciale încheiate cu Poarta, ci şi de protecţia consulară, care-i punea la adăpost de samavolniciile comandanţilor din cetăţile de la Dunăre şi de abuzurile funcţionarilor publici, garantându-le creanţele într-o ţară în care codul comercial se confunda cu codul civil.

Sub protecţia consulară, comerţul austriac a luat un avânt atât de brusc şi de puternic, încât negustorii pământeni ameninţaţi cu ruina de concurenţa negustorilor austrieci - care erau scutiţi de dări şi nu se limitau la comerţul cu toptanul, cum prevedeau legile ţării, ci se dedau şi la comerţul cu amănuntul - au cerut protecţia guvernului. Dar încercarea acestuia de a supune şi pe negustorii austrieci la dajdie s-a lovit de opoziţia Porţii, care a dispus ca negustorii austrieci înzestraţi cu cărţi domneşti să poată circula nesupăraţi în toată ţara şi să strângă toate mărfurile care le conveneau.

Austriecii au profitat de acest regim pentru a impune un sistem colonial de acaparare a produselor disponibile şi pentru a inunda ţara cu mărfurile lor, care-şi păstrau calitatea mediocră şi preţurile urcate, în urma acestor măsuri, consulul Austriei putea anunţa, trei ani mai târziu, că „comerţul supuşilor imperiali creşte în fiecare zi, m atât cu amănuntul, cât şi cu toptanul”.

Cu toate acestea, realizarea din vămi a unor venituri considerabile pentru cămara domnească se datorează faptului că domnii au ştiut să eludeze tariful oficial. Cu titlul de magazinaj, cântar, pază sau înlesniri de transport, ei au încasat taxe superioare tarifului oficial. Mijlocul cel mai sigur de a sili pe negustori să plătească taxele arbitrare era prohibirea exportului, chiar şi pentru produsele - lână, piei de iepure, scumpie şi râmători - care erau libere la export, sub pretextul nevoilor consumului intern. Domnii vindeau apoi pe sub mână licenţe de export. Exportul articolelor prohibite - cereale, vite, miere, ceară, brânză - se făcea cu complicitatea domnilor şi chiar a autorităţilor otomane, care se pretau la toate expedientele, cu condiţia ca totul să se petreacă în taină şi ca taina să fie pecetluită cu aur.

În timpul foametei care a bântuit în Transilvania în 1813-1817, Austria a obţinut din principate toate cantităţile de cereale şi de vite care i-au trebuit. Poarta autorizase, la cererea internunţiului, exportul unor cantităţi de cereale variind între 50.000 şi 150.000 kg constantinopolitane (de 36 de ocale). „Cu obişnuita-i bunăvoinţă”, scrie consulul austriac, Caragea a convertit autorizaţia Porţii în chile româneşti de 360 de ocale.

Domnul Moldovei, Scarlat Callimachi, a mărit de cinci ori cantitatea de porumb autorizată de Poartă şi a eliberat negustorilor austrieci ordine secrete către funcţionarii vamali să treacă noaptea porumbul peste graniţă. Acelaşi procedeu cu vitele cornute, cu râmătorii şi cu lâna. Prohibind exportul, Caragea şi-a creat un adevărat monopol din comerţul cu vite. Negustorii ocoleau opreliştea plătind taxele suplimentare impuse de domn. Astfel, nevoile producătorilor, ingeniozitatea negustorilor, lăcomia domnilor, acţiunea consulilor şi adesea complicitatea autorităţilor otomane conspirau pentru a eluda măsurile prohibitive care trebuiau să rezerve capanului produsele Principatelor române.

Lărgirea pieţei interne

Creşterea producţiei agricole şi industriale a lărgit schimbul pe piaţa internă şi a mărit volumul exportului. Condiţiile naturale şi creşterea populaţiei au accentuat specializarea regională, care a favorizat lărgirea pieţei interne. În regiunile de munte, spre deosebire de cele de câmpie, gospodăria moşierească şi cea ţărănească s-au specializat tot mai mult în creşterea vitelor şi în exploatarea pădurilor. Pentru a-şi procura cerealele care nu se produceau în cantităţi suficiente datorită specificului geografic, locuitorii de la munte s-au adresat celor de la câmpie, oferindu-le în schimb produse animaliere şi cherestea. Ei au devenit astfel producători de mărfuri şi au stabilit astfel cu regiunea de câmpie un schimb mai intens, care a contribuit la lărgirea pieţei interne.

Acelaşi fenomen se constată între regiunile predominant viticole şi cele producătoare de cereale, precum şi între regiuni specializate în producţia anumitor articole (cojocăria la Botoşani şi Roman, postăvăria în ţinutul Neamţ, lemnăria în valea Bistriţei şi a Sucevei etc.) şi centrele de desfacere. Specializarea unor sate în anumite ramuri de producţie poate fi urmărită şi cu ajutorul toponimiei. Nume de sate meşteşugăreşti - Blănari, Cărămidari, Cărbunari, Ciurari, Croitori, Dogari, Fierari, Mătăsari, Olari, Pietrari, Pâslari, Postăvari, Rudari, Săpunari, Tăbăcari - se întâlnesc în mare număr atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

În Ţara Românească, numai în cursul secolului al XVIII-lea apar 28 de astfel de sate. Înmulţirea lor, ca şi apariţia de oraşe noi, indică dezagregarea lentă a gospodăriei naturale şi progresul procesului de separare a agriculturii de meşteşuguri şi a satului de oraş, adică adâncirea diviziunii sociale a muncii. Creşterea volumului comerţului exterior, mai ales după tratatele de comerţ ruso-turc din 1783 şi austro-turc din 1784, a contribuit de asemenea la lărgirea pieţei interne. În deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, în urma unui şir de crize agricole, Transilvania importă, cu autorizaţia Porţii sau cu complicitatea domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, mari cantităţi de cereale, ceea ce atrage şi nordul Moldovei şi al Olteniei în sfera regiunilor producătoare de cereale-marfă.

Dezvoltarea atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă, mai ales în Moldova, şi înmulţirea manufacturilor din Ţara Românească, care produc nu numai pentru piaţa locală, ci şi pentru restul ţării, accelerează transformarea pieţelor locale în pieţe provinciale (Moldova, Ţara Românească) care tind să se unească într-o piaţă naţională unică. Evoluţia se apropie de acest stadiu în preajma revoluţiei din 1848, când se încheie uniunea vamală dintre Moldova şi Ţara Românească (1846).

Înăuntrul ţării, comerţul se desfăşura în condiţiile sistemului de reglementare, supraveghere, preţ maximal şi vămi interioare caracteristic economiei feudale. Pe lângă regulile generale, derivând din capitulaţiile şi tratatele de comerţ ale Porţii, care se aplicau şi Moldovei şi Ţării Româneşti, cârmuirea a intervenit de asemenea printr-o serie de legi în organizarea şi funcţionarea comerţului interior.

Vămile interne

Circulaţia mărfurilor în cuprinsul ţării era îngrădită de o serie de taxe. În Ţara Românească, vânzarea mărfurilor era supusă unei taxe de 10%, cuprinsă în numele generic de vamă, care era vândută în fiecare an la mezat. „Ponturile de vânzarea vămilor”, adică contractul de arendă de la 1 ianuarie 1807, ca şi cele din 1809 şi 1811, printre altele, ne sunt cunoscute. Din aceste contracte se poate reconstitui regimul comerţului interior.

Organizaţia financiară unea vama oraşelor, târgurilor şi bâlciurilor cu vama care se plătea la import şi export. Contractul cuprindea un catalog, după care vameşii aveau să vămuiască mărfurile negustorilor „Ţării Româneşti i Ţării turceşti”. Sudiţii erau taxaţi după tariful tratatului ţării lor cu Poarta. În 1811, sudiţii ruşi au fost asimilaţi cu pământenii, „nemaifăcându-se osebire” între dânşii, fiind toţi „sub acea milostivă stăpânire”.

Importatorii care n-aveau prăvălie şi magazie în ţară şi duceau marfă în cele 17 judeţe ale ţării plăteau vama după catalog, acolo unde desfăceau marfa. Negustorii care aveau prăvălie sau magazie în ţară îşi desfăceau marfa şi plăteau vama acolo unde îşi aveau prăvălia. Era interzis acestor negustori să se învoiască cu vameşii şi să plătească aiurea „o nimica toată” şi apoi să vină cu teşchereaua unde îşi aveau prăvălia şi să spună că şi-au plătit vama”. Negustorii care aduceau marfa la Bucureşti plăteau vama nu la schele ci la „carvasaraua (vama) domnească”, fiindcă aceasta avea privilegiul de a lua vama şi de la negustorii care îşi aveau prăvăliile în altă parte.

Marfa care venea din Turcia, zisă marfă de Rumelia, dacă era destinată Austriei sau Rusiei plătea la schele „trecătoarea”, adică taxa de tranzit; dacă se desfăcea la Bucureşti sau în târgurile de afară plătea vama după catalog. Aprovizionările pentru Poartă şi cherestelele pentru cetăţile de la Dunăre erau scutite de vamă, ca şi acelea ce se vindeau în târgul Focşanilor şi făina cumpărată de brutari.

Brânza exportată în Transilvania plătea 40 de bani de povară, dar aceea pe care mocanii o duceau pentru trebuinţele casei lor era scutită. Producătorii direcţi care duceau la târg cu spinarea brânză, peşte, zarzavat, erau scutiţi de vamă, dar le era interzis să aducă marfa cu carul până la marginea târgului şi apoi s-o introducă în oraş cu spinarea. Pentru lemnele de foc se plăteau 7 parale carul cu patru boi, 5 parale cel cu doi boi. În Moldova, toate produsele alimentare erau scutite de vamă.

Aceste reguli nu se aplicau decât producătorilor direcţi şi negustorilor de rând. Vitele, bucatele şi băuturile moşiilor boiereşti şi mănăstireşti erau scutite de vamă. Negustorii plăteau pentru prăvăliile lor o taxă (fumăritul). Mitropolia, marile mănăstiri şi veliţii boieri, de la marele ban până la marele clucer de arie şi văduvele lor, aveau dreptul să ţină la Bucureşti o prăvălie scutită de această taxă. În sfârşit, contrar regulii generale care era ca vama să fie plătită de cumpărător, când cumpărătorul era un boier sau o mănăstire vama era încasată de la vânzător.

Ei făceau o concurenţă neleală şi producătorilor direcţi şi negustorilor, prin condiţiile speciale în care îşi desfăceau produsele şi îşi făceau aprovizionarea. În afară de arenda plătită vistieriei, arendaşii vămilor aveau să achite mănăstirilor, cutiei milosteniilor şi chiar unor particulari „milele” acordate prin hrisoave domneşti şi havaietul logofeţilor, divictarului (secretar) şi muhurdarului (păstrător al sigilului), sume care aveau să încarce preţul articolelor vămuite şi să scumpească viaţa.

Havaietul sau ruşfetul slujbaşilor, pentru care perceperea vămii era prilej de jecmăneală, a contribuit de asemenea la scumpirea vieţii. De groaza lor, negustorii şi producătorii direcţi evitau în perioadele de criză alimentară să aprovizioneze capitala. Divanul Ţării Româneşti consideră în ianuarie 1809, că scumpetea care pricinuieşte „nesuferita pătimire a obştii săracilor” vine „numai şi numa din pricina vămii ce plătesc şi din pricina ruşfeturilor ce dau la unii alţi dregători şi zapcii”.

Dacă în timp ce capitala suferea de lipsă şi scumpete, la Câmpulung (Muscel) era îmbelşugare şi ieftinătate, cauza era că, în baza unui privilegiu din vechime, acest oraş era scutit de vamă. Negustorii, pescarii şi ţăranii alergau de pretutindeni cu produsele lor, „fiindcă acolo nici agă, nici polcovnic de târg, nici vătaf de pescari, nici vameş nu este, nici ispravnicii nu se amestică” Nu era nici o categorie de slujbaşi care să nu tragă un folos ilicit din perceperea vămii, ca şi din aceea a impozitelor publice.

La toate acestea se adaugă faptul agravant că, în general, arendaşul vămilor, de obicei un mare dregător sau un mare boier, nu se ocupa el de perceperea vămilor, ci le subarenda cu câştig, pe judeţe şi târguri sau pe ramuri de venit, unui mare număr de subarendaşi, care toţi trebuiau procopsiţi. Astfel, în 1809, Hagi Moscu, care, fiind mare vistier, cumpărase vămile cu 420.000 de lei, subarendase o parte cu 444.450 de lei, rezervându-şi restul pentru exploatare directă.

Altă măsură care a avut asupra comerţului interior efecte tot atât de dăunătoare ca şi vămile a fost preţul maximal asupra principalelor articole de consum, numit nart. Nartul n-a fost o simplă măsură impusă de o împrejurare excepţională - criza alimentară după războiul din 1768-1774 - el a fost cunoscut şi mai înainte. Dar după acest război a fost sistematizat şi menţinut până în primul sfert al secolului al XIX-lea, pentru avantajele pe care aplicarea lui le aducea organelor administrative şi poliţieneşti.

După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), necesitatea cea mai urgentă care s-a impus lui Alexandru Ipsilanti era de a asigura aprovizionarea oraşelor, în primul rând a capitalei, şi de a restaura economia dezorganizată de război. El n-a urmărit numai să asigure sosirea regulată a proviziilor, dar şi să prevină primejdia acaparărilor şi a speculei. Pentru a atinge acest scop, cârmuirea a recurs la două mijloace principale: reorganizarea negustorilor în bresle şi fixarea preţului maximal la toate articolele de primă necesitate.

Pentru a beneficia de privilegiul foarte preţuit de a-şi plăti direct vistieriei contribuţia şi de a fi apăraţi de năpăstuirile organelor de percepţie, negustorii străini erau organizaţi în bresle pe specialitate sau pe naţionalitate. Braşovenii cu marfă de Braşov, chiprovicenii cu marfă turcească, lipscanii cu marfă de Lipsca formau tot atâtea bresle de specialitate. Grecii, evreii şi armenii s-au constituit în bresle după neam sau după oraşul în care erau concentraţi (de pildă armenii din Roman şi Botoşani).

Aceste bresle, ca şi cele ale negustorilor pământeni, îşi aveau organizarea lor cu starosti, vătafi şi casă de ajutor comună. Membrii lor erau „aşezaţi în ruptoare cu vistieria”, adică plăteau o sumă globală pe care o încasau şi o vărsau vistieriei prin vătafii lor. Deşi legile ţării nu autorizau pe supuşii străini să vândă cu amănuntul şi să cumpere imobile în Ţara Românească, ei ţineau băcănii, brutării şi cârciumi, în care vindeau mărfuri cu amănuntul, şi cumpărau moşii şi vii.

Alexandru Moruzi încercase să pună capăt acestor abuzuri, silind pe sudiţi să-şi lichideze afacerile sau să se facă raiale, dar consulii şi internunţiul Austriei au protestat şi sudiţii au rămas nesupăraţi în posesiunea prăvăliilor şi moşiilor lor. Într-un raport general din 1822, consulul Austriei la Bucureşti recunoaşte că domnia n-a izbutit să reducă pe negustorii austrieci la condiţia celor pământeni, adică să-i silească să plătească impozitul pe prăvălii (fumăritul), să renunţe la comerţul cu amănuntul şi la moşii sau să se facă raiale.

În afară de concurenţa sudiţilor, comerţul are de luptat cu privilegiile acordate de domnie boierilor. Nemulţumiţi cu monopolul cârciumilor şi scaunelor de carne de pe moşiile lor, cu privilegiul pivniţelor şi prăvăliilor scutite de dări şi de vamă, cu avantajul de a introduce vin în oraş fără să plătească vinăriciul, boierii şi-au arogat o serie de excepţii în materie de vamă. Ei nu plăteau vama nici când cumpărau, nici când vindeau produse agricole. Unii au obţinut scutire şi de taxa de export.

Al. Callimachi întăreşte în 1798, lui Iordache Ruset, privilegiul obţinut de la Mihai Suţu în 1795 de a exporta pe veci, în fiecare an, 500 de boi cu scutire de vamă, de cornărit şi „de toate alte întâmplătoare dări, câte vor mai fi pe alte vite de negoţ”. Neguţătorii de ţară înscrişi în „cumpănia cea mare a neguţătorilor” se bucurau şi ei de privilegiul de a-şi plăti contribuţiile direct vistieriei. Starostele veghia ca negustorii străini să nu-şi deslege „poverile” şi să nu vândă marfa cu amănuntul, acest drept fiind rezervat negustorilor pământeni. Strădanie zadarnică, precum am văzut.

Pe lângă „cumpănia cea mare a neguţătorilor”, la Bucureşti mai exista în secolul al XVIII-lea una mică „a precupilor”, adică a precupeţilor care făceau comerţul cu articole alimentare. În 1784, Mihai Suţu a desfiinţat breasla, fiindcă precupeţii aveau obiceiul de a lua cu ridicata, în zilele de târg, produsele alimentare cu care ţăranii veneau la oraş şi chiar de a le ieşi înainte, împiedicând astfel pe orăşeni să se aprovizioneze direct de la producători. În a doua domnie a sa, în 1791, o regăseşte în activitate şi o desfiinţează din nou.

Fie că breasla a fost reînfiinţată, fie că negustorii au continuat practica în particular, fapt e că, în 1803, un pitac domnesc le interzice din nou aceste procedee şi le pune în vedere că nu pot cumpăra decât produsele rămase nevândute, după ce orăşenii s-au îndestulat. Între zilele de târg săptămânal, ei nu puteau vinde decât aceste produse şi la preţul maximal fixat de autorităţi. Pretenţie absurdă, de vreme ce se impunea precupeţilor obligaţia de a aproviziona oraşul pentru toată săptămână şi în acelaşi timp li se îngrădea libertatea de acţiune. Pitacul îi acuză, pe de o parte, că prin acaparările lor scumpesc viaţa, iar pe de alta recunoaşte că numai prin strădania lor se putea asigura aprovizionarea populaţiei în timpul iernii şi între zilele de târg, când sătenii nu veneau cu produse la oraş.

Boierii însărcinaţi cu soluţionarea problemei au propus reorganizarea breslei. Pentru ca populaţia, care n-avea mijloace să-şi facă în zilele de târg aprovizionarea pe mai multe zile, să nu sufere, dar pentru ca nici precupeţii să nu poată abuza de această situaţie, numărul precupeţilor din Bucureşti a fost fixat la 40 şi au fost repartizaţi, pentru înlesnirea cumpărătorilor, în diferite puncte ale oraşului. Precupeţii se obligau să ţină oraşul cu îndestulare şi să respecte nanul. Cu toate acestea, plângerile împotriva acaparărilor şi speculei precupeţilor continuă, ele dovedind ineficacitatea măsurilor.

Sistemul reglementărilor şi fixarea preţului tuturor articolelor de primă necesitate n-au făcut decât să legifereze intervenţia organelor administrative şi poliţieneşti, care jecmăneau şi pe producători şi pe negustori. La scumpirea produselor contribuiau şi slujbaşii însărcinaţi cu poliţia pieţii prin havaietul care constituia un atribut al slujbei. Aga percepea de la fiecare cuptor 70 de parale pe zi, care se adăugau la preţul pâinii. Măcelarii, băcanii, cârciumarii etc. plăteau la fel. Când, pentru a obţine de la brutari ieftinirea pâinii, Nicolae Filipescu renunţase la havaietul la care funcţia de agă îi dădea dreptul, gestul lui a produs senzaţie şi i-a adus mulţumiri publice.

Produsele ţărăneşti aduse la târg erau dijmuite de slujbaşii subalterni sau erau acaparate de zapcii pentru rude şi prieteni, sub pretext de „trebuinţă domnească”. Ispravnicii, căpitanii, zapciii şi vameşii, cu nume de obicei şi de havaiet, năpăstuiau oamenii peste obişnuita vamă, cu prelevări pe care o hotărâre domnească le califică, pe bună dreptate, de „jafuri şi nedreptăţi”.

Dar cârmuirea nu pretinde a apăra populaţia numai împotriva speculei şi acaparărilor, ci şi contra fraudei şi înşelătoriei. Măsurile sunt verificate şi mărfurile împărţite în trei categorii, după calitate şi preţ. Negustorii eludează nartul dând marfă de calitate inferioară la preţul celei superioare şi înşelând cumpărătorul la cântar. Mulţi aveau două cântare, unul just pentru control, altul fals pentru cumpărători. Sancţiunile, care mergeau de la bătaia la falangă până la ocnă, s-au dovedit inoperante. Nartul, vama şi havaieturile erau invocate pentru a justifica toate abuzurile.

Rezistenţa împotriva îngrădirilor comerţului e atât de generală şi de dârză, încât domnii sunt siliţi să facă concesii. Ponturile din 1807 scutesc de vamă pe zarzavagii, pe cei ce vând vin şi rachiu, pe micii producători care-şi duc produsele la târg cu spinarea. În ianuarie 1809, divanul hotărăşte să desfiinţeze vama la toate articolele de hrană şi încălzire ce se vor vinde la Bucureşti, urmând ca pierderea vistieriei să fie compensată prin majorarea vămii la alte articole (vite, unt, seu, miere) şi la cântar. În acelaşi timp se desfiinţa havaietul pe care ceauşul spătăresc îl lua de la fiecare car de fân ce intra în capitală şi monopolul sării (sărăria), care se arenda odată cu vămile. Începând cu anul 1809, oricine era slobod să vândă sare în oraş la preţul oficial.

La 7 aprilie 1808, divanul desfiinţa nartul la toate articolele, afară de pline, carne şi lumânări. Starea de război explică excepţia ce se face cu principalele articole alimentare. Era totuşi o măsură importantă. În afară de faptul că se suprima nartul la o seamă de produse alimentare, ca cereale, zarzavaturi, brânzeturi, unt, miere, ouă etc., precum şi la lemnele de foc şi la cherestele, se ataca însuşi principiul taxării şi se făcea un pas spre comerţul liber în interior. Negustorii pământeni sunt reduşi la comerţul cu amănuntul, unde, cu toate hrisoavele lor, rezistă cu greu concurenţei sudiţilor. Cârmuirea s-a dovedit neputincioasă să-i apere de negustorii străini, protejaţi de atotputernicia autorităţii consulare. De aceea negustorii cei mai mari se fac sudiţi ruşi sau austrieci, ca Hagi Moscu şi Sachelarie.

Cu toate acestea, o pătură din ce în ce mai numeroasă şi mai destoinică de negustori români se constituie la începutul secolului al XIX-lea. Un rol important în iniţierea lor în practicile comerciale înaintate (operaţii de credit, virament, poliţe) au avut casele de comerţ din Transilvania, ca aceea a lui Hagi Constantin Pop, Mihail Ţumbru sau Manicate. Date interesante cu privire la numărul şi cetăţenia negustorilor la începutul secolului al XIX-lea ne dă catagrafia prăvăliilor din Ţara Românească, întocmită din ordinul autorităţilor ruse în 1811.

Rezultă că din numărul total al prăvăliilor din Ţara Românească, 86% se aflau la Bucureşti, 5,5% la Craiova, iar restul de 8,5% în cele 17 judeţe ale ţării. Din numărul total al negustorilor (4.189), 971, adică 23% erau sudiţi, adică supuşi ruşi, francezi şi austrieci, precum şi pământeni care au dobândit protecţia străină. Dar din aceste cifre nu rezultă că toată populaţia ţării, afară de cea din Bucureşti şi din Craiova, era îndestulată de 8,5% din numărul total al prăvăliilor.

Populaţia de la ţară se aproviziona la târgurile săptămânale şi la bâlciuri şi era servită de negustorii ambulanţi, care duceau cu carele peşte, var, păcură, zarzavaturi, de aşa-numiţii „desăgari” sau „coropcari” şi de marchitani, care transportau marfa din Rusia şi care, scutiţi de vamă, străbăteau toată ţara. Importanţa acestui comerţ e atestată de numeroasele plângeri ale negustorilor cu prăvălii, care arată pagubele pricinuite comerţului stabil de comerţul itinerant.

Cu toate acestea, concentrarea afacerilor la Bucureşti dovedeşte importanţa populaţiei care n-avea legătură cu agricultura şi era obligată să se aprovizioneze de pe piaţă, precum şi rolul dominant pe care Bucureştii îl dobândiseră în viaţa economică a ţării. Un indiciu al dezvoltării comerţului şi al relaţiilor de schimb e înmulţirea târgurilor şi bâlciurilor. După o statistică din 1828, în fiecare judeţ al Ţării Româneşti erau peste 20 de bâlciuri şi fiecare oraş îşi avea târgurile sale săptămânale.

Bâlciurile sunt o formă caracteristică a comerţului feudal. Negustorii străini şi pământeni îşi dau întâlnire în aceste centre, unde schimbul se face în mare şi unde s-au elaborat formele moderne ale tehnicii comerciale şi ale creditului. Aceste bâlciuri sau, cum li se spune în Moldova, iarmaroace, se deosebesc esenţial de târgurile săptămânale, care s-au constituit pentru aprovizionarea populaţiei urbane. Raza de acţiune a târgurilor e limitată la regiunea din jurul oraşului şi schimbul se reduce la vânzarea şi cumpărarea cu amănuntul. Rolul târgurilor e strict local. Deosebirea între bâlciuri şi târguri nu e numai de grad, ci şi de natură. Bâlciurile nu sunt numai mai mari decât târgurile, dar îndeplinesc şi funcţii deosebite de ale târgurilor.

Bâlciurile au apărut şi au înflorit când raritatea marilor centre de populaţie, caracterul rudimentar al mijloacelor de comunicaţie şi de transport, diversitatea şi multiplicitatea instrumentelor de schimb (a monedelor) şi ignoranţa operaţiilor de credit au creat necesitatea unor întâlniri periodice la care producătorii şi negustorii să-şi poată schimba mărfurile.

Domnii acordau boierilor şi mănăstirilor dreptul de a înfiinţa pe moşiile lor bâlciuri periodice şi le înzestrau cu privilegii, fiindcă bâlciurile contribuiau la lărgirea comerţului şi, mai ales, fiindcă nu puteau rezista presiunii boierilor. Bâlciurile au favorizat lărgirea pieţei interne. La bâlciurile mari, ca acelea de la Râureni, Ploieşti, Câmpina, Buzău, Focşani, Iaşi, se aduceau mărfuri atât indigene, cât şi străine. La Râmnic se vindeau mărfuri aduse de la Lipsca şi Sibiu. „Boltaşii” din Craiova desfăceau produsele Orientului, pe care le primeau din Turcia.

Dar obiectul principal al comerţului îl constituiau vitele. După un raport consular austriac, bogăţia Moldovei se afla în comerţul de vite. Observaţia e valabilă şi pentru Ţara Românească. Adevăratele bâlciuri, „târgurile mari”, sau, cum li se spune în Transilvania, „târgurile de ţară”, erau cele cu obor de vite. Vitele erau principala marfă a ţăranului; cu banii realizaţi din vânzarea vitelor îşi plăteau dările şi îşi împlineau toate nevoile.

Iarmaroacele mari, mai ales cele de la margine, erau cercetate de negustorii străini: turcii şi prusienii cumpărau cai de remontă, austriecii vite cornute. Pe lângă vite se aduceau cereale, făină, sare, lemne, dohot (păcură) şi produse ale industriei casnice, mai ales textile şi ustensile de lemn. Raicevich laudă vasele de lemn de „tisă”, care erau tot atât de impermeabile ca cele de sticlă şi de lut. La târgul moşilor din Bucureşti veneau oameni de la munte cu vase de lemn şi de lut, smălţuite şi nesmălţuite.

În urma creşterii producţiei de mărfuri în această perioadă, relaţiile comerciale se întind pe scară naţională. Ansamblul pieţelor locale contribuie la formarea viitoarei pieţe naţionale. Potrivit cu apartenenţa locului pe care se ţineau, târgurile se împărţeau în trei categorii: megieşeşti (răzăşeşti), mănăstireşti şi boiereşti. Cele dintâi erau puţine, câte 1-2 în judeţele Mehedinţi, Gorj, Olt; numai în judeţul Muscel, din 24 de bâlciuri, 11 erau megieşeşti.

Dar acestea erau „târguri mici”, „de mămulării şi de cârciumi”, de interes pur local, fără obor de vite. Cele mai multe târguri erau aşezate pe moşii boiereşti, mănăstireşti şi episcopale. Acestea erau „târguri mari”, cu obor de vite. Unele au apărut spontan, altele s-au întemeiat pe baza unei autorizaţii domneşti. Dar, pentru a funcţiona regulat şi pentru a dura, şi primele aveau nevoie de autorizaţie domnească.

Stăpânii de moşie erau interesaţi în întemeierea bâlciurilor, fiindcă ele constituiau pentru ei o sursă de venituri. Concesiunea domnească avea forma unui act de privilegiu prin care stăpânul de moşie era autorizat să încaseze „venitul obişnuit al iarmaroacelor”, o para de fiecare vită „pentru călcarea ce fac moşiei” şi dreptul exclusiv de a vinde vinuri şi rachiuri, uneori şi pâine şi carne. Vama târgului aparţinea de drept vistieriei, dar domnul o putea dărui stăpânului de moşie, ca şi taxa de cumpărare-vânzare, numită mortasipie.

În acest caz, privilegiul de a întemeia bâlci pe o moşie era pentru beneficiar tot atât de cuprinzător ca o diplomă de imunitate. El îi conferea nu numai prilejul de a-şi desface produsele în condiţii de monopol, ci şi dreptul de a încasa venitul vistieriei şi de a exercita asupra târgului dreptul de poliţie. Avantajele legate de dreptul de târg au îndemnat pe unii dintre marii boieri, ca Alecu Ghica, Eufrosina Mavrogheni şi Iordache Ruset, să ţină pe moşiile lor până la douăsprezece bâlciuri pe an.

Durata bâlciurilor era, în general, de 1-3 zile. Dar unele, situate în regiunile viticole, se prelungeau cu săptămânile. Târgul Văii Teancului (Buzău) ţinea şase săptămâni, Târgul Dealului (Râmnicu Sărat) trei luni. Bâlciurile de pe moşiile mănăstireşti se ţineau de obicei în zilele hramului mănăstirii. Ele atrăgeau astfel, pe lângă negustori, un mare număr de credincioşi, care măreau „venitul iarmarocului”. Înmulţirea bâlciurilor şi tendinţa stăpânilor de moşie de a le acapara sunt o dovadă de avânt comercial şi de lărgire a pieţei interne.

În lipsa unui centru regulator al întregii vieţi economice şi a unor pieţe permanente pentru stabilirea preţurilor, bâlciurile de ţară - ca acelea de la Râureni, Câmpina, Buzău, Focşani, Iaşi - au constituit centre de întâlniri periodice, unde negustorii străini şi pământeni făceau afaceri „en gros” şi-şi lichidau socotelile prin sistemul compensaţiilor şi plăţilor la termen. Aceste bâlciuri, la care se desfăceau produsele agricole, casnice şi meşteşugăreşti, au contribuit tară îndoială la lărgirea pieţei interne.

Dar majoritatea bâlciurilor întemeiate pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti aveau un caracter local. Principala lor funcţie era să asigure stăpânilor de moşie o piaţă lărgită pentru desfacerea în condiţii de monopol a produselor lor şi să le permită a-şi însuşi o serie de taxe pe care fiscul le percepea la bâlciuri. Istoria bâlciurilor ne oferă exemplul unei noi forme de exploatare a producătorilor şi de jefuire a veniturilor statului de către clasa boierească. Cu toate acestea, chiar şi bâlciurile de pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti au contribuit la lărgirea pieţei interne.

Ele au spart limitele tradiţionale ale producţiei, în cadrul cărora producătorul îşi vindea propriile sale produse. Unele s-au transformat în târguri permanente, din care s-au dezvoltat oraşe. În sfârşit, comerţul desfăşurat în bâlciurile unor regiuni lega prin negustorii care le frecventau aceste regiuni de altele şi favoriza un început de specializare şi în producţia agricolă. Dezvoltarea producţiei şi circulaţiei aveau să facă apoi, către mijlocul secolului al XIX-lea, din totalitatea acestor centre comerciale o singură piaţă, piaţa naţională.

Check Also

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Apariţia relaţiilor capitaliste în ţările române

Epoca modernă este caracterizată în istoria universală printr-un mare avânt al forţelor productive, prin apariţia …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …