Dezvoltarea capitalismului în industria din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar (1867-1878)

Industria extractivă

Dintre ramurile industriale din Transilvania, cea mai dezvoltată a continuat să fie şi după 1867 industria extractivă. Principalele produse ale subsolului exploatate în Transilvania erau: sarea, cărbunii, minereul de fier, aurul, argintul şi unele metale neferoase. Dezvoltarea mai accentuată a mineritului în comparaţie cu alte ramuri industriale se explică, pe de o parte, prin resursele naturale ale subsolului Transilvaniei, cunoscute şi exploatate din timpurile cele mai vechi. Motivul de căpetenie îl constituia însă situaţia de dependenţă politică şi economică a Transilvaniei faţă de monarhia habsburgică. În cadrul acesteia, ei i-a fost rezervat rolul de furnizoare de materii prime pentru regiunile industriale din vestul monarhiei. Pe baza industriei extractive s-au dezvoltat treptat şi unele întreprinderi siderurgice şi metalurgice.

După 1867 procesul s-a accentuat, însă fără a schimba, în esenţă, rolul subordonat al economiei Transilvaniei. Pe de altă parte, înseşi rămăşiţele feudale au frânat acumularea de capitaluri care puteau fi investite în scopul creării unei industrii prelucrătoare puternice. Averile băneşti acumulate de marii moşieri erau cheltuite, în bună parte, în scopuri neproductive. În aceste condiţii, industria Transilvaniei s-a putut dezvolta în primul rând în ramurile în care era interesat capitalul austriac; printre acestea figura îndeosebi industria extractivă.

Mineritul era dezvoltat destul de inegal în ceea ce priveşte repartiţia sa pe diverse regiuni ale Transilvaniei. Evident, această inegalitate era în funcţie, în primul rând, de însăşi repartiţia naturală a resurselor. Cu toate acestea, se observa şi o vizibilă preferinţă a regimului habsburgic de a încuraja industria extractivă din Banat. Exemplul cel mai concludent îl oferea exploatarea cărbunelui. Până în 1867, bazinul carbonifer al Văii Jiului rămăsese aproape complet nevalorificat, pe când cel din Banat era în plină exploatare. Banatul dispunea de mijloace de comunicaţie naturale mai lesnicioase, cum era Dunărea.

Relieful şi solul productiv au favorizat dezvoltarea agriculturii, a producţiei de cereale-marfă. Schimbul comercial activ a determinat şi construirea mai timpurie a căilor ferate, înlesnind şi' mai mult comunicaţiile. Exista aici şi un număr de întreprinderi, active încă din secolul al XVIII-lea, având o tradiţie, experienţă şi mână de lucru calificată. Toţi aceşti factori, împreună cu calitatea superioară a cărbunilor din Banat, au contribuit la menţinerea şi după 1867 a unei preponderenţe a acestei regiuni pe tărâm industrial, în general, şi al industriei extractive, în special, faţă de restul Transilvaniei.

Principalele centre ale industriei extractive din Transilvania în această perioadă erau cele din Banat, unde se exploatau cărbunii, minereul de fier şi de aramă (la Steierdorf-Anina, Doman, Secul, Dognecea, Oraviţa, Drencova). Bazinul carbonifer din Valea Jiului nu dădea în 1868 decât o producţie de 850 de tone. Importanţa sa creşte însă într-un ritm apreciabil. Peste zece ani producţia de cărbuni din Valea Jiului depăşea 130.000 de tone. Slab exploatat era şi minereul de fier din Hunedoara.

În schimb, datorită legăturilor capitalului austriac cu un centru ca Braşovul, se insista în exploatarea, puţin rentabilă, a unui mic bazin carbonifer din apropierea acestui oraş. În Munţii Apuseni se extrăgea minereul de aur şi de argint în centrele miniere binecunoscute: Roşia, Săcărâmb şi Baia de Criş. Alături de acestea, exploatări miniere de aceeaşi natură erau în jurul localităţilor Baia Mare şi Baia Sprie. Sarea se extrăgea la Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, Turda, Praid (aproape de Odorhei), Dej, Slatina şi Şugatag (ambele în Maramureş).

Sub raportul cantitativ, între anii 1867 şi 1872 producţia industriei extractive a fost în general în creştere, dar nu prea accentuată. Astfel, în Banat s-au extras în 1867 circa 240.000 de tone de cărbuni, iar în 1872 cam 280.000 de tone. Producţia de aur şi de argint se afla în scădere cu circa 30%, faţă de cele 1.429 kg de aur şi 9.511 kg de argint produse în 1867. Cantitatea de sare extrasă însă a crescut de la 136.000 de tone la 163.000 de tone.

Minele de cărbuni şi fier din Banat se aflau în întregime în posesiunea capitalului particular, şi anume al societăţii austriece STEG (Staatseisen-bahngesellschaft), care deţinea aici domenii în întindere de 133.000 ha. Ea avea un capital iniţial de 110.000.000 de florini, reprezentând şi o masivă participaţie de capital francez, belgian şi englez. Venitul minelor din Banat se cifra în 1872 la suma de 3.745.000 de florini, reprezentând peste 60% din venitul tuturor minelor din Transilvania, de stat sau particulare (fără ocnele de sare).

În Valea Jiului, capitalul particular - şi aici austriac - reprezentat de Societatea anonimă de mine şi furnale din Braşov, controla cam 56% din producţia cărbunelui brun, restul aparţinând statului. În minele de aur din regiunea Munţilor Apuseni şi din nordul Transilvaniei, capitalului particular îi revenea între 60 şi 70% din producţie. La argint, proporţia era însă net diferită, capitalul particular având numai 17-27% din producţie. Ocnele de sare erau proprietate a statului. În minele din Transilvania, incluzând şi ocnele de sare, lucrau cam 24.000 de muncitori, dintre care 600 erau femei şi 3.600 copii.

Nivelul tehnic al întreprinderilor era scăzut. Se observa însă un progres, în sensul introducerii treptate a maşinilor cu aburi în locul celor cu tracţiune animală sau hidraulică. În 1868 maşinile cu aburi folosite pentru transport şi accesul în mine formau cam 18% din total, cele hidraulice 25%, iar restul de 57% erau cu tracţiune animală. În 1872 proporţiile erau 38%, 26% şi 36%.

În 1876 erau în funcţiune în minele din Transilvania 218 pompe, maşini de transport şi de acces, dintre care 96 erau cu aburi, 23 cu apă, 27 cu tracţiune animală, iar 82 erau puse în mişcare cu mâna. În ocnele de sare funcţionau în 1868 abia 26 de maşini, cu o putere totală de 97 CP. În 1876 erau în funcţiune 55 de maşini, cu o putere totală de 412 CP. Dintre acestea 16 erau cu aburi, având 232 CP, 31 mânate cu cai, având 148 CP, iar 8 erau acţionate cu mâna, însumând 32 CP. Rezultă că ocnele de sare se aflau la un nivel tehnic inferior restului întreprinderilor miniere.

Siderurgia şi industria prelucrătoare

Bogăţiile subsolului Transilvaniei au favorizat dezvoltarea unei industrii siderurgice, metalurgice şi prelucrătoare în general. Datorită însă poziţiei subordonate a economiei Transilvaniei faţă de capitalul străin, precum şi altor cauze arătate mai sus, aceste ramuri n-au atins însemnătatea la care, în absenţa factorilor negativi amintiţi, ar fi putut ajunge pe baza oferită de resursele naturale interne.

Cel mai însemnat centru siderurgic şi metalurgic a fost, în primii ani după dualism, Banatul, cu întreprinderile din Reşiţa şi din împrejurimi. Al doilea era în Hunedoara. În Banat STEG poseda 9 furnale, la Reşiţa, Anina, Bocşa şi Dognecea. Producţia lor anuală de fontă se ridica, în aceşti ani, la 30.000-35.000 de tone. Un număr egal de furnale, dar de capacitate mai mică, poseda în Hunedoara Societatea anonimă de mine şi furnale din Braşov. Producţia lor era cam de 15.000-17.000 de tone anual.

Uzinele STEG din Reşiţa au fost primele din sud-estul Europei care au introdus, în 1868-1869, procedeul Bessemer pentru producţia oţelului. Din 1876, construind un cuptor Martin, ele vor produce anual 25.000 de tone de oţel. Uzinele posedau secţii metalurgice şi de maşini, care fabricau piese pentru poduri metalice, şine de cale ferată, maşini agricole, maşini cu aburi, vagoane şi, din 1872-1873, locomotive pentru linii înguste.

Aproape jumătate din producţie era destinată exportului. Pe tărâmul industriei prelucrătoare, un avânt mai susţinut se observa, între 1867 şi 1872, în industria alimentară şi, întrucâtva, în cea uşoară. Întreprinderile de acest fel necesitau investiţii mai reduse, capitalul rula mai repede şi astfel cheltuielile de investiţii se amortizau mai curând, după cum mai grabnic se realizau şi profiturile.

Între anii menţionaţi, în industria alimentară, uşoară etc. din Transilvania, au luat fiinţă 34 de societăţi pe acţiuni, cu un capital de peste 8.000.000 de florini. Dintre acestea 28 erau întreprinderi mari, fiecare având un capital de peste 100.000 de florini. Majoritatea lor (21) erau mori, fabrici de bere şi spirt; opt erau întreprinderi chimice, două erau fabrici de cărămidă, iar câte una s-a înfiinţat în industria hârtiei, în cea textilă şi în cea forestieră.

Dezvoltarea industriei uşoare înseamnă un moment important al pătrunderii capitalului comercial autohton în industrie. Pe baza recoltelor excepţionale din anii 1867-1868 şi a conjuncturii prielnice a preţului cerealelor, mulţi comercianţi şi-au investit capitalurile în industrie, subscriind masiv la acţiunile acestor întreprinderi. Cu excepţia uneia singure, cele peste 30 de întreprinderi menţionate erau dominate de capitalul autohton. Majoritatea lor au luat fiinţă în Banat şi în regiunea Aradului.

Baza tehnică a acestei ramuri industriale era inegală. Concurenţa produselor austriece limita investiţiile în industria textilă şi chimică, menţinându-le la un nivel tehnic scăzut. Industria textilă se afla încă, în proporţie covârşitoare, în stadiul manufacturier. Centrele ei mai de seamă se situau în sudul Transilvaniei: de la Sibiu (Cisnădie), peste Sighişoara, până la Braşov. Industria hârtiei, a sticlei, a zahărului se aflau în aceeaşi situaţie din punctul de vedere al nivelului tehnic şi al posibilităţilor de desfacere, stânjenite de concurenţa austriacă.

Treptat, aceste ramuri, cu excepţia întrucâtva a fabricării zahărului, vor decădea până către sfârşitul veacului. Acest proces se datora faptului că întreprinderile din aceste ramuri, aflate în faza de trecere de la stadiul manufacturier la cel maşinist, se loveau în această etapă de o puternică concurenţă străină. Împrejurarea a avut drept consecinţă o desfăşurare lentă, greoaie şi prelungită a revoluţiei industriale în ramurile arătate.

În ceea ce priveşte industria spirtului, din datele existente rezultă că ea era destul de prosperă. Numai în jumătatea de nord a Transilvaniei erau până la 70 de asemenea întreprinderi, cu o producţie aproximativă de 170.000 hl anual. Adăugind întreprinderile din restul Transilvaniei, îndeosebi cele din Banat, numărul şi producţia lor anuală se ridica la mai mult decât îndoitul cifrelor de mai sus.

Micile ateliere capitaliste. Meşteşugurile

Cele arătate cu privire la industria Transilvaniei în primii ani după dualism nu constituie, în fond, aspectul de ansamblu, al producţiei de mărfuri din această provincie. Marea industrie capitalistă, din orice ramură şi indiferent de stadiul ei - manufacturier sau maşinist - , nu producea decât o parte a mărfurilor industriale. O greutate specifică însemnată avea mica producţie de mărfuri, din ateliere meşteşugăreşti şi din micile ateliere capitaliste. Ele aveau un rol încă precumpănitor în branşele tradiţionale: confecţionarea postavului, flanelei, pânzei, pălăriilor, curelelor, frânghiilor şi altor numeroase articole de acest gen.

În 1870 erau înregistraţi în Sibiu 543 de meseriaşi, iar în Braşov 1008, de cele mai felurite branşe. În organizarea meşteşugurilor survine în acest interval de timp o schimbare importantă: după înlăturarea monopolului lor încă din timpul absolutismului, breslele au fost complet desfiinţate în 1872. Această măsură va contribui la diferenţierea meseriaşilor în procesul concurenţei. De asemenea, acordarea libertăţii meşteşugurilor a avut ca efect direct şi imediat o accentuare a concurenţei din partea industriei casnice textile. Viabilitatea şi însemnătatea acesteia în cadrul micii producţii de mărfuri nu trebuie neglijate, până la data când şi ea însăşi va fi înlăturată din comerţ de produsele marii industrii (abia în veacul al XX-lea).

Industria casnică textilă era dezvoltată în special la ţăranii români din jurul Braşovului: la Săcele, Râşnov, Bran, precum şi în regiunea Sibiului, în satele de „mărgineni”, având mari turme de oi. Ţăranii confecţionau pănură, postav şi îmbrăcăminte ţărănească, pe care o vindeau la bâlciurile locale sau la cele din România, atrăgând plângeri din partea meseriaşilor şi comercianţilor din oraşe, în unele din satele de pe lângă Braşov, dezvoltarea acestei industrii casnice dusese la anumite forme cooperatiste embrionare, manifestându-se, de pildă, prin întreţinerea pe cheltuială comună a unei pive de postav.

Criza economică din 1873-1878

Dezvoltarea economică a Transilvaniei a fost zdruncinată în 1873 prin izbucnirea unei crize, cea mai cuprinzătoare, mai adâncă şi mai pustiitoare dintre crizele din secolul trecut. Şi în Transilvania ea a afectat aproape toate ramurile economiei, inclusiv agricultura. Efectele ei în industrie s-au prelungit până în 1878 sau chiar ceva mai mult, durata fiindu-i variabilă în diferite categorii de întreprinderi. Consecinţele sale au fost considerabile. De pildă, în industria extractivă, producţia de sare a revenit în 1878 la nivelul din anul izbucnirii crizei, rămânând însă cu 11,5% inferioară producţiei din 1871. Nivelul cantitativ cel mai scăzut al producţiei s-a înregistrat în 1875, când a fost cu 35% inferior producţiei din 1872, primul an dinaintea crizei.

În anii 1874-1875, criza a atins punctul culminant şi în extracţia cărbunilor, precum şi în siderurgie, aceasta raportându-se la întreaga monarhie. Scăderea producţiei în aceste ramuri în anii menţionaţi a fost cam de 9-23% la cărbune şi de 22% la producţia de fontă. În Transilvania, efectele crizei par a se pronunţa mai târziu, prin 1878-1879, cu o scădere relativ neînsemnată la cărbune, dar foarte accentuată (27%) în industria siderurgică. Producţia de aur se cifra în 1873-1874 în jurul a 1.000 kg.

În industria prelucrătoare, criza a provocat falimentul a 15 dintre cele 34 de întreprinderi din industria alimentară, uşoară etc. care luaseră fiinţă în anii premergători. Semnificativă era, de pildă, situaţia din ramura spirtului, unde producţia a scăzut cu circa 35%. Profitând de efectele crizei, marele capital din afara Transilvaniei a acaparat întreprinderile falimentare şi o parte dintre cele care treceau prin greutăţi de desfacere.

Prin aceasta criza din 1873-1878 marca o extindere a subordonării diverselor ramuri ale industriei Transilvaniei faţă de capitalul străin, demonstrând politica economică interesată a claselor conducătoare din Austro-Ungaria, în sensul canalizării efectelor crizei în detrimentul burgheziilor concurente, aruncând totodată principala lor greutate pe umerii maselor populare, fapt care iese în evidenţă din analiza situaţiei sociale din acest timp.

Check Also

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …