Dezvoltarea capitalismului în agricultura din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar (1867-1878)

După 1867, agricultura Transilvaniei a păşit tot mai mult pe calea dezvoltării capitaliste. Această tendinţă a fost favorizată de creşterea cererii de produse agricole în urma lărgirii pieţei interne a Transilvaniei şi a monarhiei austro-ungare în general, mai ales datorită dezvoltării industriale a Austriei şi Cehiei. Transilvaniei îi era rezervat şi pe mai departe rolul de furnizor de produse agricole pentru aceste regiuni.

Cerealele din Transilvania apuseană erau exportate şi peste hotare, în ţările de intensă dezvoltare industrială: Germania, Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda şi chiar Anglia. Construirea reţelei de căi ferate a avantajat circulaţia produselor agricole. Aceste împrejurări au creat o conjunctură favorabilă preţului grânelor, de care au profitat moşierii şi gospodăriile chiabureşti în formare.

Cea mai importantă bază a producţiei agricole o forma marea proprietate agrară. Patentele din 1853-1854 aduseseră o ştirbire relativ redusă proprietăţii moşiereşti. În fostul principat al Transilvaniei, împroprietărirea din 1854 dăduse pe seama foştilor iobagi circa 15,4% din totalul suprafeţei. Dacă admitem pentru Banat, Crişana şi Maramureş (regiuni pentru care nu avem încă date destul de precise) o proporţie a împroprietăririi aproximativ egală cu aceea din fostul principat, ar rezulta că mica proprietate ţărănească reprezenta, pe întreaga Transilvanie, circa 1.600.000 ha. În Banat şi Crişana însă, fostele sesii iobăgeşti erau mai mari decât în fostul principat transilvănean. Din cauza aceasta, cifra de mai sus reprezintă un minim.

Cât reprezenta, în schimb, întinderea marii proprietăţi, a pământurilor comunale şi ale statului, nu se poate fixa cu precizie. În orice caz, atât proprietatea moşierească, cât şi, în mai mică măsură, cea ţărănească aveau o tendinţă de creştere globală, în dauna pământurilor comunale, în baza procesului de segregare, adică de trecere în proprietate privată a pământurilor până atunci cu drept comun de folosinţă. În 1870 statisticile consemnează pe întreaga Transilvanie, fără a-i diferenţia, un număr de circa 700.000 de proprietari agricoli şi, în afară de aceasta, circa 800.000 de argaţi şi zileri (din care mulţi aveau şi câte o mică proprietate, fiind, ca atare, înregistraţi şi în categoria precedentă).

Dezvoltarea capitalismului în agricultura Transilvaniei rezulta aşadar, într-un anumit sens, din această transformare a raporturilor de proprietate funciară. Printr-un proces destul de accelerat se simplifica şi se înlătura sistemul complicat de întrepătrundere a diverselor forme de proprietate şi posesiune, rămas moştenire de la feudalism. Locul lor a fost luat de marea proprietate moşierească şi de mica proprietate ţărănească; ambele proprietăţi erau depline, libere în sens burghez, iar prima avea o covârşitoare preponderenţă cantitativă şi calitativă asupra celei de-a doua. Mase importante de ţărani erau lipsite de pământ sau aveau pământ insuficient. În aceste condiţii, capitalismul în agricultură continua să se dezvolte pe calea prusacă. „Sistemul de tranziţie” era persistent mai ales în răsăritul Transilvaniei, şi îndeosebi pe moşiile de întindere mijlocie, în vreme ce marile moşii preferau munca salariată.

Rămăşiţele formelor feudale de exploatare îşi găseau expresia în faptul că, pentru a obţine o bucată de pământ în arendă de la moşieri, ţăranul trebuia să dea o parte însemnată din recoltă sau să muncească gratuit moşierului un lot de pământ echivalent celui primit în arendă. Arenda în produse lua ţăranului 1/2 până la 2/3 din recolta obţinută pe pământul arendat de la moşier. Pe Câmpia Transilvaniei, foştii jeleri rămaşi neîmproprietăriţi primeau în folosinţă de la moşier, pe baze „contractuale”, casă şi grădină, având în schimb obligaţia unor zile de muncă gratuite (de la 5 până la 36 anual) şi a unor zile de muncă plătite la un tarif inferior celui curent, circa cu 10%.

De asemenea trebuie subliniat faptul că, pe măsura dezvoltării capitalismului la sate, în sânul ţărănimii se producea un proces de diferenţiere de clasă în cadrul căruia un număr tot mai însemnat din rândurile mijlocaşilor sărăcea, se ruina, transformându-se în proletari, iar o minoritate se îmbogăţea, chiaburindu-se.

Un alt aspect al dezvoltării capitaliste a agriculturii Transilvaniei l-a constituit preocuparea pentru producţia de cereale-marfă, deci dezvoltarea unei agriculturi cu caracter comercial. Tendinţa aceasta aparţinea, în primul rând, moşierilor şi, în al doilea rând, gospodăriilor chiabureşti care se dezvoltau treptat, în legătură cu acest fapt stau încercările de ridicare a productivităţii agriculturii prin introducerea maşinilor, a unor unelte şi procedee de lucru mai perfecţionate. De asemenea agricultura se dezvolta şi extensiv, punându-se în valoare pământuri noi prin asanări şi prin desţelenirea izlazurilor.

Marii proprietari au căutat să treacă la o formă de gospodărie mai rentabilă, în părţile de apus ale Transilvaniei, sistemul capitalist devenea preponderent faţă de sistemul muncii în dijmă. Trecând la o exploatare mai intensivă, moşierii preferau angajarea de muncitori agricoli (anuali, sezonieri sau cu ziua), care lucrau cu inventarul corespunzător, mai modern, al proprietarului. Între anii 1870 şi 1878, suprafaţa pământurilor lucrate pe baza muncii salariate a crescut cu circa 500.000 de iugăre, îndeosebi în părţile de apus ale Transilvaniei.

În acest scop moşierii au fost siliţi să-şi procure şi să-şi sporească inventarul lor agricol. Între 1870 şi 1880, numărul plugurilor de fier de pe marile moşii a crescut de la 3.967 la 13.800, cel al maşinilor de semănat de la 396 la 673, al maşinilor de treierat cu aburi de la 17 la 119, iar al celor puse în mişcare cu cai de la 131 la 1.224. Răspândirea folosirii maşinilor şi a uneltelor de calitate mai bună a mărit productivitatea şi a micşorat cheltuielile, sporind astfel câştigurile moşierilor.

În deceniul 1870-1880, recolta medie la hectar a crescut cu 14-26%. Introducerea maşinilor a dus şi la lărgirea folosirii muncii salariate; pe de altă parte, acolo unde gospodăria era deja de multă vreme bazată pe munca salariată, maşinile înlăturau pe muncitorii salariaţi. Într-adevăr, ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin din centrul şi răsăritul Transilvaniei, care înainte de această perioadă se deplasau în timpul muncilor de vară înspre părţile de apus, acum găseau mai greu de lucru, moşierii de aici putându-şi satisface cu mai multă uşurinţă nevoia de braţe de muncă cu ajutorul proletariatului agricol din împrejurimi. Acest fapt a contribuit la intensificarea emigrării ţăranilor din Transilvania de răsărit în vechea Românie.

În contrast cu dezvoltarea tehnicii agricole pe marile moşii, masa ţărănimii continua să lucreze în condiţii înapoiate, nedispunând de mijloacele necesare pentru procurarea de unelte şi maşini. Ţăranii practicau asolamentul trienal. Abia către sfârşitul veacului a început să se răspândească alternarea culturilor cerealiere cu cele furajere. Uneltele utilizate de ţărani erau, din cauza sărăciei, cu mult rămase în urmă. Zdrobitoarea majoritate a plugurilor ţărăneşti erau construite din lemn doar cu brăzdare de fier.

Ţăranii nu dispuneau de maşini de semănat sau de treierat. Treieratul se făcea cu unelte manuale, sau puse în mişcare cu ajutorul vitelor. Tot ca urmare a introducerii maşinilor s-a ajuns la folosirea mai intensă a muncii femeilor şi copiilor în agricultură. Acestora li se plăteau, în general, salarii cu 30-40% mai scăzute decât bărbaţilor. De altfel, introducerea într-o anumită măsură a maşinilor pe marile moşii şi sporirea, drept urmare, a forţelor de muncă disponibile au determinat în general o scădere a salariilor muncitorilor agricoli.

Trecerea mai intensă la formele capitaliste ale agriculturii în Banat şi în apusul Transilvaniei, unde predominau marile moşii în întindere de mii de iugăre, se explică prin faptul că aceste moşii dispuneau de o piaţă internă apropiată şi avantajoasă în regiunile industriale din Banat şi din Valea Jiului, iar căile ferate le-au pus în legătură şi cu alte centre industriale din Austro-Ungaria. În centrul şi răsăritul Transilvaniei, unde tehnica agricolă superioară fusese introdusă mai puţin, mai limitat, cu toată creşterea utilizării muncii salariate, munca în dijmă - cu variatele ei forme - avea o răspândire însemnată. Adeseori şi argaţii erau plătiţi printr-un mic lot (1/2 ha) dat în folosinţă, pe care-l lucrau şi-l recoltau cu vite şi unelte de împrumut.

În 1869 suprafaţa pământului arabil din Transilvania era de circa 2.800.000 ha, a viilor de 63.000 ha, a fâneţelor de 1.700.000 ha, a păşunilor de 1.400.000 ha, iar a pădurilor de circa 3.000.000 ha. Dintre cereale, grâul ocupa primul loc sub raportul suprafeţei însămânţate (circa 780.000 ha), dar era pe locul al doilea în ce priveşte producţia (circa 575.000 de tone). Porumbul ocupa 620.000 ha cu o producţie de circa 700.000 de tone. O ramură importantă a economiei agricole din Transilvania era creşterea animalelor. În 1869 erau în Transilvania circa 500.000 de cai, 3.700.000 de oi, 1.800.000 de vite cornute şi 1.300.000 de porci.

Criza economică din 1873 a atins puternic şi agricultura capitalistă în dezvoltare din Transilvania, ca urmare a paralizării creditului. De asemenea, agricultura Transilvaniei a avut de suferit de pe urma crizei agrare care s-a dezlănţuit în Europa începând aproximativ de la jumătatea deceniului al optulea şi a durat până la mijlocul deceniului al zecelea al secolului al XIX-lea. În condiţiile acestei crize, scăderea preţurilor la produsele agricole s-a prelungit până către sfârşitul secolului, datorită concurenţei masive pe piaţa mondială din partea cerealelor provenite din America şi din Rusia.

Criza economică din 1873, împletită cu cea agrară din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a încetinit ritmul dezvoltării capitaliste a agriculturii Transilvaniei, dând o lovitură marilor moşieri care se avântaseră în investiţii întrucât beneficiaseră de credit în perioada de conjunctură favorabilă de dinaintea crizei. Pentru a-şi putea lichida datoriile, o parte din moşieri îşi arendau moşiile, alţii au început să revină la sistemul muncii în dijmă. În general, moşierii şi arendaşii au încercat să arunce povara crizei pe umerii ţărănimii, sporind arenzile şi reducând salariile pentru muncile agricole.

Dacă înainte de 1867 ziua de lucru era plătită cu aproximativ 1 florin, după criza din 1873 plata s-a redus, în medie, la 50-60 de creiţari. Cantitatea produselor pretinse de la ţărani ca arendă tindea să crească până la 2/3 din produsele lotului arendat. Făcând să scadă preţurile produselor agricole, criza agrară a contribuit la adâncirea procesului de sărăcire a unei însemnate părţi a ţărănimii.

Check Also

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …