Dezvoltarea capitalismului în agricultura din Transilvania în perioada 1849-1867

Revoluţia din 1848-1849, cu toate că a fost înfrântă, a adus schimbări hotărâtoare în economia Transilvaniei. Constatarea lui Engels că „groparii revoluţiei din 1848 deveniseră executorii ei testamentari” se referă şi la schimbările în raporturile dintre ţărani şi marii proprietari. Iobăgia a fost desfiinţată, o parte a ţărănimii a devenit proprietară liberă a pământurilor urbariale, pentru folosinţa cărora în trecut trebuia să presteze robote şi să dea dijme. Trebuie subliniat faptul că ţărănimea din Transilvania - precum arată Bariţiu - încă din iunie 1848 nu mai dădea robote şi dijme pentru sesiile urbariale.

Revoluţia din 1848 a desfiinţat iobăgia, i-a eliberat pe iobagii urbariali de poverile feudale, i-a ridicat pe foştii iobagi în rândurile ţărănimii libere şi proprietare, iar nu bunăvoinţa Curţii imperiale. În ciuda insistenţelor depuse de aristocraţi, împăratul nu mai putea reînscăuna iobăgia; „orice ar reuşi să restabilească guvernul prinţului Schwarzenberg (primul ministru al Imperiului habsburgic până în 1852) - scria Engels în 1851 - el nu va mai putea restabili niciodată servitutea feudală a ţărănimii”.

Legile din 1848, adoptate de o dietă nemeşească, au păstrat neatinse pământurile domneşti (alodiale), iar ţăranii care lucrau pe aceste pământuri erau consideraţi „arendaşi provizorii”, cu obligaţii care deseori nu se deosebeau de vechile sarcini ale iobagilor. Astfel, legiuirea agrară din 1848 a lăsat mai departe o însemnată parte a ţărănimii în stare de dependenţă faţă de stăpânii latifundiilor. În faţa neliniştii ţărănimii, care ameninţa să se transforme în răscoală, guvernul imperial s-a văzut silit să legifereze situaţia de fapt, creată de revoluţie.

Prin „patentele” din 1853 şi 1854 s-a recunoscut trecerea în proprietatea ţărănimii a pământurilor urbariale şi s-a dat jelerilor posibilitate să-şi răscumpere servituţile. Numai puţini jeleri au avut bani pentru răscumpărarea servituţilor; cei mai mulţi au fost siliţi încă mult timp să lucreze pe moşii în condiţiile înrobitoare de până atunci. De altfel nici foştii iobagi, eliberaţi în 1848, nu au devenit complet independenţi, datorită faptului că mulţi dintre ei, neavând pământ urbarial îndestulător în proprietate, erau nevoiţi să muncească şi porţiuni din pământul alodial al moşierului în condiţiile „arendaşilor provizorii”.

În foarte multe sate, pădurile şi păşunile care înainte fuseseră folosite în comun au fost acaparate de marii proprietari şi aceştia pretindeau diferite servicii pentru folosirea lor. Toate acestea arată că în Transilvania, ca şi în celelalte părţi ale României, dezvoltarea capitalismului în agricultură s-a produs pe „calea prusacă”. Această cale s-a dovedit extrem de chinuitoare pentru ţărănime.

Legea agrară din 1848, desfiinţând robotele şi zeciuiala, împreună cu toate celelalte obligaţii ale iobagilor faţă de proprietarii de moşii, a dat ţăranilor eliberaţi ceva peste 17% din suprafaţa cultivabilă, rămânând moşierilor o bună parte a acesteia. În problema pădurilor şi păşunilor care fuseseră folosite înainte în comun, nu s-a luat nici o hotărâre. Marii proprietari considerau însă pădurile ca fiind proprietatea lor exclusivă.

În veacul al XVIII-lea, pământul urbarial cuprinsese cu mult peste 17% din suprafaţa arabilă a ţării, dar în urma răpirii de pământuri urbariale de către stăpânii de pământ în prima jumătate a secolului al XIX-lea - în vederea rotunjirii alodiilor lor - sesiile iobăgeşti s-au micşorat atât de mult, încât în 1848 aproape că nu au existat în Transilvania decât jumătăţi, sferturi sau optimi de sesii iobăgeşti.

Referindu-se la răşluirea unor pământuri iobăgeşti de către moşieri, „Gazeta Transilvaniei” scria în 1853: „Se ştie prea bine că şi la anii 1820 fusese înşelată o parte mare din ţărani, pentru că mulţi posesori [moşieri] au fost prevăzători şi o samă de colonicaturi [pământuri iobăgeşti] le-au scris pe numele lor de alodiaturi [pământuri moşiereşti]; însă treacă, ducă-se şi aceasta; îndrepte-se, corege-se răpirile, ascunseturele de colonicatură câte s-au făcut de 32 ani încoace...”. Astfel unii din foştii iobagi au fost eliberaţi cu câte un lot până la cel mult 14 iugăre arătură, majoritatea ţăranilor a primit însă numai câte 4-5 şi mai puţin.

Legea din 1848 nu a şters îndatoririle, prestaţiile aşa-numiţilor jeleri (incvilini, subincvilini, contractualişti, curialişti etc.) care lucrau pe alodiile domnilor de pământ pe baza contractelor verbale sau scrise. Numărul acestor ţărani era destul de mare, în special în fostele judeţe apusene ale Transilvaniei. Astfel, în Maramureş, circa 76 % din ţărani erau jeleri, în Bihor 72 %, în Sătmar circa 60%, în Arad 61%. La crearea acestei situaţii în părţile apusene ale Transilvaniei a contribuit în primul rând trecerea tot mai mult a marilor proprietari în prima jumătate a secolului al XIX-lea la producţia de mărfuri.

Pentru intensificarea exploatării, moşierilor le convenea să folosească munca ţăranilor care nu erau datori să plătească impozit colonical statului. Astfel ţăranul jeler oferea posibilităţi mai mari de exploatare. Numărul jelerilor, ale căror îndatoriri nu izvorau din vechile legislaţii feudale şi exprimau într-o formă incipientă germenele relaţiilor capitaliste în agricultura Transilvaniei, era mai mic pe Câmpia Transilvaniei şi în regiunile păduroase. Astfel, în comitatul Caraş proporţia jelerilor faţă de iobagi, în preajma revoluţiei din 1848, a fost de 24%, iar în comitatul Cojocna 35%. Situaţia a fost asemănătoare în majoritatea celorlalte comitate ale principatului Transilvaniei. În unele comitate, ca Alba, Solnoc-Dobâca, numărul jelerilor era şi mai mic.

Desfiinţarea şerbiei fusese proclamată, de către dieta transilvană la 6/18 iunie 1848, de teama revoluţiei generale a ţărănimii. Tot ca o urmare a luptei ţărăneşti au apărut patentele din 18 februarie / 2 martie 1853 privind Banatul, Crişana şi Maramureşul, şi din 9/21 iunie 1854 privind principatul Transilvaniei. Cele două patente subliniază că iobagii au fost eliberaţi prin răscumpărare de către stat şi pământul găsit în folosinţa lor a intrat deci în mod definitiv în proprietatea lor.

Totodată patentele asigură jelerilor dreptul de a-şi răscumpăra îndatoririle; suma datorată drept răscumpărare era socotită înmulţindu-se cu douăzeci valoarea prestaţiilor făcute înainte într-un an. Până la plata integrală a sumei datorate, jelerii trebuiau să presteze vechile servicii. O altă formă de răscumpărare era renunţarea la o parte din pământul lucrat înainte. Moşierii s-au folosit de această posibilitate şi au forţat pe jeleri să renunţe la o parte a pământurilor, ceea ce a dus la sărăcirea acestei pături a ţărănimii. E de subliniat că numărul jelerilor care şi-au putut răscumpăra îndatoririle cu menţinerea pământului lucrat a fost foarte mic.

Datorită faptului că, din lipsa unei conscripţii a pământurilor - abia în perioada aceasta se fac registre cadastrale - era greu de stabilit cine fusese iobag şi cine jeler, care pământ fusese alodial şi care urbarial, patentele prescriau ca ţăranii şi proprietarii să se înţeleagă ei înşişi asupra relaţiilor şi, dacă nu se înţelegeau pe cale paşnică, problema să fie dusă în faţa aşa-numitelor judecătorii urbariale, înfiinţate în 1858.

Proprietarii susţineau că cea mai mare parte a pământurilor pe care ţăranii le considerau ca ale lor, ar fi fost pământuri alodiale. Judecătorii, legaţi de interesele proprietarilor, dădeau aproape în toate cazurile sentinţe în favoarea acestora. Mulţi ţărani au fost deposedaţi astfel de loturile lor. „Gazeta Transilvaniei” scria în 1864: „Mulţi din cei cu procese urbariale rămaseră în uliţă şi văd că nu le rămâne alta decât munca şi soarta de proletar”.

Patentele din anii 1853 şi 1854 au dispus şi în problema pădurilor şi păşunilor folosite înainte în comun, atât de proprietari cât şi de ţărani. Ele au dat posibilitate ţăranilor care deveniseră liberi, având o gospodărie independentă de gospodăria moşierească, fie prin legea din 1848, fie prin răscumpărarea îndatoririlor pe baza patentelor, să ia în stăpânire o parte din păşuni în proporţie cu pământurile lor arabile. Ele stabileau că fiecare ţăran cu proprietate avea dreptul de la 1 iugăr şi jumătate până la 6 iugăre de pădure şi păşune, drept proprietate individuală, în proporţie cu lotul său. Astfel, pe baza patentelor ţărănimea din Transilvania avea dreptul la aproape o treime din suprafaţa totală a pădurilor şi păşunilor, care acopereau jumătate din teritoriul Transilvaniei.

Separarea păşunilor şi pădurilor a fost începută imediat după formarea judecătoriilor urbariale şi a durat decenii întregi. Până la sfârşitul perioadei, segregarea (separarea proprietăţii) a fost efectuată în numai câteva sute de localităţi din întreaga Transilvanie. Cauza tărăgănării lucrărilor a fost rezistenţa maselor ţărăneşti, care duceau o luptă susţinută împotriva segregărilor forţate, făcute în interesul marilor proprietari. Aceştia se înţelegeau cu autorităţile locale şi ele înşelau ţărănimea dându-i terenuri mai mici, de o calitate proastă. Deseori însă aplicarea legii a fost împiedicată chiar de proprietari, cu ajutorul reprezentanţilor locali ai regimului absolutist, considerând cea mai mare parte a pădurilor şi păşunilor drept proprietatea lor.

Tot în această perioadă au început comasările (strângerea la un loc a proprietăţilor dispersate) într-o formă masivă. În Transilvania proprietatea moşierească era foarte răsfirată: în vederea introducerii gospodăririi raţionale, era nevoie de o unificare prin comasări a diferitelor parcele ale moşiei. Comasarea era un act necesar în agricultura capitalistă. Marii proprietari au văzut în comasări un prilej binevenit pentru a răpi de la ţărani pământurile bune, în schimbul unor terenuri slabe.

Datorită luptei ţărănimii, până la sfârşitul deceniului al 6-lea al secolului al XIX-lea, din cele peste 2.500 de localităţi ale Transilvaniei, comasarea a fost efectuată numai în circa 100 de sate. În special în anii 1860-1863 au izbucnit mişcări de mare amploare împotriva comasărilor nedrepte. În satele unde s-au făcut comasări, răpirile de pământuri au contribuit al intensificarea procesului de pauperizare a ţărănimii.

Cuprinderea de către marii proprietari a unor pământuri urbariale, segregarea pădurilor şi păşunilor, precum şi comasările au dus la ciuntirea loturilor ţărăneşti. Bariţiu spune: „Pe atunci [înainte de 1848], poporul avea în proprietatea sa din teritoriul ţării parte mult mai mare decât aristocraţia, iar românii aveau pământ mult mai mult decât toţi ceilalţi locuitori ai Transilvaniei.

Diferenţa era nespus de mare între ceea ce avuseseră românii înainte de 1848 şi între ce aveau la 1863 ca proprietate de pământ”. Problemele nereglementate prin legile din 1848, patentele din 1853 şi 1854 au oferit judecătoriilor urbariale posibilitate să dea sentinţe care să asigure răpirea de către moşieri a „nor însemnate părţi din pământul ţăranilor. Astfel marea proprietate, sprijinită puternic de guvernul imperial, pe lângă faptul că şi-a menţinut poziţiile economice, precum şi o serie de „drepturi” din trecut (la pădure, păşuni etc.), s-a mai întărit simţitor prin răpirea pământurilor ţărăneşti.

Cei mai mulţi proprietari, neavând inventar propriu necesar efectuării muncilor agricole, nici capital bănesc suficient pentru organizarea proprietăţii într-o întreprindere comercialo-industrială, au folosit şi după revoluţie munca ţărănimii cu inventarul ei. Erau şi proprietari care angajau şi muncitori salariaţi, foşti iobagi cu pământ neîndestulător şi jeleri alungaţi din avutul lor.

Guvernatorul Transilvaniei spunea, într-o dispoziţie a sa dată în 1850, că „desfiinţarea raporturilor urbariale şi a clăcii şi încetarea anumitor prestaţii au dus la o schimbare radicală în economia agrară a vechilor proprietari. Moşierii, care îşi întemeiau toate muncile agricole pe clacă, acum sunt nevoiţi să se folosească în cea mai mare parte de muncitori salariaţi”. Astfel s-a format un sistem în care au fost îmbinate atât trăsăturile sistemului bazat pe clacă, cât şi cele ale sistemului capitalist, în Transilvania împrejurările au fost foarte prielnice pentru proprietari în ceea ce priveşte continuarea vechiului sistem economic sub forma muncii în dijmă.

Aceste împrejurări au constat din faptul că o parte din ţărănime (jelerii) s-a răscumpărat treptat, că foştii iobagi erau siliţi să presteze servicii până la un anumit timp pentru folosirea păşunilor şi a pădurilor, că mulţi dintre iobagii eliberaţi, neavând pământ suficient pentru întreţinerea familiilor lor, erau nevoiţi să ia în arendă sau în dijmă pământ de la moşieri.

Lenin arată că, după desfiinţarea iobăgiei în Rusia, gospodăria capitalistă nu putea să apară dintr-odată, iar sistemul de gospodărie bazat pe clacă nu putea să dispară brusc. „Singurul sistem de gospodărie posibil era, prin urmare, un sistem de tranziţie, un sistem care să îmbine trăsături atât ale sistemului bazat pe clacă, cât şi ale sistemului capitalist”. Acest proces a fost caracteristic şi pentru dezvoltarea Transilvaniei.

Imediat după revoluţie, majoritatea moşierilor, lipsiţi de capital bănesc şi de inventar propriu, au recurs la exploatarea mai intensivă a jelerilor, întrebuinţând şi mijloace de constrângere. Folosirea muncii jelerilor se făcea pe scară largă în această perioadă datorită faptului că numai puţini jeleri se putuseră răscumpăra. Pe deasupra, moşierii dădeau spre cultivare unele părţi din moşie ţăranilor, contra unor obligaţii cu caracter feudal.

Condiţiile de muncă în cadrul sistemului în dijmă au fost foarte variate. Cele mai răspândite erau arenda în muncă (pentru pământ, pădure, păşune) şi arenda în produse. Cu această ultimă formă de exploatare, mulţi proprietari lipsiţi de inventar propriu luau de la ţăranul care lucra cu uneltele şi vitele sale jumătate din recoltă, în unele locuri şi mai mult. Ponderea folosirii metodei muncii în dijmă a fost covârşitoare în perioada 1849-1867 în majoritatea gospodăriilor moşiereşti.

Pe lângă folosirea muncii ţăranului cu inventarul lui, moşierii din Transilvania, în măsura formării braţelor de muncă libere în urma răpirii pământurilor ţărăneşti, au trecut treptat la angajarea pe scară largă a argaţilor, pentru efectuarea muncilor de fiecare zi în gospodărie. Folosirea pe scară mai largă faţă de perioada precedentă a argaţilor arată trecerea moşiilor la o economie raţională, la intensificarea producţiei de mărfuri.

Până la sfârşitul perioadei numărul familiilor de argaţi forma circa 9% din populaţia de la sate. Salarizarea argaţilor se făcea în general în natură şi în mai mică măsură în bani. Valoarea câştigului unui argat pe o zi era aproape egală cu simbria unui muncitor agricol. Pentru reglementarea problemelor legate de angajarea argaţilor a apărut în 1857 dispoziţia provizorie care prevedea un regim foarte greu pentru aceşti exploataţi, fixând chiar pedepse corporale în caz de „nesupunere”.

Marii proprietari din Transilvania apelau în măsură crescândă la munca salariată pentru efectuarea muncilor din gospodăriile lor. Lucrătorii cu ziua executau munci sezoniere urgente, ca săpat, plivit, recoltare (seceriş, treierat), celelalte munci din gospodărie fiind executate de argaţi. Proporţia muncitorilor salariaţi angajaţi temporar pe moşii faţă de ţărănimea întreagă până la sfârşitul perioadei a atins circa 8%. Folosirea mai accentuată a muncii salariate avea loc în părţile vestice ale Transilvaniei, în Banat şi Crişana, regiuni care erau mai mult incluse în circuitul de mărfuri cu străinătatea.

Cei aproape 5.200 de moşieri din principatul Transilvaniei au primit, până la sfârşitul perioadei, drept despăgubire pentru pământurile intrate în marile ţăranilor pe baza legii din 1848 şi a patentelor din 1853-1854 peste 72.000.000 de florini. Dispunând de capital bănesc, începând cu deceniul al 7-lea unii moşieri din Transilvania şi-au înzestrat proprietăţile cu maşini agricole, mărindu-şi inventarul propriu. Pe teritoriul fostului principat al Transilvaniei se găseau la sfârşitul perioadei circa 400 de maşini de semănat, 72 de maşini de cosit, 131 de maşini de treierat acţionate cu cai şi 17 cu aburi.

Majoritatea maşinilor au fost aduse din străinătate, multe au fost confecţionate în atelierele de maşini agricole de la Braşov, Sibiu, Cluj, Oradea, Arad, Timişoara. Introducerea maşinilor în agricultură şi, concomitent cu aceasta, intensificarea folosirii muncii salariate au avut drept rezultat consolidarea relaţiilor capitaliste în agricultură. Pentru a face o agricultură raţională, mulţi proprietari au angajat administratori cu cunoştinţe agronomice, cu studii făcute în străinătate. În vederea folosirii cât mai raţionale a pământului, au introdus pe o scară mai largă decât înainte sistemul de asolamente, alternarea culturilor.

În această perioadă s-a trecut la o exploatare mai sistematică a pădurilor. S-au construit ferăstraie cu maşini acţionate de puterea apelor, obţinându-se astfel lemne de construcţie, de mobilă etc. Majoritatea proprietarilor însă dădeau în arendă exploatarea pădurilor. S-a intensificat în această perioadă şi creşterea vitelor, numărul vitelor crescând faţă de perioada antecedenţă cu circa 30%. În regiunile deluroase s-a dezvoltat şi pomicultura. A început să se practice pe o scară mai largă decât înainte de revoluţie arendarea moşiilor unor capitalişti. Dat fiind că aceştia urmăreau să scoată, în afară de arendă, un profit cât mai mare, masele ţărăneşti legate de marea proprietate au ajuns să fie exploatate într-un mod şi mai crâncen.

Marea proprietate, folosindu-se de condiţiile favorabile create după 1848-1854, a avut posibilitatea să treacă spre capitalism, menţinând totodată unele trăsături ale sistemului bazat pe clacă. Prin segregări şi comasări, pământurile marilor proprietari au fost unite în adevărate latifundii. Gospodăriile ţărăneşti au avut şi ele o dezvoltare specială în această perioadă. Ţărănimea, scăpată de robote, lucra cu o sârguinţă de fier pe pământul ei.

Posibilităţile de a-şi menţine proprietatea erau însă foarte diferite. Ţăranii cu o sesie întreagă sau cu o jumătate de sesie aveau în cele mai multe cazuri şi vite şi unelte corespunzătoare, cei cu un sfert sau cu o optime, sau cu un lot şi mai mic, erau în multe cazuri lipsiţi de vite şi unelte. Între 1849 şi 1867, din 3-4 gospodării numai una avea un cal sau o vită corespunzătoare de jug, 98% dintre pluguri erau pluguri de lemn cu tăiş de fier.

Dezvoltarea capitalistă a agriculturii a fost în strânsă conexiune cu dezvoltarea capitalismului în industrie, cererea mărită a industriei de produse agricole stimulând producţia agricolă pentru piaţă. Intensificarea producţiei de mărfuri se oglindeşte în sporirea suprafeţei cultivabile în perioada 1849-1867 cu peste un milion de iugăre cadastrale. În acelaşi timp, suprafaţa arabilă a crescut cu 68%.

Acest fapt a avut ca urmare sporirea producţiei de porumb în aceiaşi ani cu 37%, a celei de secară cu 0,7%, a celei de orz cu 45% şi a celei de ovăz cu 52%. De asemenea se constată o producţie sporită de plante industriale. Producţia sporită a satisfăcut în primul rând nevoile pieţei interne, dar în acelaşi timp a crescut din an în an şi exportul. Acesta s-a dezvoltat într-o măsură deosebită în timpul războiului din Crimeea. S-a intensificat în această perioadă şi exportul de lemne, vite cornute etc.

Check Also

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …