Dezvoltarea capitalismului în agricultura din România între 1864 şi 1878

Reforma agrară din 1864 a dat un puternic impuls dezvoltării capitalismului în agricultura României, începută într-o anumită măsură încă mai înainte, pe o cale deosebit de greoaie şi dureroasă pentru ţărănime. În condiţiile în care reforma din 1864 subminase din temelie sistemul gospodăriei bazate pe clacă, în ţară se desfăşura un proces de trecere de la gospodăria bazată pe clacă la gospodăria capitalistă. Trecerea la producţia agricolă capitalistă necesita însă prezenţa a două serii de factori.

În primul rând, era necesar ca inventarul ţărănesc să fie înlocuit cu inventarul moşierului, iar agricultura „să fie organizată ca oricare întreprindere comercială-industrială, şi nu ca o îndeletnicire boierească”. Toate aceste condiţii însă nu s-au creat decât treptat. Într-adevăr, deşi în urma reformei agrare 48.342 de ţărani (însurăţeii etc.) cu drept de a primi pământ au rămas până în 1878 neîmproprietăriţi, 59.721 de familii (văduve fără copii, săteni care n-au fost agricultori etc.) au primit doar loc de casă şi grădină, 134.132 de familii ţărăneşti lipsite de vite au primit loturi cu totul insuficiente, iar moşnenii şi răzeşii ruinaţi n-au obţinut pământ, totuşi, imediat după reformă nu exista încă gata formată la sate acea clasă de oameni obişnuiţi cu munca salariată care să facă faţă cerinţelor tehnicii moderne de atunci. Pentru aceasta era nevoie de timp.

Cât priveşte inventarul agricol după 1864, moşierii erau abia la începutul procurării lui, iar înzestrarea moşiilor cu inventar se efectua foarte încet. În fine, mulţi moşieri nu aveau deprinderea, priceperea şi perseverenţa, iar adesea nici nu voiau să-şi organizeze gospodăria în forma unei întreprinderi capitaliste. Ca urmare a tuturor acestor împrejurări, trecerea dintr-o dată de la gospodăria bazată pe clacă la gospodăria capitalistă era imposibilă.

O a doua condiţie necesară pentru trecerea la gospodăria capitalistă era lichidarea sistemului de gospodărie bazat pe clacă. În România însă sistemul gospodăriei bazate pe clacă a fost subminat din temelie, dar nu lichidat. Clasa moşierească poseda 85% din suprafaţa dinainte de 1864 a moşiilor ei şi deţinea de circa două ori mai mult pământ decât întreaga ţărănime (foştii clăcaşi plus moşnenii şi răzeşii). Având foarte puţin pământ şi fiind lipsiţi de păşune, majoritatea ţăranilor nu erau în stare să ducă o gospodărie de sine stătătoare; ei erau nevoiţi să se adreseze la moşieri (sau, ceea ce în fond era acelaşi lucru, la marii arendaşi) pentru pământ arabil, pentru păşune etc.

La rândul lor, moşierii, care aveau nevoie de inventarul şi braţele de muncă ale ţăranilor, foloseau lipsa de pământ de care sufereau ţăranii, pentru ca, dându-le în arendă o fâşie de ogor, să le impună cele mai grele condiţii. Moşierii aveau deci posibilitatea de a menţine resturi ale formelor de exploatare feudală. Aşadar, gospodăria capitalistă nu putea apărea dintr-o dată, iar sistemul de gospodărie bazat pe clacă nu a dispărut brusc. Aşa cum a arătat Lenin, referindu-se la agricultura Rusiei după reforma din 1861, şi în agricultura românească de după 1864 „Singurul sistem de gospodărie posibil era, prin urmare, un sistem de tranziţie, un sistem care să îmbine trăsături atât ale sistemului bazat pe clacă, cât şi ale sistemului capitalist”.

Împletirea relaţiilor capitaliste în dezvoltare cu puternice rămăşiţe feudale în agricultură a reprezentat un proces foarte îndelungat; în cursul acestui proces, ponderea relaţiilor capitaliste, deşi încet, a înregistrat însă o creştere continuă. O trăsătură a dezvoltării capitalismului în agricultură a constituit-o procesul de diferenţiere în tipuri social-economice distincte a ţărănimii. Având ca punct de plecare diferenţierea în avere a ţărănimii, care a început încă înainte de 1864 şi s-a adâncit după aceea, acest proces nu a însemnat însă o simplă diferenţiere în avere; odată cu dezvoltarea capitalismului, pe seama ţărănimii mijlocii s-au dezvoltat două noi tipuri de populaţie sătească : burghezia sătească şi proletariatul sătesc.

Aşa cum arată, de pildă, datele reformei agrare din 1864, în acel moment diferenţierea la care ajunsese fosta ţărănime clăcaşă era abia într-un stadiu începător. Complet lipsite de pământ agricol erau 108.083 de familii (48.342 însurăţei etc. şi 59.721 văduve fără copii, săteni care n-au fost agricultori etc.) iar cu pământ insuficient pentru a le asigura existenţa erau 134.132 de familii care, neavând vite, nu primiseră în medie decât 2,81 ha fiecare.

Numeroşi ţărani fără pământ sau cu pământ foarte puţin se aflau în satele moşnenilor şi răzeşilor, unde procesul diferenţierii în pături era vechi. Un grup masiv îl constituiau cele 202.075 de familii ţărăneşti care, dispunând fiecare de câte doi boi şi o vacă, primiseră în medie 4,36 ha, ceea ce, de regulă, abia le permitea existenţa. Mai înstărite erau 71.912 familii ţărăneşti care la reformă avuseseră câte 4 boi plus o vacă şi primiseră în medie 7,9 ha în Moldova şi 5,6 ha în Muntenia şi în Oltenia.

Din rândurile acestor ţărani mai înstăriţi ca şi, într-o anumită măsură, din grupa anterioară, se desprindea treptat o pătură foarte subţire care, dispunând de condiţii mai favorabile, învingea în procesul de concurenţă pe piaţă, câştiga şi îşi lărgea producţia, cumpărând pe preţuri derizorii mijloacele de producţie ale celor care se ruinau, angajându-i chiar ca muncitori salariaţi şi practicând „o agricultură cu caracter comercial în toate formele ei variate”. Apăreau astfel elementele burgheziei săteşti. Tot aici trebuie adăugaţi proprietarii stabilimentelor comerciale-meşteşugăreşti, proprietarii întreprinderilor comerciale de la sate etc.

În acelaşi timp, datorită condiţiilor mai grele de producţie şi înfrângerilor în procesul de concurenţă pe piaţă, impozitelor cărora nu le puteau face faţă, exploatării din partea negustorilor etc. etc., mase tot mai însemnate de ţărani mijlocaşi sărăceau, se ruinau. Majoritatea ţăranilor fără pământ se angajau ca muncitori salariaţi; de asemenea se angajau ca muncitori salariaţi o parte din ţăranii cu pământ puţin, aceştia constituind aşa-numita categorie a „muncitorilor salariaţi cu lot”. Alţii însă, care nu aveau unde să se angajeze sau nu se adaptau la sistemul muncii salariate, erau nevoiţi să ia pământ în arendă de la moşieri şi marii arendaşi în condiţii înrobitoare.

În perioada 1864-1878, procesul diferenţierii de clasă a ţărănimii s-a desfăşurat încet, el fiind frânat de o seamă de factori, dintre care cel mai important era sistemul dijmei. Munca în dijmă frâna diferenţierea deoarece ea „presupune şi necesită tocmai un ţăran mijlociu, care să nu fie înstărit (căci atunci el nu s-ar mai înrobi pentru munca în dijmă), dar care să nu fie nici proletar (căci pentru a presta munca în dijmă trebuie să ai inventarul tău, să fii un gospodar cât de cât „cuprins”)”. Cât priveşte camătă, ea avea un rol dublu: pe de o parte accelera ruinarea maselor ţărăneşti, iar pe de alta frâna procesul de formare a burgheziei săteşti, sustrăgând în mare măsură capitalul ţăranilor înstăriţi de la organizarea şi lărgirea producţiei.

Deşi între muncitorii salariaţi cu lot şi proletariatul agricol incipient, pe de o parte, şi burghezia sătească în formare, pe de altă parte, se manifestau contradicţii de clasă, totuşi principala contradicţie de clasă în satele româneşti o constituia cea dintre ţărănime, luată în întregimea sa, şi moşierime, contradicţie determinată de faptul că moşierimea stăpânea împreună cu statul 6.233.744 ha de terenuri cultivabile, păduri, păşuni şi bălţi, în exploatarea cărora utiliza în mare măsură resturi de relaţii feudale, în timp ce ţărănimea, inclusiv moşnenii şi răzeşii, nu aveau decât 3.140.721 ha. În ceea ce priveşte procurarea braţelor de muncă necesare pentru lucrarea moşiilor, aceasta avea loc atât pe calea angajării de lucrători salariaţi, cât şi pe cea a sistemului de muncă în dijmă.

Într-o oarecare măsură, munca salariată începuse să fie utilizată în agricultură încă cu mult înainte de 1864. Abia însă după reforma agrară moşierii şi marii arendaşi au fost siliţi într-o proporţie mai mare să angajeze muncitori salariaţi permanenţi dar mai ales sezonieri şi zileri. Muncitorii zileri proveneau din comunele unde se aflau moşiile sau din împrejurimi, în timp ce muncitorii sezonieri veneau din părţile deluroase şi muntoase ale ţării, unde populaţia era mai deasă şi se aflau mai puţine terenuri cultivabile decât în câmpia Dunării.

Urmându-se o practică anterioară anului 1864, dar într-o mai mare măsură, se aduceau pentru sezonul agricol muncitori şi din Transilvania, Bucovina şi din sudul Dunării. Muncitorii agricoli aduşi din localităţi depărtate sau din ţările vecine erau angajaţi la preţul pieţei. Muncitorii din comunele vecine cu moşia erau angajaţi, de obicei, la preţuri mult mai mici decât cele din sezon, încă din timpul iernii sau al primăverii, pe baza unor avansuri de alimente sau bani cu caracter de împrumut cămătăresc.

Neavând inventarul agricol necesar, nici fondurile băneşti pentru exploatarea numai cu muncă salariată a întinselor terenuri ce posedau şi nici deprinderea organizării şi conducerii unei gospodării mari capitaliste, moşierii şi marii arendaşi au recurs la utilizarea unor forme de exploatare care aminteau relaţiile feudale proaspăt desfiinţate din punctul de vedere al legii.

Ţăranilor cu vite li se arendau păşuni şi terenuri cultivabile la preţuri urcate, impuse prin monopolul asupra majorităţii suprafeţelor de pământ exercitat de moşieri, cu obligaţia în Moldova, în majoritatea cazurilor, de a le achita în munci calculate la preţuri sub cele ale pieţei sezonului. O altă formă de exploatare, utilizată mai des în Muntenia şi în Oltenia, era să se dea ţăranilor loturi cultivabile în arendă achitată printr-o cotă convenită, în aceşti ani, de la 1/7 până la 1/3 din produsele obţinute, plus câteva zile de muncă pe an.

Contractele de munci (numite tocmeli sau învoieli), făcute iarna la preţuri cu mult mai mici decât cele din sezon pentru a fi executate primăvara, vara sau toamna, când cererile de forţă de muncă erau mari, n-ar fi putut să fie aplicate în condiţiile legislaţiei burgheze, din cauza rezistenţei „tocmiţilor” la excesiva exploatare la care erau supuşi.

De asemenea, din aceleaşi motive, nici arendările de păşuni şi loturi cultivabile la ţăranii cu inventar agricol n-ar fi putut aduce moşierilor şi marilor arendaşi câştigurile scontate. Pentru a nu fi siliţi să plătească numai preţurile de sezon pentru toate muncile agricole şi să se mulţumească cu arenzile impuse de piaţă, moşierii şi marii arendaşi au căutat să-şi creeze condiţii legale speciale.

Folosindu-se nu numai de monopolul asupra păşunilor şi terenurilor suplimentare necesare ţărănimii, dar şi de faptul că, împreună cu burghezia, deţinea puterea politică în stat, moşierimea a reintrodus pe o cale ocolită con-strângerea extraeconomică, abia desfiinţată, pentru executarea contractelor de munci, păşuni şi terenuri suplimentare pe care diferitele pături ale ţărănimii erau silite din motive economice să le încheie cu ea.

Prin Corpul ponderator, compus în majoritate zdrobitoare din moşieri, ea a cerut la 22 ianuarie / 3 februarie 1865 guvernului lui Cuza să alcătuiască o lege care să-i garanteze executarea pe calea administraţiei comunale rurale a contractelor de munci făcute de ţărani. Guvernul condus de Nicolae Creţulescu a alcătuit un proiect de Lege pentru tocmeli de lucrări agricole şi pentru executarea lor, pe care l-a înaintat Adunării elective la 7/19 decembrie 1865 pentru a-l aproba, dar aceasta nu l-a luat în discuţie decât după răsturnarea lui Cuza, votându-l cu mici modificări la 10/22 martie 1866, Corpul ponderator aprobându-l şi el la 14/26 martie 1866.

„Tocmelile” de munci agricole nu se puteau încheia decât pe cel mult cinci ani, se legalizau şi se înregistrau de autorităţile comunelor în care locuiau ţăranii, care nu se puteau angaja la munci în alte comune decât dacă posedau certificate doveditoare de la primăria comunei unde domiciliau că nu aveau angajamente de munci acolo. Consiliul comunal judeca reclamaţiile pentru neîndeplinirea tocmelilor, executând imediat hotărârile sale. Fără suspendarea executării acestora, părţile puteau face recurs în termen de 15 zile la judecătoria plăşii.

Primarii erau obligaţi „să îndemne”, cu ajutorul consilierilor comunali, al vătăşeilor, dorobanţilor şi secretarilor, pe muncitori să-şi execute angajamentele luate în tocmelile sau contractele făcute. Primarii care nu sileau pe „locuitori” la îndeplinirea tocmelii erau amendaţi cu sume de la 50 la 100 de lei, fără a fi scutiţi de plata despăgubirii reclamantului. Dacă tocmitul se opunea să vină la muncă, moşierul avea dreptul să angajeze alţi muncitori pentru terminarea lucrării la orice preţ, care urma a se achita de autorităţile administrative din averea tocmitului, exceptându-se casa şi pământul primit prin legea rurală.

Formal, legea, pusă în aplicare în martie 1867, avea în vedere numai tocmelile de munci agricole, dar ea a servit pentru orice fel de „învoieli” agricole, fie că era vorba de munci angajate cu bani sau alimente iarna pentru a fi executate vara, fie că se avea în vedere achitarea în muncă a arenzii calculate în bani, a păşunilor şi terenurilor cultivabile sau numai a plăţii ei în produse şi muncă. Legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi pentru executarea lor a constituit instrumentul legal cu care moşierii şi marii arendaşi au putut folosi aparatul administrativ comunal şi de stat spre a exploata masele ţărăneşti pe baza resturilor de relaţii feudale.

Deşi în anii 1867-1869 Ministerul Afacerilor Interne a ordonat insistent prefecţilor de judeţe să facă să se execute punctual tocmelile de munci agricole, ţăranii „tocmiţi” se îndârjeau să nu execute unele tocmeli cu totul defavorabile sau falsificate de moşieri şi arendaşi cu complicitatea primarilor şi a notarilor. Nemulţumită, moşierimea a cerut însă înăsprirea legii spre a înfrânge rezistenţa ţăranilor.

În primăvara anului 1872, legea a fost modificată de către guvernul conservator prezidat de Lascăr Catargiu, prevăzându-se ca locuitorii ce se vor opune executării tocmelilor să fie duşi cu dorobanţii la locul de muncă. Acum con-strângerea extraeconomică a devenit şi mai vizibilă. Cu ajutorul legii astfel modificate, moşierii şi marii arendaşi au putut exercita o presiune şi mai mare asupra maselor ţărăneşti, care, sub constrângerea foamei, se angajau să execute pe preţuri derizorii munci care în timpul sezonului, în afara tocmelilor, se plăteau de 2-4 ori mai mult.

Totuşi, executarea silită a tocmelilor nu putea dura mult. Deşi moşierii şi marii arendaşi preferau în mod vizibil să-şi procure forţa de muncă prin tocmeli făcute cu mult înainte de executarea muncilor, ei au fost siliţi de împotrivirea crescândă a maselor ţărăneşti să angajeze treptat un număr tot mai mare de muncitori chiar în timpul sezonului agricol, plătiţi cu salarii mai mari. Ca şi înainte, între 1864 şi 1878 agricultura a constituit ramura principală a economiei României. Din populaţia totală, care se ridica la sfârşitul anului 1864 la 4.093.452 de persoane, 82,4% locuiau la sate, iar restul de 17,6% în oraşe şi târguri.

Deşi între anii 1864 şi 1878 ritmul de creştere a populaţiei urbane a fost aproape dublu faţă de acela al creşterii populaţiei rurale, proporţia populaţiei angajate în ocupaţiuni neagricole nu s-a mărit în mod simţitor, aşa încât chiar în 1878, când populaţia ţării se ridica la 4.485.696 de persoane, mai mult de 85% din forţa de muncă era angajată în agricultură. În 1865 producţia agrosilvică totală - culturi, păşuni, păduri - aducea un venit anual de 228.492.156 de galbeni, adică 2.707.632 048, 60 de franci aur.

Cultura cerealelor domina în câmpia Dunării, cu excepţia Bărăganului, unde erau încă întinse terenuri necultivate care serveau la păşunatul a numeroase turme de oi, pe podişul Moldovei şi pe şesul Siretului. În aceste regiuni se utilizau într-o proporţie apreciabilă resturile de relaţii feudale în marile gospodării moşiereşti. Dealurile Olteniei, Munteniei şi cele ale Moldovei de la vest de Siret erau cultivate cu cereale, cu vii şi pomi fructiferi, aici munca salariată dominând în gospodăriile viticole şi pomicole mari. În regiunea munţilor, acoperită în bună parte cu păduri, păşuni şi fineţe, se practicau îndeosebi creşterea vitelor, în special a oilor, şi tăiatul lemnelor din păduri. Dunărea şi bălţile din apropierea ei ofereau mari posibilităţi pentru pescuit. În jurul oraşelor, în special al Bucureştilor, se dezvolta legumicultura.

Uneltele agricole erau în majoritate rămase în urma progresului tehnic realizat în ultimul secol în Occident, căci ţăranii, care posedau cea mai mare parte a inventarului utilizat în agricultură, nu puteau decât cu greu să-şi procure uneltele perfecţionate importate. Din cele 185.835 de pluguri existente în 1871 - de-abia unul la patru gospodării - numai 37.661 erau considerate „perfecţionate” şi aparţineau fie chiaburilor, fie moşierilor şi arendaşilor. Tehnica producţiei agricole era în general înapoiată, resturile de relaţii feudale constituind piedica cea mai importantă în calea progresului ei.

Cu toate acestea, ca urmare a emancipării ţăranilor de servituţile feudale şi a dezvoltării producţiei agricole pentru piaţă, s-a ajuns la unele progrese în anumite domenii ale producţiei, în special în gospodăriile moşierilor, marilor arendaşi şi ale chiaburilor. S-a extins cultura unor plante industriale - sfecla de zahăr, anisonul - şi s-a dezvoltat cultura tutunului, rapiţei, viticultura, care ocupa peste 100.000 ha, şi cultura leguminoaselor.

Creşterea animalelor pentru piaţa internă şi pentru export a continuat a se îmbunătăţi în gospodăriile moşiereşti, introducându-se rase noi şi dezvoltându-se crescătoriile de vite ataşate fabricilor de rachiu şi de alcool, în timp ce şeptelul ţăranilor scădea din cauza păşunilor insuficiente de care dispunea ţărănimea. Aceste progrese s-au obţinut prin dezvoltarea utilizării maşinilor, a unor procedee tehnice înaintate şi a muncii salariate.

Dacă înainte de 1864 maşinile agricole erau utilizate sporadic de către unii moşieri şi mari arendaşi, după reforma agrară ele s-au înmulţit într-o anumită măsură. Pe când în 1865 erau folosite, între altele, 101 maşini de secerat, 312 maşini de treierat şi 114 maşini de dezghiocat porumbul, în 1873 se utilizau 470 maşini de secerat şi 989 maşini de treierat, mişcate de forţa aburilor, iar în 1875, din cele 2.937 maşini agricole existente, 1.696 erau mişcate de forţa aburilor, 406 de animale şi 835 cu braţele.

Cu toate acestea, pentru necesităţile agriculturii, maşinile utilizate erau cu totul insuficiente. Din iniţiativa lui Ion Ionescu de la Brad s-au organizat expoziţii de unelte şi maşini agricole şi concursuri de animale şi produse casnice ţărăneşti; în 1867, prin reorganizare, Şcoala de agricultură de la Pantelimon a devenit Şcoala centrală de agricultură şi silvicultură, mutată apoi la Herăstrău, lângă Bucureşti, sub conducerea destoinică a lui P.S. Aurelian, şi s-au înfiinţat încă două şcoli de agricultură, una la Iaşi şi alta la Craiova, care au fost însă curând desfiinţate.

Dezvoltarea gospodăriilor moşiereşti şi arendăşeşti prin utilizarea într-o anumită măsură a unor unelte mai perfecţionate şi a muncii salariate, ca şi prin intensificarea exploatării maselor ţărănimii mijlocaşe pe baza resturilor feudale, a dus la dezvoltarea producţiei agricole şi a caracterului ei comercial. Punerea în funcţiune a primelor căi ferate între anii 1869 şi 1875, care scădea simţitor preţul transportului cerealelor din interiorul ţării către porturile dunărene şi făcea posibil exportul lor direct, pe uscat, spre centrul industrial al Europei, a contribuit mult la accentuarea caracterului comercial al agriculturii României, în general, şi al gospodăriilor moşiereşti şi arendăşeşti, în special.

Faptul că în multe gospodării mari o bună parte din producţia agricolă era industrializată pe loc sau utilizată pentru îngrăşarea vitelor de export a contribuit de asemenea la dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial. Caracterul comercial al dezvoltării agriculturii României în anii 1864-1878 se reflecta în dezvoltarea exportului de cereale. Dacă în 1871 exportul total al ţării, dominat de cereale, era de 177.682.702 lei, în 1878 el a ajuns la 217.041.727 lei, cu tot consumul intern sporit datorit războiului.

Totuşi, agricultura a intrat, începând din prima jumătate a deceniului al optulea, în criză din cauza concurenţei crescânde pe care i-o făceau pe pieţele europene cerealele americane şi ruseşti, precum şi din cauza dezlănţuirii crizei industriale în Europa vestică şi centrală în 1873, care a contribuit şi ea la scăderea preţurilor produselor agricole româneşti.

Pentru a-şi asigura una dintre pieţele externe europene contra concurenţei ce sufereau produsele ei în centrul şi vestul Europei, moşierimea a făcut să se încheie în 1875 convenţia comercială şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, deschizând în schimb industriaşilor austro-ungari piaţa României. În aceste condiţii, agricultura moşierească şi-a asigurat o dezvoltare mai mare numai prin mărirea gradului de exploatare a maselor muncitoare de la sate.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …