Dezvoltarea agriculturii şi creşterea vitelor în Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Agricultura, ocupaţia principală a locuitorilor Transilvaniei, români, maghiari, secui şi saşi, înregistrează în această perioadă noi progrese. Terenurile de agricultură se extind tot mai mult, atât prin cultivarea de noi pământuri, nelucrate până atunci, cât şi prin defrişări de locuri împădurite. Numeroase documente din secolul al XIV-lea pomenesc pământurile defrişate (terrae extirpatitiae, prata extirpata).

Agricultura se dezvoltă într-o măsură apreciabilă chiar şi în regiunile cu relief mai înalt. Suprafeţele însămânţate cu grâne ocupă părţi însemnate din hotarul satelor. La 1326, o aşezare (azi dispărută), situată în hotarele satului Juc se numea „Locul cu grâu”. Importanţa agriculturii e dovedită şi de cantităţile însemnate de produse agricole posedate de unii ţărani.

Astfel, unui iobag din Dârlos, stăpânul feudal abuziv i-a luat 13 câble de grâne în 1391, iar iobagilor din Sânmihai alţi feudali abuzivi le-au luat cu sila 62 de căruţe de bucate, în 1380. Cererea de cereale în cantităţi tot mai însemnate pe piaţa oraşelor a putut fi. satisfăcută datorită creşterii producţiei de cereale. Acest lucru a fost cu putinţă în urma dezvoltării generale a forţelor de producţie, a îmbunătăţirii metodelor de cultivare a pământului, a perfecţionării uneltelor agricole.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, se aminteşte practicarea sistemului de cultură trienal sau în trei hotare: o parte a terenului agricol era semănat cu cereale de toamnă, altă parte cu cereale de primăvară, iar a treia era lăsată în pârlog. Şi în această vreme, rămâne însă dominant sistemul de cultură bienal sau în două hotare, potrivit căruia o parte a pământului era semănat un an iar în al doilea era lăsat să se odihnească.

Un procedeu nou trebuie să fi fost şi îngrăşarea pământului, înregistrată în documente. Cea dintâi menţiune datează din anul 1322 şi se referă la nişte pământuri de arătură gunoite (terrae fimatae şi loci fimati) din Banat; pe la mijlocul şi în a doua. jumătate a aceluiaşi veac, sistemul îngrăşării ogoarelor prin gunoire se va răspândi tot mai mult, fiind pomenit mai ales în părţile bănăţene (Oraviţa, Caraş) şi în cele bihorene; este foarte probabil că acest sistem era cunoscut şi practicat şi în alte regiuni ale ţării.

Se realizează în acest timp unele progrese şi în repartiţia plantelor în hotarul satului, ceea ce contribuie la creşterea productivităţii muncii. Se constată înlocuirea treptată a culturii meiului cu a grâului, orzului, secării şi ovăzului, sporirea producţiei de cânepă şi in şi cultivarea plantelor leguminoase şi a zarzavaturilor. În ce priveşte perfecţionarea uneltelor agricole, plugul - principala unealtă de muncă - a fost în chip simţitor îmbunătăţit. Unele părţi ale plugului de lemn sunt înlocuite pe o scară tot mai largă cu piese de fier, dintre care cea mai însemnată a fost brăzdarul.

Faptul acesta e dovedit de numărul mare de fiare de plug produse de meşteşugarii transilvăneni. E probabil ca în această vreme să se fi folosit şi grapa cu dinţi de lemn, alături de cea din spini. Posibilitatea cultivării unei întinderi mai mari de pământ, datorită perfecţionării uneltelor de muncă, pe de o parte, şi a uneltelor folosite la defrişarea pădurilor (securea, toporul, hârleţul, târnăcopul), pe de altă parte, a făcut să crească suprafaţa noilor terenuri folosite pentru agricultură, prin desţelenire, defrişare şi lăzuire.

O altă dovadă despre dezvoltarea agriculturii şi, în acelaşi timp, a forţelor de producţie, este sporirea considerabilă a numărului morilor. Dacă în întreg veacul al XIII-lea sunt pomenite în documente doar 26 de mori, în veacul al XIV-lea documentele amintesc 159 de mori, dintre care zece cu câte două roţi şi şase cu trei roţi; tot în acest veac, în 20 de sate, existau câte două mori şi în alte 33 câte trei sau mai multe, fără să se precizeze numărul acestora. Fără îndoială că numărul morilor a fost mai mare de 26 în secolul al XIII-lea şi cu mult mai mare de 159 în veacul al XIV-lea, câte sunt pomenite în documente; totuşi, proporţia este grăitoare.

În secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a celui următor o dezvoltare însemnată a înregistrat şi pomicultura, mai ales în regiunile de dealuri şi coline. Documentele vremii pomenesc de nenumărate ori livezile de nuci, meri, peri, piersici, pruni, vişini, cireşi, în toate părţile Transilvaniei. Se practica, în această vreme, chiar şi altoirea pomilor pădureţi, obţinându-se astfel soiuri superioare de fructe.

Într-o măsură tot mai însemnată se cultivă acum şi viţa de vie, atât pe domeniile feudale, cât şi, mai ales, pe loturile ţărăneşti. Cultura viţei luase o extensiune deosebită, ocupând suprafeţe întinse, mai ales în comitatele Bihor, Arad, Timiş, Alba, Târnava, Cluj, Bistriţa, Făgăraş etc. Orăşenii, la rândul lor, se ocupau cu viticultura în hotarele oraşelor. Când terenul din hotarul unui sat sau oraş nu era potrivit pentru viticultură, ţăranii şi orăşenii cultivau viţa de vie în hotarele altor sate.

Pădurile întinse şi păşunile bogate ofereau locuitorilor Transilvaniei posibilitatea creşterii unui număr foarte mare de animale, mari şi mici. Dezvoltarea creşterii animalelor, paralel cu aceea a agriculturii, este pe deplin explicabilă, interdependenţa dintre cele două ocupaţii fiind atât de strânsă. Animalele satisfăceau numeroasele nevoi de hrană şi îmbrăcăminte ale ţăranului, după cum ele erau necesare muncilor agricole, cărăuşiilor etc. În plus, ele puteau fi valorificate cu uşurinţă în târgurile şi iarmaroacele ţării.

De aceea, animalele constituiau o bogăţie de seamă în acea vreme, iar dările din animale (boi, porci, oi) erau obligaţii importante ale iobagilor şi surse însemnate de venituri ale statului, bisericii şi stăpânului feudal. Din aceste motive - la care trebuie să adăugăm şi calitatea inferioară a animalelor, precum şi starea relativ înapoiată a forţelor de producţie, împrejurare ce impunea înjugarea unui număr mai mare de animale de tracţiune - întâlnim ţărani mai înstăriţi care aveau câte patru boi, zece vaci şi doi cai.

Valoarea economică a animalelor explică, pe de altă parte, de ce stăpânii feudali, clerici şi laici, aveau numeroase cirezi de vite, herghelii de cai sau turme de oi „multe şi alese”. Caii crescuţi de români erau apreciaţi în Transilvania. Documentele pomenesc în mod deosebit „hergheliile româneşti”, ca aceea amintită în părţile Oradiei în anul 1354. Multiplele foloase, ca şi posibilităţile lesnicioase de valorificare, explică şi existenţa unui număr mare de animale mici: porci şi oi. Românii de pe domeniul cetăţii Solyomko - se înţelege din mai multe sate - aveau importante turme de porci, din care le-au fost luate cu sila, în 1357, nu mai puţin de 2.000; în aceleaşi părţi nordice ale Transilvaniei, pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, alţi nobili răpesc dintr-un sat al voievodului Drag 260 de porci.

Turmele de oi sunt pomenite în toate satele Transilvaniei. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, de pildă, iobagii din Sânboleni aveau 1.200 de oi. În regiunile de coline şi la poalele muntelui se creşteau toate felurile de animale, mari şi mici. Astfel din satul Hida din părţile Clujului, cu un singur prilej, la 1364, au fost luaţi 250 de boi, 200 de vaci, 700 de porci, 1.500 de oi, 33 de cai şi 560 alte animale. Animalele - îndeosebi oile - erau şi mai numeroase în părţile sudice şi răsăritene ale Transilvaniei, din Rodna până în Banat, unde păşunile carpatice ofereau vara condiţii foarte lesnicioase de hrană, iar cele din Moldova şi Ţara Românească o completare necesară iarna. De aceea transhumanta continuă să fie practicată şi în această perioadă.

În 1404, regele Sigismund oprea trecerea oilor grase din Transilvania la sud şi răsărit de Carpaţi, iar în 1418, Mihail, domnul Ţării Româneşti, reînnoind un privilegiu mai vechi, permitea locuitorilor din Cisnădie să-şi pască turmele în munţi. Aceste ştiri constituie dovezi concludente despre existenţa transhumantei. Ar fi, însă, cu totul greşit ca, din aceste exemple, să se tragă concluzia că în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a celui următor toţi ţăranii din Transilvania aveau atât de multe animale.

Un număr mai mare de animale posedau doar puţini ţărani, cei mai înstăriţi - diferenţierea de stare materială în sânul ţărănimii fiind o realitate în această vreme; majoritatea ţăranilor posedau puţine animale, iar unora dintre ei le lipseau cu totul, după cum se arată în cea de-a doua înţelegere dintre ţăranii răsculaţi şi nobili, încheiată la Apatiu, la 6 octombrie 1437.

Heleşteiele numeroase pe care nobilii le amenajează pe domeniile aşezate pe cursul apelor, precum şi obligaţia ţăranilor iobagi de a prinde peşte pe seama stăpânului de moşie şi de a-i da dijmă din peşte, adeveresc dezvoltarea pescuitului în Transilvania. Totuşi, cantitatea de peşte oferit de apele şi heleşteiele din Transilvania era insuficientă pentru satisfacerea nevoilor întregii populaţii; de aceea o mare parte din aceste nevoi erau acoperite cu peştele sărat importat mai ales din Ţara Românească.

Albinăritul era, de asemenea, relativ dezvoltat în Transilvania; de pildă, pe la 1363, un iobag din Alba Iulia datora trei putini de miere capitolului bisericii din acest oraş. Ca şi în cazul peştelui, însă, Transilvania rămânea într-o mare măsură debitoare Ţării Româneşti şi Moldovei în ceea ce priveşte mierea şi ceara.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …