Dezrobirea ţiganilor, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Din această, proiectată „dramă în 4 acturi” se păstrează două fragmente, redactate la interval de aproape zece ani unul de altul. Primul este cel aflat în manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.231, pe verso filelor 4, 5 şi 6 (numerotarea veche 20v-24v), conţinând începutul anulat al scrierii Ţiganii, „piesă în 3 acturi”. După cum se ştie, manuscrisul nr. 2.231 conţine manuscrisul autograf al piesei Boieri şi ciocoi, început în 1871 şi dăruit de autor lui Constantin Steriadi la 1 martie 1874.

Cel de-al doilea fragment reia, ceva mai amplu, începutul piesei Ţiganii, adăugându-i o schiţă a actului I şi a începutului actului II, de data aceasta sub titlul „Dezrobirea ţiganilor, dramă în 4 acturi”. Cele câteva file, scrise de Vasile Alecsandri cu cerneală neagră, se află în manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.253, filele 83r-85r (fila 83r - titlul, pe verso - schiţa actului I şi a începutului celui de-al doilea; filele 84r-85r - scenele I, II şi începutul scenei III din actul I), şi au fost aşternute pe hârtie în anii 1880-1881.

Situaţia groaznică a robilor ţigani îl îndurerase şi-l preocupase pe poet încă din copilăria pe care şi-o petrecuse alături de prietenul său Vasile Porojan, evocat cu atâta duioşie mai târziu. Compătimirea sa pentru suferinţele acestui neam oropsit Alecsandri avea s-o exprime şi cu alte prilejuri, atât în scrierile sale literare, cât şi prin hotărârea ce a luat-o în iunie 1855 de a dărui libertatea ţiganilor robi de pe moşiile sale şi ale fratelui său Iancu. Încă în 1844, el deplângea soarta nenorocită a acestora în Istoria unui galbân şi a unei parale, ca şi în poezia Dezrobirea ţiganilor, unde salută, totodată, actul emancipării robilor domneşti şi mânăstireşti. După moartea tatălui său, poetul este unul dintre cei dintâi boieri moldoveni care îşi eliberează robii ţigani.

„Sclavia este cea mai urâcioasă pată care dezonorează încă patria noastră, în veacul acest de propăşire” - declara el în scrisoarea adresată la 28 iunie 1855 Sfatului Administrativ al Moldovei, continuând: „Au sosit vremea dar ca să rumpem şi noi, românii, lanţul trist a sclaviei, care leagă atâte suflete în ţara noastră” - şi, în fine, anunţându-şi hotărârea: „Suptiscălitul, atât în numele lui, cât şi în numele fratelui său, Iancu Alecsandri, face cunoscut onoratului Sfat Administrativ că au liberat robi, lor”. Hotărârea lui Alecsandri a contribuit, de bună seamă, în mod hotărâtor, la emanciparea robilor ţigani, oficializată prin decretul semnat de domnitorul Grigore Ghica la 28 noiembrie 1855 (conferă Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978).

Vasile Alecsandri

În timp ce scria piesa Boieri şi ciocoi, Alecsandri se va fi gândit să mai scrie una, în care să reînvie lumea acelor oropsiţi, atât de legaţi de viaţa boierilor de altădată. Proiectul a fost părăsit sau dat uitării, până în vara anului 1880, când ştirea morţii vechiului său prieten din copilărie, Vasile Porojan, trezeşte în mintea poetului amintiri cu rădăcini în trecut, privind vechile moravuri, societatea din vremea lui Sturza, robia ţiganilor, împotriva căreia se ridicase şi el. Copleşit de aceste amintiri, el reia, proiectul piesei Ţiganii, schiţat, cum am văzut, cu ani în urmă.

În această epocă, Alecsandri se simţea obosit, avea nevoie de odihnă, căci abia terminase de scris Sânziana şi Pepelea şi nu se mai încumeta să continue piesa Invidioşii. Mâhnirea pe care i-o pricinuise vestea morţii lui Porojan îi readusese în minte proiectul mai vechi al piesei Ţiganii, dar nu prea se simţea îndemnat la lucru, cum mărturiseşte el, la 21 iunie 1880, prietenului său Papadopol Calimah: „pentru vară îmi rezerv o piesă în 4 acturi, intitulată Dezrobirea ţiganilor, pe care am şi început-o.

Iarna mi-oi petrece-o în străinătate, unde? nu ştiu încă, dar negreşit într-o ţară cu soare fierbinte. De mi-a ajuta norocul să-mi găsesc o căsuţă pe malul mărei, adăpostită de vânturi şi înconjurată cu o grădină înflorită, aş lucra toată iarna cu entuziasm şi m-aş întoarce în ţară cu vreo două drame istorice în versuri... Îmi trebuie căldură şi lumină, lumină aurie care să-mi intre în ochi şi când ei sunt închişi şi să-mi pătrundă chiar în inimă. Asta e tot ce mai doresc pentru restul vieţii” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Curând după aceea Alecsandri îi scria şi lui Ion Ghica despre noul său proiect dramatic: „Am început o piesă în patru acte, intitulată Dezrobirea ţiganilor, care, bine montată şi bine pregătită, cred că va produce efect. Va fi terminată în cursul lunii viitoare. Cât despre Invidioşii - continua el -, cer mai mult studiu şi o muncă mai serioasă...” (scrisoare datată „Mirceşti, marţi [1880, vara]”, conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

Poetul este însă foarte solicitat în cursul verii 1880: trebuie să corecteze Sânziana şi Pepelea, are o mulţime de treburi şi de musafiri, aşa încât Mirceştii nu mai sunt pentru el o oază de linişte, prielnică scrisului, cum se plânge la 9 august lui Ghica: „Am avut o grămadă de afaceri şi de musafiri de la întoarcerea mea. Sper să le termin în curând, şi atunci mă pun pe lucru ca să sfârşesc drama Dezrobirea ţiganilor”. După aceea, se pare că starea sănătăţii nu i-a îngăduit să se apuce de scris, deşi piesa îi stăruia în minte: „Cea întâi lucrare ce voi întreprinde în curând este o dramă în proză: Dezrobirea ţiganilor” - îi scria el la 8 septembrie 1880 lui Iacob Negruzzi (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

Nici în cursul iernii nu-şi va pune în aplicare intenţia, dar în primăvara următoare, care îl întâmpină însorită la întoarcerea sa la Mirceşti, după ce primise marele premiu al Academiei, revine la vechea preocupare: „Timpul s-a îndreptat - îl înştiinţa Alecsandri pe Ghica la 25 mai 1881 - recoltele se anunţă bune, câmpul este încântător, grădiniţa mea a luat o înfăţişare destul de drăguţă, astfel că mă simt ca peştele în apă, căci înot în plină căldură şi mai ales în plină lumină. Această bună stare morală, mă va îndemna desigur la lucru şi deja rumeg planul unei piese în patru acte intitulată Dezrobirea ţiganilor. Nu va cere decât un singur decor nou, acela al interiorului unei ocne. Ziduri cu stâlpi de stalactite de sare, susţinând o mare spirală. Dacă crezi că poţi să comanzi acest decor, fă-o de pe acum, astfel încât să fie gata pentru primele zile ale stagiunii teatrale” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă). Aceasta este ultima dată când Alecsandri aminteşte piesa, pe care n-a mai continuat-o.

Cele două fragmente din manuscrisele Bibliotecii Academiei Române 2.231 şi 2.253 au fost publicate pentru prima dată de Ilarie Chendi şi E. Carcalechi în Vasile Alecsandri, Opere complete. IV. Teatru. III, Bucureşti, 1905. La finele acestui volum al ediţiei noastre, care încheie secţiunea cuprinzând creaţia dramatică a lui Alecsandri, nu putem să nu amintim proiectul nerealizat al unei piese, intitulate de autor Năvălirea jidanilor.

Fragmentul din această „piesă în 5 acturi şi un prolog”, aflat în manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.253, f. 73r-81r, este scris de Alecsandri cu cerneală neagră şi cuprinde doar primele nouă scene din prolog. S-a şi publicat în timpul vieţii scriitorului, în revista «Familia», nr. 1 din 1884. După moartea lui Alecsandri, a fost reprodus, după manuscris, alături de celelalte proiecte dramatice ale acestuia, în Vasile Alecsandri, Opere complete. IV. Teatru. III, Bucureşti, Minerva, 1905.

Cei doi îngrijitori ai acestei ediţii cred că data la care a fost scris fragmentul „ar putea fi anul 1880-1883, deci [...] imediat după plecarea lui Ghica la Londra, căci iată ce-i dă de ştire amicului său într-o scrisoare nedatată: «... Am început o piesă mare, întitulată Năvălirea jidanilor, dar îţi mărturisesc că de când nu mai eşti tu director (al teatrului), nu mai am gust pentru lucrările dramatice»”. Ilarie Chendi şi E. Carcalechi emit, de asemenea, supoziţia că Alecsandri „voia să trateze în piesa asta, în mod intuitiv, chestiunea israelită, făurind astfel o lucrare în care putea să-şi adune toate tipurile sale evreieşti de altădată şi să exprime, cu puterea maturităţii acum, toate convingerile sale naţionale. Note nouă, desigur, nu avea să introducă”.

Se prea poate însă ca această piesă, configurată în urma războiului nostru de independenţă, să-şi aibă sorgintea în mai vechea intenţie, neschiţată pe hârtie, a scriitorului, de care amintea Ollănescu în discursul său de recepţie la Academie şi pe care o citează şi Chendi şi Carcalechi, anume de a scrie o dramă în cinci acte, intitulată Răpirea Bucovinei. Această intenţie - spun cei doi editori ai operei lui Alecsandri - „a fost, fără îndoială, un gând statornic al lui, care-i revenea de câte ori se discuta soarta Bucovinei, pe care el, ca bun moldovean, o plânsese totdeauna. În mod firesc l-a preocupat şi în timpul scrierii lui Despot, fiind cam pe atunci serbarea seculară a evreilor bucovineni pentru anexarea acestei provincii către Austria şi un an în urmă, aniversarea morţii lui Ghica [Grigore Ghica, căzut prin înşelăciune victimă turcilor la 12 octombrie 1777]”.

Ideea de a restrânge tema piesei proiectate cu titlul Răpirea Bucovinei îl va fi atras pe scriitor cam în aceeaşi vreme în care s-a decis să ţină discursul în Senat, cu privire la chestiunea evreiască. Latura cea mai îngrijorătoare a problemei care se punea în acel moment şi care îl determinase şi pe Maiorescu să se exprime în acelaşi sens cu Alecsandri, dar în alţi termeni, în Cameră, cu o lună mai înainte, era, de fapt, amestecul unor puteri străine în treburile noastre interne. Acestea încercau să ne impună, prin Tratatul de la Berlin, unele măsuri cu privire la statutul evreilor din ţara noastră.

Că despre aceasta era vorba se vede limpede din cuvintele rostite de Alecsandri în şedinţa din 10 octombrie 1879: „Să ne urcăm dar pe această tribună - spune el - conduşi numai de glasul conştiinţei noastre şi, feriţi de orice simţiment de ostilitate în contra nimănui, nici chiar în contra art. 44 din tratatul de la Berlin, nici chiar în contra Alianţei israelite, cărora datoreşte România cumpăna spăimântătoare în care ea se găseşte astăzi.

Voi zice mai mult: Departe de a fi ostili, să le fim oarecum recunoscători, căci Alianţa israelită, prin dorinţa-i nerăbdătoare şi nechibzuită de a obţine grabnic drepturi civile şi politice pentru coreligionarii săi, cât şi art. 44 din tratat care ne impune nouă, într-un mod draconic, realizarea acelei dorinţe, fără a se preocupa de convenienţele noastre, ne-au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţa şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale.”

În continuare, Alecsandri subliniază că, în această problemă, amestecul străin în treburile noastre interne este cel pe care îl respinge cu hotărâre şi indignare, într-un moment în care românii abia îşi cuceriseră, cu arma în mână şi cu sacrificii de neînchipuit, independenţa: „Lăsaţi la propria noastră iniţiativă şi la liberul nostru arbitru, ne-am fi arătat mai liberali, mai mărinimoşi în privinţa evreilor decât acum, când ne vedem loviţi în amorul nostru propriu naţional, în dreptul nostru suveran de legiferare şi apăsaţi sub presiunea streină.

Alianţa israelită, prin nerăbdarea ei de a dobândi drepturi civile şi politice pentru coreligionarii săi, au indus Europa în eroare, pentru ca Europa să esercite o presiune draconică asupra noastră. Rezultatul este că naţiunea română să simte ofensată, că România se simte ameninţată, că poporul este iritat într-un grad care poate să producă regretabile evenimente [...]. Eu însumi [...] mă simt cu toate acestea destul de generos, pentru ca să găsesc că trebuie să facem evreilor o condiţiune mai corectă în ţara noastră, dar când, şi cum, şi în ce condiţiuni? Nu sub presiunea directă a art. 44, nu sub presiunea indirectă a Alianţei israelite... Ci din liberul nostru arbitru de stat independent!” (conferă Vasile Alecsandri, Discurs ţinut în şedinţa Senatului de la 10 octombrie 1879, cu ocaziunea revizuirei art. 7 al Constituţiunei, Bucureşti, 1879).

Iată, spre comparare, şi cuvintele rostite în aplauzele asistenţei de Titu Maiorescu, în aceeaşi chestiune, în şedinţa Camerei din 10 septembrie 1879, cu care prilej un ministru tocmai îi reproşase că este „amic al evreilor”. „Relev şi cuvântul de amic al evreilor - îl înfrunta el pe ministrul în cauză. Dacă prin acest cuvânt se înţelege a nu avea nici o antipatie naţională în contra lor, de a fi amic al evreilor în acelaş sens şi aceleaşi proporţii în cari pot fi amic al francejilor, al germanilor şi al altor naţiuni străine, atunci primesc acest epitet. Sunt amic al evreilor, nu am nici o antipatie în contra lor. Printre evrei am cunoscuţi pentru cari am cea mai mare stimă, atât în ţară, cât şi în străinătate; şi din momentul când ni se garantează propria naţionalitate, le doresc bună primire şi voi fi mulţumit când îi voi vedea bucurându-se, în pace, sub soarele României, de ospitalitatea şi de drepturile noastre. (Aplauze)

Ca amic al evreilor dar; ca unul care, cu neînsemnata mea persoană, am fost citat în străinătate, de câte ori era vorba de cestiunea evreilor la noi; ca unul care am văzut că unele afirmări ale mele, favorabile lor, au fost citate în diferite broşuri asupra cestiunii israelite; ca unul care păstrez aceleaşi sentimente şi aceeaşi atitudine faţă cu dânşii şi astăzi - voi să sfătuiesc pe evrei de a nu întinde coarda prea tare în momentul de faţă. (Aplauze) D-lor, eu am găsit foarte nepotrivită, foarte în contra intereselor evreilor din România, lupta pe care a deschis-o Alianţa israelită în contra noastră. (Aplauze)

Alta este a ne lăsa pe noi, în pacinică umanitate, să regulăm cestiunea între evrei şi între noi, şi alta este a revolta sentimentul naţional în noi prin presiuni ce se fac din afară contra noastră. (Aplauze) Şi dacă până la un timp unii din noi chiar ne gândeam la întinderea drepturilor evreilor în starea legislaţiunii noastre de atunci, astăzi aceste procedări imprudente şi nedrepte ale Alianţei israelite ne silesc a ne pune în defensivă şi a ne gândi, mai înainte de toate, cum să ne apărăm în contra exiginţelor nelegitime şi injuste. (Aplauze) [...] Nu poate România să admită ca străinii să se introducă în sânul ei prin impunerea străinilor, fără ca măcar să-şi dea osteneală să-şi documenteze dorinţa de a se împământeni. (Aplauze)

Naturalizarea individuală implică în sine însăşi cererea evreilor, manifestarea dorinţei lor de a fi cetăţeni români; prin ea se va împedeca din capul locului rău sentiment că au venit în mijlocul nostru ajutaţi de presiunea străină sau de Alianţa israelită (aplauze): vor trebui să documenteze că voiesc să fie români: „M-am dezbrăcat de presiunea străină, voi împreună cu voi să lucrez pentru binele ţărei.» (Aplauze)” (conferă Titu Maiorescu, Chestia evreilor. Revizuirea art. 7 din Constituţie. Discurs rostit în şedinţa Camerei de la 10 septembrie 1879, Bucureşti, 1888).

În aceste împrejurări credem că s-a gândit Alecsandri să-şi sprijine opinia şi pe o operă literară, pe care însă n-o va termina niciodată, poate pentru că îşi va fi dat seama că nu cunoştea problema în toate implicaţiile ei. El a şi încercat să se documenteze cu privire la această spinoasă temă, dar se vede că a părăsit în curând cercetările (printre manuscrisele sale am găsit o notiţă - manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.253, fila 70r - din care rezultă că încercase să consulte unele izvoare ruseşti şi scrierile lui Schiller despre acest subiect). Proiectul piesei s-a oprit la ultimul rând scris pe recto filei 81 din manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.253.

Ultima menţiune pe care o vom face aici este aceea a „fragmentului” de comedie în versuri, Serdarul de Orhei, unul dintre textele publicate în „Convorbiri literare”, nr. 7 din 1 octombrie 1875, sub titlul Trei curiozităţi. Acestea precedau suitei de mici articole, grupate laolaltă de Alecsandri sub titlul Din albumul unui bibliofil şi publicate în „Convorbiri” în numerele din 1 decembrie 1875, 1 februarie, 1 iulie şi 1 august 1876. La sfârşitul articolului Trei curiozităţi se publica şi poezia Răpirea Bucovinei, iar în Albumul unui bibliofil figura şi micul articol Cântecul Bucovinei.

În acest moment, revista „Convorbirilor” se afla în criză de material şi Alecsandri îşi va fi explorat toate sertarele ca să satisfacă insistentele cereri ale lui Iacob Negruzzi de a-i trimite ceva de publicat. Primind cele „trei curiozităţi”, Negruzzi le trimitea fără întârziere la tipar, însoţindu-le de următoarea notă a redacţiei: „D-nul Vasile Alecsandri ne trimite alăturatele fragmente, fiecare interesant în felul său, şi pe care ne grăbim a le publica.”

În continuare, revista reproducea şi scrisoarea adresată de poet redacţiei cu privire la aceste scrieri: „Trimit pentru foaia „Convorbirilor” trei curiozităţi găsite în fundul unui sipet: una literară, alta datinală şi a treia financiară, care cuprind oarecare vestigiuri interesante de obiceiul timpului trecut. Cea dentâi este un fragment de comedie în versuri compusă înainte de 1811, pe când încă Besarabia făcea parte din Moldova; cea [de]a doua este o foaie de zestre cu data 1801, şi cea de pe urmă este un tablou de starea finanţelor ţărei Moldovei acum 30 de ani.

Fragmentul dramatic pare a fi fost totodată o încercare de satiră făcută în contra unui parvenit ce intrase ca ginere într-o familie evghenistă; el se prezentă atât ca model de stil, cât şi ca un colţişor din tabloul social de la începutul secolului nostru. Autorul anonim au pus în scenă trei obraze (personajuri) originale care negreşit erau menite a conduce intriga unei piese în mai multe acturi; însă nu mi-au căzut la mână decât câteva scene din arătarea A (actul I). Acele obraze sunt: 1° Un ginere de boier mare, cules într-o dugheană de negustor şi rânduit dregător la Orhei prin protecţia socrului său. 2° O cucoană din protipenda, măritată fără voia ei, după obiceiul vechi, cu un prost pe care-l despreţuieşte, esprimând ahtul inimei sale în limba grecească, limba de modă pe atunci. 3° Un grec, anume Stavarachi sau Stavrachi, gramatic, adică om cu condei, soi de factotum în materie de intrigi, soi de profesor de tirtipuri (hoţii dibace), care făcea educaţia tinerilor feciori de boieri în carierile administrative şi judecătoreşti.

Iată dar o mică galerie de tipuri dispărute ce are preţul ei în ochii amatorilor de studiu fiziognomic, căci arată câteva caractere de sub regimul fanariot. Din aceste scene se întrevede rolul corumpător ce-l jucau în ţară zvânturaţii din Fanar, dominarea absolută a părinţilor asupra copiilor şi mai cu samă asupra fetelor, deprinderea de a se servi de limba greacă în societate, nepăsarea cu care domnii rânduiau în funcţii pe protegiaţii boierilor mari, chipul întrebuinţat de aceşti funcţionari pentru a-şi face interesele lor etc., etc. Ar fi de dorit ca să se descopere urma acestei comedii şi alte scrieri de asemene natură, spre complectarea tabloului social din timpul fanarioţilor”.

Considerând şi noi că această preocupare a lui Alecsandri pentru încercările anterioare în domeniul dramaturgiei merită a fi relevată şi aici, reproducem fragmentul care a reţinut atenţia sa şi care constituie, în orice caz, un document din istoria teatrului în România. Iată ce spune Teodor T. Burada cu privire la acest fragment dramatic: „În ceea ce priveşte literatura dramatică, ea pare a fi fost răspândită întrucâtva în Moldova, pe la începutul veacului; căci găsim un fragment dintr-o comedie în versuri (care era perdută), intitulată Serdarul din Orhei şi aflată apoi de Vasile Alecsandri, care fragment pare a fi fost scris înainte de 1811, adecă pe când Basarabia făcea încă parte din Moldova.

Nu ştim dacă această comedie este unica scrisă în timpul acela, sau poate că mai multe asemenea lucrări literare şi teatrale sunt rătăcite fără să fi ajuns la cunoştinţa noastră. De asemenea nu putem şti dacă această piesă a fost sau nu jucată pe vreun teatru, fie de actori de profesiune, fie de diletanţi. În tot cazul, modul cum se începe această scriere dramatică dovedeşte oarecari cunoştinţi teatrale din partea autorului anonim. [...] Este de observat că în acest fragment numărarea scenelor este însemnată prin literile greceşti: alfa vita, gama, delta, epsilon, ita etc. Aratarea însamnă act, şi perdeaua-scenă” (conferă Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi, 1915).

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …