Dezîmblânzirea, de Nichita Stănescu (comentariu literar, rezumat literar)

Nichita Stănescu se înscrie în curentul literar numit neomodernism aparţinând literaturii contemporane şi se remarcă prin expresivitatea limbajului, având o viziune cu totul inedită asupra cuvântului. Pentru Nichita, Cuvântul este „preumblare prin şinele lucrurilor”, poezia e definită ca „aventura cuvântului”, iar lumea, ca atare, nu există în afara acestuia, ci se naşte o dată cu descoperirea eului, a cunoaşterii de sine.

În miezul lucrurilor se află, aşadar, cuvintele, mărturisirea metaforică a poetului fiind o neobişnuită autodefinire: „Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine, care vedeam cuvinte”. Referindu-se la specificul liric stănescian, Eugen Simion afirma că poetul „se face că se joacă cu nişte jucării ce se cheamă univers, destin, existenţă, iubire, moarte, singurătate”.

Arta este, în concepţia lui Nichita Stănescu, o modalitate de cunoaştere, iar artistul este Demiurgul, identificându-se cu poezia într-un tot primordial, cuvintele fiind ipostaze ale existenţei sinelui poetic: „Eu sunt cel care păzeşte poarta / Ca nu cumva eu însumi să fug”.

Poezia Dezîmblânzirea, de Nichita Stănescu, se înscrie în lirica de maturitate şi a fost publicată în volumul Epica magna din 1978, care aduce o diversitate de teme şi motive, exprimând valori gnomice, artistice, principii de viaţă şi din care mai fac parte creaţiile: Colinda colindelor, Defăimarea răului şi Învăţăturile cuiva către fiul său.

Titlul

Titlul poeziei este o metaforă-simbol, care sintetizează, totodată şi tema, prin care eul liric îşi autodefineşte starea interioară de zbucium artistic pe care-l impune creaţia poetică, produsul artistic născându-se din emoţii contradictorii, din totala dăruire spirituală. Termenul „îmblânzire”, cu sens de domolire!, liniştire, calmare se află în opoziţie cu necuvântul „dezîmblânzire”, care sugerează starea de tumult creativ, de furtună interioară propice procesului de „naştere” a operei poetice.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Dezîmblânzirea are 14 versuri neorganizate în strofe, dar se pot distinge trei secvenţe lirice, în care particularităţile stilistice şi transparenţa eului intim susţin ineditul imaginar poetic stănescian.

Prima secvenţă lirică

Prima secvenţă lirică se compune din paradoxurile (enunţ contradictoriu dar demonstrabil, părere contrară adevărului unanim acceptat, antinomie) surprinzătoare care definesc starea interioară a artistului, mistuit de „febra” creaţiei. Relaţiile de opoziţie dintre antinomiile „negru” / „mă albisem”, „soare” / „mă-nnoptasem”, „viu / murisem”, „visare” / „aflasem” definesc poetul damnat a osteni în găsirea formelor de materializare a emotivităţii şi strălucirii poeziei.

Nichita Stănescu

„Aventura cuvintelor” se manifestă prin paradoxalul conceptelor exprimate de perechile antinomice aflate în relaţii de simetrie, astfel: în versurile unu şi trei - adjectiv / verb („negru” / „albisem”; „viu” / „murisem”) -, iar în versurile doi şi patru, substantiv / verb („viu” / „murisem”; „visare” / „aflasem”). Imperfectul verbelor la persoana I ilustrează lirismul subiectiv şi accentuează permanentizarea tulburării şi trudei interioare a eului poetic, evidenţiind ideea că poetul este blestemat şi condamnat la eterna izbândă artistică, poezia, dobândită prin chin şi desfătare spirituală.

A doua secvenţă lirică

A doua secvenţă lirică începe printr-o adresare directă, compusă din imperativul verbului „Vino” şi pronumele de persoana a II-a singular în vocativ, „tu”, cu dorinţa arzătoare a eului intim de a se unifica într-un tot spiritual cu Poezia, cu propria creaţie artistică: „Vino, tu, cu tine’toată / ca să-ntruchipăm o roată”.

Metafora „roţii” este des întâlnită în lirica stănesciană, ca simbol al perfecţiunii creaţiei. În poezia Lecţia despre cerc, această figură geometrică este, de asemenea, simbolul perfecţiunii în univers, căreia i se închină poetul: „Se desenează pe nisip un cerc / după care se taie în două, / cu acelaşi băţ de alun se taie în două. / După aceea se cade în genunchi, / după aceea se cade în brânci. / După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul / şi i se cere iertare cercului. / Atât!”.

În Dezîmblânzirea, „roata” defineşte poezia, înălţarea spirituală pe care Nichita Stănescu o asimilează „aripii” ca metaforă-simbol a creaţiei artistice: „în exercitarea poeziei e ceva care se poate învăţa şi ceva ce nu se poate învăţa”. „Aripa o ai sau nu o ai. Poţi să zbori sau să nu zbori cu ea. [...] Aripa este forma naturală a roţii. Aripa nu poate fi învăţată, însă roata poate fi învăţată. Îngereasca o ştii sau n-o ştii, lumeasca se învaţă”. (Aripa şi roata)

Imperativul „Vino” exprimă rugămintea eului liric adresată direct poeziei, „Vino tu, fără de tine” care, prin puritatea trăirilor, îi conferă intimitate şi împlinire spirituală: „ca să fiu cu mine, mine”.

Ultima secvenţă lirică

Ultima secvenţă lriică este dominată de invocaţii exprimate prin interjecţia „O” şi repetiţia verbelor la imperativ, ilustrând confesiunea covârşitoare a eului lăuntric, care trebuie să pătimească spiritual, „infernul”, pentru a crea o poezie divină „un rai”: „O răsai, răsai, răsai / pe infernul meu, un rai”. Poetul este dispus la sacrificiul suprem pentru a atinge idealul creaţiei artistice, este gata de răstignire ca să-şi păstreze sacralitatea Poeziei şi spiritul divin ce-l defineşte ca artist: „O rămâi, rămâi, rămâi / Palma bate-mi-o în cui / pe crucea de carne / când lumea adoarme”. Repetiţia verbului la imperativ, „rămâi” accentuează ardoarea cu care eul poetic aspiră la „crucificare” pe altarul artei lirice.

Este de notorietate faptul că Nichita Stănescu era împătimit de creaţia lirică a lui Minai Eminescu, pe care l-a aureolat cu divină veneraţie. De altfel, în primul volum, Sensul iubirii, îi dedică poezia O călărire în zori, preluând şi titlul unei creaţii eminesciene. Aidoma, şi în această poezie, se observă influenţele lirice din creaţiile lui Eminescu, forma verbală specifică, „răsai”, apoi interjecţia şi repetiţia verbului „rămâi” („O rămâi, rămâi la mine / Te iubesc atât de mult”) constituie mărci ale intertextualităţii (trimitere, fără ghilimelele de rigoare, la un text literar preexistent).

Prozodia

Limbajul poetic al lui Nichita Stănescu se poate defini prin metafora-simbol rânduită armonic pe toate nivelurile limbii, fonetic, lexical, morfologic, sintactic, cu o măiestrie prozodică total originală. În primele patru versuri avem de-a face cu monorimă, iar în restul poeziei rima este împerecheată (aabb). Măsura versurilor este variabilă, între 6 şi 8 silabe.

Opera lui Nichita Stănescu înalţă „întâmplările eului la rangul unei mitologii [...], urmărind în esenţă descifrarea enigmei existenţiale a fiinţei sale. Cuvintele produc realitatea unui «spectacol» al vieţii poetului independent de ea şi care-i va supravieţui. Poezia lui „deschide o poartă tulburătoare asupra adevărurilor profunde, sfâşietoare, ale fiinţei lirice locuind o jumătate de veac într-un geniu al limbii române, Nichita Hristea Stănescu, cel a cărui viaţă s-a transformat în timpul ei într-o dezesperată lecţie de iubire” (Alexandru Condeescu - Ritual de iarnă).

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …