Desfăşurarea revoluţiei populare până la proclamarea Republicii Populare Române

Situaţia politică şi economică a României după victoria insurecţiei

Insurecţia armată din august 1944 a deschis în istoria României o epocă de profunde transformări înnoitoare, a marcat începutul revoluţiei populare, care în prima sa etapă a avut un caracter agrar-antifeudal, antifascist şi antiimperialist. Sub conducerea Partidului Comunist Român, masele largi populare au devenit principala forţă social-politică, a cărei acţiune a determinat însuşi cursul evenimentelor, în acea perioadă, în faţa forţelor democratice stăteau sarcini arzătoare, ca: lichidarea rămăşiţelor feudale din agricultură şi împroprietărirea ţăranilor; democratizarea reală a vieţii politice; intensificarea eforturilor în războiul antihitlerist, pentru eliberarea întregului teritoriu naţional şi participarea la efortul comun al coaliţiei antihitleriste în vederea înfrângerii definitive a Germaniei naziste; refacerea economică a ţării şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale poporului.

Prin obiectivele sale, lupta maselor populare urmărea desăvârşirea revoluţiei burghezo-democrate şi pregătirea condiţiilor trecerii la revoluţia socialistă. După 23 august 1944, activitatea politică a maselor s-a desfăşurat în condiţii noi. Răsturnarea dictaturii antonesciene a dat o puternică lovitură întregii reacţiuni interne, orânduirii burgheze în ansamblul său. A avut loc o schimbare continuă în raportul forţelor de clasă, ca urmare a creşterii furtunoase a avântului revoluţionar al clasei muncitoare, al ţărănimii şi al altor pături de oameni ai muncii, odată cu slăbirea continuă a poziţiilor burgheziei şi moşierimii.

Încă în seara zilei de 23 august 1944 fusese constituit un guvern nou, prezidat de generalul Constantin Sănătescu, guvern format din generali şi tehnicieni, reprezentanţi ai palatului regal şi ai forţelor politice care alcătuiau Blocul Naţional Democrat. Din partea Partidului Comunist Român participa în acest guvern Lucreţiu Pătrăşcanu, din partea PSD participa Constantin Titel Petrescu, din partea PNŢ - Iuliu Maniu, iar din partea PNL - Dinu Brătianu. Deşi avea o majoritate reacţionară, acest guvern cuprindea pentru prima dată în istoria României şi reprezentanţi ai partidelor muncitoreşti, a căror forţă consta în puternicul sprijin pe care îl aveau în masele largi populare.

În noile condiţii interne şi internaţionale favorabile dezvoltării forţelor democrate, guvernul Sănătescu a luat o serie de măsuri în direcţia democratizării vieţii publice şi a asigurării libertăţilor cetăţeneşti. Astfel a fost abrogată legislaţia fascistă şi s-a reintrodus Constituţia din 1923; lagărele de concentrare au fost desfiinţate, acordându-se amnistie pentru delictele politice din perioada anterioară. Folosind libertăţile democratice acordate prin lege, mase uriaşe ale populaţiei, sub conducerea partidului comunist, care a început acum să activeze legal, s-au angajat în mari bătălii în vederea eliberării de asuprire şi exploatare, pentru înfăptuirea unui regim de reală democraţie, care să satisfacă interesele vitale ale poporului.

În acele zile de furtunoase lupte revoluţionare în care poporul înfrunta reacţiunea, pe arena istoriei au pătruns forţe social-politice hotărâte să schimbe în mod radical însăşi fizionomia societăţii noastre: Partidul comunist, a cărui influenţă şi prestigiu au crescut zi de zi, celelalte partide şi organizaţii democratice - Partidul Social-Democrat, sindicatele unice, Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea Tineretului Socialist, Frontul Plugarilor, Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor, Madoszu-ul, organizaţiile de femei, uniunile de creaţie etc.

Una din problemele cele ,mai grele ce stătea în faţa poporului român şi care cerea o grabnică rezolvare o constituia situaţia dezastruoasă în care se afla economia naţională, ca urmare a ocupaţiei şi a jafului hitlerist, a distrugerilor provocate de război, la care se adăuga acum şi sabotajul reacţiunii. În adevăr, aşa-zisa „colaborare” cu Germania hitleristă a adus economiei româneşti pagube ce se ridicau la peste 446.000.000 dolari, iar desfăşurarea operaţiunilor militare pe teritoriul României până la 25 octombrie 1944, distrugerile provocate de trupele hitleriste şi horthyste în retragere, ca şi alte pierderi determinate de război, s-au ridicat la peste 355 milioane dolari (la cursul anului 1938).

Pe ansamblul industriei, producţia reprezenta în 1944 abia aproximativ 40-50% faţă de nivelul antebelic, iar capacitatea de transport a căilor ferate scăzuse la 30% faţă de anul 1943. Agricultura fusese şi ea secătuită de către hitlerişti, de rechiziţiile din timpul războiului şi de distrugerile-provocate de trecerea frontului, aşa încât la sfârşitul anului 1944 producţia de cereale scăzuse la mai puţin de jumătate din aceea a anului 1939. Situaţia economică era agravată de creşterea procesului inflaţionist, de greutăţile deosebit de mari întâmpinate în procurarea de materii prime, în care economia naţională era deficitară, de blocarea valutei şi devizelor României în ţările capitaliste occidentale.

Obligaţiile de război ce reveneau ţării cât şi despăgubirile ce trebuia să le achite ca urmare a participării la războiul hitlerist până în august 1944 făceau să sporească considerabil eforturile la care era supusă economia României şi se răsfrângeau în mod dureros asupra situaţiei maselor muncitoare. La toate acestea se adăuga faptul că reacţiunea specula lipsurile rezultate din situaţia grea a ţării, stocând cantităţi importante de produse şi recurgând la speculă, ceea ce influenţa negativ situaţia economică.

Pe baza condiţiilor existente în România după 23 august 1944, Partidul Comunist Român a indicat sarcinile imediate care stăteau în faţa forţelor patriotice, a arătat legătura indisolubilă dintre lupta antifascistă şi democratică pe deoparte şi lupta pentru refacerea economiei naţionale, pe de altă parte. Luând asupră-şi sarcina de a trasa drumul ce trebuia urmat de poporul nostru, partidul se călăuzea după Declaraţia sa făcută încă la 24 august 1944, în care arăta că „Partidul Comunist Român, partid al clasei muncitoare, reprezintă interesele întregii colectivităţi româneşti, deopotrivă, ale muncitorimii şi ţărănimii, ale intelectualităţii şi ale tuturor păturilor orăşeneşti, ale întregului popor român, în lupta sa de eliberare naţională, în lupta sa pentru câştigarea drepturilor cetăţeneşti şi democratice”.

Pentru rezolvarea sarcinilor mari care stăteau în faţa sa, ca forţă conducătoare a maselor pe drumul transformărilor revoluţionare, partidul comunist a trecut, imediat după 23 august 1944, la reorganizarea activităţii sale în condiţii de legalitate. Bizuindu-se pe zecile de mii de membri de partid şi simpatizanţi, care luptaseră în ilegalitate sub conducerea sa, partidul reuşeşte să-şi organizeze în scurt timp forţele în principalele întreprinderi industriale, la sate, în instituţii de cultură şi învăţământ, în aparatul de stat. Autoritatea şi forţa Partidului Comunist Român s-au reflectat şi în faptul că numai în câteva luni după ieşirea din ilegalitate, el număra peste 100.000 de membri.

Partidul Comunist Român a acordat o atenţie deosebită organizării clasei muncitoare, partea cea mai înaintată şi mai combativă a poporului, forţa socială principală în revoluţie, în jurul căreia gravitau toate celelalte forţe interesate în progresul ţării. La scurt timp după 23 august 1944 a început refacerea mişcării sindicale pe baza Frontului Unic Muncitoresc, iar la 1 septembrie 1944 s-a constituit Comisia de organizare a mişcării sindicale unite din România şi a fost adoptată o rezoluţie care preciza scopul, principiile de organizare şi sarcinile mişcării sindicale. Realizarea unităţii sindicale a marcat un pas înainte pe calea acţiunii comune a comuniştilor şi social-democraţilor, a dus la creşterea forţei de luptă a clasei muncitoare, a capacităţii sale de a-şi exercita rolul conducător în revoluţie. Organizaţiile sindicale s-au dezvoltat în mod rapid, devenind o forţă importantă în viaţa societăţii noastre.

Sub îndrumarea Partidului Comunist Român şi-a reorganizat activitatea în noile condiţii Uniunea Tineretului Comunist, care a reuşit să cuprindă mase importante ale tineretului, să le mobilizeze în lupta pe frontul antihitlerist, precum şi pentru refacerea economică a ţării. O mare atenţie a fost acordată organizării aliaţilor proletariatului, îndeosebi a maselor de bază ale ţărănimii. Reprezentând marea majoritate a populaţiei ţării, asuprită şi exploatată de moşieri şi capitalişti, ţinută în întuneric şi mizerie de clasele dominante, ţărănimea era vital interesată în realizarea transformărilor democratice şi constituia o mare rezervă de energie revoluţionară. Sub îndrumarea Partidului Comunist Român şi ca urmare a activităţii desfăşurate de Frontul Plugarilor, au fost organizate comitetele ţărăneşti, având rolul să mobilizeze şi să organizeze pe ţărani în lupta pentru realizarea reformei agrare, pentru sprijinirea războiului antihitlerist.

Organizarea clasei muncitoare şi a aliatului său principal - ţărănimea - a exercitat o influenţă puternică şi asupra altor categorii ale populaţiei. Numeroşi oameni din rândurile micii burghezii orăşeneşti, îndeosebi intelectuali, au intrat în Uniunea Patrioţilor şi în Apărarea Patriotică, organizaţii de masă cu caracter antifascist. O puternică dezvoltare a luat organizaţia democratică a oamenilor muncii maghiari - Madosz (ulterior aceasta şi-a luat numele de Uniunea Populară Maghiară). Desfăşurarea activităţii acestor organizaţii de masă sub îndrumarea partidului comunist, căruia i-au recunoscut rolul conducător, a asigurat orientarea lor pe linia intereselor poporului, a revoluţiei.

Crearea Frontului Naţional Democrat

În faţa amploarei luptei maselor populare pentru transformări revoluţionare, reacţiunea şi-a intensificat opoziţia, încercând să împiedice consolidarea şi lărgirea cuceririlor democratice. Clasele exploatatoare au căutat să folosească în acest scop poziţiile pe care le aveau în guvern şi în alte verigi ale aparatului de stat, unde se găseau numeroase elemente reacţionare şi chiar fasciste. Devenise, astfel, limpede că guvernul Sănătescu, care luase la început unele măsuri pozitive în direcţia curăţirii ţării de trupele hitleriste şi horthyste, a lichidării legislaţiei fasciste şi a întronării libertăţilor cetăţeneşti, nu mai corespundea noului raport de forţe care se modifica rapid în favoarea democraţiei, el transformându-se într-o frână în calea desfăşurării procesului revoluţionar.

În aceste condiţii Partidul Comunist Român s-a orientat spre unirea tuturor forţelor interesate într-o democratizare reală a ţării. A fost constituit, astfel, Frontul Naţional Democrat, pe baza unei platforme-program publicată la 24 septembrie 1944, în care erau cuprinse obiectivele la a căror realizare era interesată imensa majoritate a poporului: susţinerea cu toate forţele a frontului antihitlerist; exproprierea moşierilor şi împroprietărirea ţăranilor fără pământ şi cu pământ puţin; democratizarea ţării; pedepsirea criminalilor de război; refacerea economică şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale tuturor categoriilor de oameni ai muncii; egalitatea în drepturi şi prietenia între poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare etc.

Platforma elaborată de partidul comunist a avut un larg ecou, la ea aderând Partidul Social-Democrat, Comisia de organizare a mişcării sindicale, Frontul Plugarilor, Uniunea Tineretului Comunist, Apărarea Patriotică, Madosz, Societatea Scriitorilor din România, Uniunea Patrioţilor şi alte organizaţii democrate. La 12 octombrie 1944 s-a constituit Consiliul naţional al Frontului Naţional Democrat, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor politice şi obşteşti care au aderat la platformă. Pe baza noului raport de forţe existent în ţară, Partidul Comunist Român şi celelalte organizaţii democratice constituite în FND au cerut înlocuirea guvernului de militari şi tehnicieni printr-un guvern format din reprezentanţi ai partidelor şi grupărilor politice, în aşa fel încât acesta să exprime situaţia reală a forţelor social-politice.

Urmărind atragerea în lupta pentru eliberarea ţării şi refacerea economiei naţionale a tuturor forţelor poporului, partidele din Frontul Unic Muncitoresc au purtat tratative şi cu conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, în vederea participării lor la formarea noului guvern, în care însă organizaţiile din Frontul Naţional Democrat să deţină poziţii corespunzătoare influenţei şi rolului lor în viaţa politică. Tratativele au eşuat, însă, din cauza atitudinii negative a liderilor PNŢ şi PNL care sperau în menţinerea guvernului existent, aflat sub controlul lor. Considerând că nu mai era posibilă colaborarea în cadrul acestui guvern, reprezentanţii PCR şi PSD s-au retras, chemând masele să-şi intensifice lupta pentru democratizarea ţării şi înfăptuirea celorlalte prevederi ale Platformei FND. Ca un uriaş val, poporul s-a ridicat în întreaga ţară, cerând înlăturarea guvernului Sănătescu şi instaurarea guvernului propus de Frontul Naţional Democrat.

Amploarea luptei maselor populare şi criza de guvern declanşată odată cu demisia reprezentanţilor PCR şi PSD au silit conducerile Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal să accepte propunerile forţelor democratice privind constituirea unui guvern de coaliţie, alcătuit din reprezentanţi ai partidelor cuprinse în Blocul Naţional Democrat, la baza activităţii căruia urma să stea un program cuprinzând unele din prevederile Platformei FND. În noul guvern, format la 4 noiembrie 1944 tot sub preşedinţia generalului C. Sănătescu, forţele democratice erau mult mai larg reprezentate, ele deţinând vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri, 6 ministere şi 3 subsecretariate de stat.

Deşi majoritatea ministerelor reveneau şi în acest guvern reprezentanţilor partidelor burgheze, ceea ce nu exprima raportul real pe arena politică, forţele democratice şi-au lărgit posibilităţile de luptă împotriva reacţiunii, nu numai prin acţiunea maselor, ci şi dinlăuntrul guvernului. Astfel, ca urmare a activităţii desfăşurate de miniştri reprezentând partidele grupate în FND, au fost luate măsuri pentru repunerea în stare de funcţionare a unor întreprinderi industriale avariate sau evacuate în timpul bombardamentelor, pentru restabilirea transporturilor şi a comunicaţiilor, pentru sprijinirea agriculturii.

În acest timp au fost adoptate o serie de legi privind defascizarea şi democratizarea aparatului de stat, a instituţiilor şi întreprinderilor economice şi culturale. Concomitent cu aceste acţiuni, în întreaga ţară masele de muncitori şi ţărani, având în frunte pe comunişti, au desfăşurat o intensă activitate de înlăturare a primarilor şi a prefecţilor reacţionari şi de instaurare, adeseori prin luptă crâncenă împotriva reacţiunii, a unor organe ale administraţiei locale care exprimau interesele poporului. La sfârşitul lunii noiembrie 1944, în 30 de judeţe conducerea administrativă o exercitau prefecţi şi primari instalaţi pe calea luptei revoluţionare a forţelor democratice.

În acelaşi timp, la chemarea partidului comunist, ţăranii din numeroase sate, îndeosebi din judeţele în care fuseseră instalaţi prefecţi şi primari democraţi, au pus mâna cu forţa pe pământurile moşierilor fugiţi şi ale sabotorilor. Aşa cum arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „În focul acţiunilor revoluţionare pentru democratizarea ţării, reorganizarea aparatului de stat şi înfăptuirea reformei agrare s-a închegat şi consolidat alianţa muncitorească-ţărănească - forţa motrice principală care a hotărât dezvoltarea revoluţiei populare, soarta bătăliei pentru putere”.

Defascizarea şi democratizarea instituţiilor de stat şi a întreprinderilor, ocuparea cu forţa de către ţărani a pământurilor moşiereşti au întărit poziţiile forţelor democratice, slăbind tot mai mult posibilităţile de manevră ale reacţiunii. Urmărind să recâştige terenul care le fugea de sub picioare, conducătorii reacţionari ai PNŢ şi PNL şi cercurile Palatului regal au încercat să îndepărteze din guvern pe reprezentanţii forţelor democratice şi îndeosebi pe comunişti. Încercarea lor nu a reuşit, însă, şi în noul guvern care s-a format la 6 decembrie 1944 sub preşedinţia generalului N. Rădescu, Frontul Naţional Democrat şi-a menţinut şi chiar şi-a consolidat poziţiile. Sub presiunea maselor populare, Nicolae Rădescu s-a văzut nevoit să facă o serie de promisiuni privind înfăptuirea reformei agrare, democratizarea aparatului de stat etc., promisiuni care, deşi nu au fost respectate, au constituit o dovadă a faptului că poporul devenise o forţă politică de care reacţiunea era nevoită să ţină seama.

Instaurarea guvernului democratic

Consolidarea continuă a partidului comunist şi creşterea influenţei sale în mase, sporirea rolului Frontului Naţional Democratic şi efervescenţa tot mai vie a maselor au determinat o schimbare neîntreruptă a raportului de forţe în favoarea democraţiei. Intensificând lupta în vederea aducerii la cârma ţării a unui guvern democratic, Partidul Comunist Român a publicat, la 28 ianuarie 1945, programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat în care erau cuprinse cele mai de seamă prevederi ale platformei FND din septembrie 1944, la care se adăugau unele obiective noi, printre care reorganizarea şi democratizarea armatei, reîntoarcerea prizonierilor de război aflaţi în URSS, stabilirea de schimburi comerciale cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări vecine şi prietene.

O însemnătate deosebită o avea faptul că programul a înscris ca o sarcină imediată înfăptuirea reformei agrare; de asemenea, el prevedea unele înfăptuiri economice de natură să permită atragerea unei însemnate părţi a burgheziei alături de forţele democratice la opera de refacere economică a ţării: sprijinirea meseriaşilor, a micilor comercianţi şi a tuturor acelor industriaşi care se hotărau să colaboreze cinstit la refacerea întreprinderilor, la reorganizarea şi ridicarea producţiei. Pe aceste baze, Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale conduse de Gheorghe Tătărăscu şi a grupării naţional-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.

Programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat s-a bucurat de o largă simpatie în rândurile maselor, câştigând noi adeziuni la lupta pentru instaurarea unui guvern democratic. Un important eveniment pentru întărirea clasei muncitoare şi pentru afirmarea rolului său conducător în lupta revoluţionară l-a constituit primul Congres General al Sindicatelor Unite (26-30 ianuarie 1945), care a hotărât crearea Confederaţiei Generale a Muncii din România. La data ţinerii congresului existau în întreaga ţară 12 uniuni sindicale în care erau grupate 513 sindicate, cuprinzând circa 519.0000 salariaţi. La baza mişcării sindicale stăteau principiile unităţii mişcării muncitoreşti, ale luptei de clasă şi ale internaţionalismului proletar.

La începutul lunii februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, ceea ce a făcut ca lupta pentru pământ să cuprindă întreaga ţară, împletindu-se strâns cu lupta pentru un guvern democratic. Înfruntând uneori gloanţele jandarmilor trimişi în apărarea moşierilor, ţăranii, având sprijinul muncitorilor, au trecut la împărţirea pământurilor fără să mai aştepte legea agrară, pe care miniştrii reacţionari o amânau la nesfârşit. În numai 3 săptămâni, împărţirea moşiilor a devenit un fenomen general, cuprinzând întreaga ţară. Ţărănimea s-a convins, astfel, că visul său nu se putea împlini decât în alianţă şi sub conducerea clasei muncitoare, împotriva moşierimii şi a întregii reacţiuni.

În acelaşi timp, imensa majoritate a intelectualităţii, situându-se pe linia tradiţiilor democratice şi progresiste, se manifesta deschis de partea forţelor populare. În februarie 1945, un numeros grup de profesori universitari a publicat un apel prin care cerea înlăturarea lui Rădescu şi instalarea unui guvern democratic, care să fie expresia tuturor forţelor progresiste ale ţării şi să realizeze imediat programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat. Printre semnatarii acestui apel se aflau dr. C.I. Parhon, S. Stoilov, dr. Dimitrie Bagdasar, Mihail Ralea, Traian Săvulescu şi alţi fruntaşi ai vieţii ştiinţifice şi culturale. O însemnătate deosebită a avut activitatea politică desfăşurată de partidul comunist în rândurile armatei, care se situa tot mai mult pe poziţia forţelor democrate. O expresie a acestei stări de spirit a constituit-o şi declaraţia publicată la 26 februarie 1945 de un grup de generali şi ofiţeri superiori, printre care generalii Ilie Creţulescu, C. Vasiliu-Răşcanu, colonelul Dumitru Dămăceanu şi alţii, prin care condamnau planurile lui Rădescu de a folosi armata împotriva poporului. Reacţiunea se găsea, astfel, tot mai izolată.

La sfârşitul lunii februarie 1945 au avut loc în întreaga ţară puternice demonstraţii, în care manifestanţii cereau formarea unui guvern al FND Astfel, la marele miting ce a avut loc la 24 februarie la Bucureşti au participat peste 600.000 muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari, militari. Din ordinul lui Rădescu, subunităţi de jandarmi au deschis focul asupra demonstranţilor, din rândul cărora au căzut morţi şi răniţi. Dar încercarea de a stăvili prin forţă avântul maselor nu şi-a atins scopul. Zeci şi sute de mii de oameni s-au revărsat pe străzile oraşelor zi după zi, într-un torent ce nu mai putea fi zăgăduit de forţele reacţiunii, masele afirmându-şi cu hotărâre voinţa de a nu înceta lupta până nu vor instaura guvernul lor, propria lor putere democrat-revoluţionară. Încercările reacţiunii de a folosi unităţile militare împotriva poporului au eşuat, armata, formată în majoritate covârşitoare din ţărani şi muncitori, solidarizându-se tot mai mult cu forţele democratice.

Sub presiunea valului revoluţionar, Rădescu s-a văzut nevoit să demisioneze, iar la scurt timp după aceasta regele a trebuit să accepte guvernul propus de forţele democratice şi susţinut de popor. Astfel, masele populare de la oraşe şi sate au hotărât în favoarea lor soarta bătăliei pentru putere, instaurând la 6 martie 1945 primul guvern democrat din istoria României, guvern în care precumpăneau reprezentanţii clasei muncitoare şi ai ţărănimii. În fruntea guvernului s-a aflat dr. Petru Groza, democrat şi patriot înflăcărat, eminent om politic şi de stat. În acest guvern au intrat, pe lângă reprezentanţii clasei muncitoare şi ai aliaţilor săi, şi unii reprezentanţi ai grupării liberale burgheze de sub conducerea lui Gheorghe Tătărăscu. În timp ce Frontul Naţional Democrat deţinea preşedinţia Consiliului de Miniştri şi 14 ministere, grupării tătărăsciene îi reveneau postul de vicepreşedinte şi 3 ministere.

Formarea primului guvern democratic a constituit o mare victorie a luptei revoluţionare de mase, a marcat instaurarea puterii populare şi trecerea la înfăptuirea programului de transformare democratică şi revoluţionară a societăţii noastre. Cursul revoluţiei a intrat într-o nouă fază, în care oamenii muncii aveau să folosească puterea de stat pentru zdrobirea definitivă a reacţiunii, pentru apărarea şi lărgirea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru înfăptuirea până la capăt a transformărilor economice şi sociale cu caracter burghezo-democratic şi pregătirea condiţiilor trecerii la revoluţia socialistă.

Consolidarea regimului democrat. Înfăptuirea reformei agrare

După 6 martie 1945 în faţa partidului comunist şi a celorlalte forţe care alcătuiau coaliţia guvernamentală s-au ridicat noi sarcini, izvorâte din situaţia social-economică a ţării, din necesitatea reconstrucţiei şi dezvoltării forţelor de producţie, ale consolidării regimului democrat. În acea perioadă, economia ţării se afla într-o situaţie deosebit de grea. Principalele poziţii în economie se aflau în mâinile claselor exploatatoare, în sectorul industrial, în comerţ şi bănci o pondere însemnată având-o capitalul străin. Volumul producţiei industriale scăzuse la mai puţin de jumătate faţă de nivelul anului 1938, iar transporturile, îndeosebi cele feroviare, erau în mare parte paralizate.

Lipsa acută de materii prime era agravată de sabotajul burgheziei reacţionare. Intr-o situaţie deosebit de grea se afla şi agricultura, secătuită de pe urma jafului hitlerist, a rechiziţiilor, a războiului şi lovită de efectele unei secete cumplite care a bântuit ţara în anii 1945 şi 1946. Lipsa acută de pe piaţă a produselor alimentare şi a altor bunuri de strictă necesitate a dus la creşterea vertiginoasă a preţurilor şi la devalorizarea gravă a monedei, ceea ce s-a răsfrânt în mod dureros asupra nivelului de trai al oamenilor muncii. În acele condiţii, refacerea economică a ţării devenise piatra de încercare în procesul de consolidare a regimului democrat.

Concomitent cu acţiunea de biruire a greutăţilor existente pe plan intern, forţele democratice au trebuit să înfrunte şi o serie de dificultăţi de ordin extern, atât pe plan economic cât şi politic, datorate mai ales încercărilor de amestec în treburile interne din partea cercurilor imperialiste occidentale, ostile transformărilor revoluţionare şi îngrijorate de perspectiva pierderii poziţiilor pe care le deţinuseră în România. Redresarea economiei naţionale, asigurarea dezvoltării forţelor de producţie şi îmbunătăţirea treptată a nivelului de trai al maselor muncitoare au cerut mari eforturi din partea întregului popor, îndeosebi din partea clasei muncitoare.

Principala măsură înfăptuită de guvernul democrat imediat după instaurarea sa a fost legiferarea reformei agrare. Pe baza legii din 23 martie 1945 au fost expropriate 1.468.946 ha teren aparţinând elementelor fasciste şi celor care au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării, precum şi terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha ale celorlalţi moşieri. Pământul a fost dat ţăranilor în deplină proprietate şi fără nici o despăgubire către moşier; au fost împroprietăriţi în primul rând ţăranii fără pământ, apoi cei cu pământ puţin, orfanii, văduvele de război şi cei ce au luptat împotriva hitleriştilor. Odată cu pământul a fost împărţit şi inventarul agricol. Prin toate acestea, reforma agrară a avut un caracter profund democratic.

Înfăptuită pe cale revoluţionară, în condiţiile unei ascuţite lupte de clasă, reforma agrară a avut ca rezultat principal desfiinţarea celei mai reacţionare clase din România - moşierimea. Prin efectuarea şi legiferarea reformei agrare a fost rezolvată problema fundamentală a desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice; în focul luptei pentru pământ, s-a făurit alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime. Totodată, reforma agrară a atras după sine importante schimbări în structura socială şi în viaţa economică a satelor, reducându-se considerabil ponderea ţărănimii sărace, în timp ce a crescut rolul ţărănimii mijlocaşe. Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au întărit puterea economică. Sprijinul material acordat de stat ţărănimii muncitoare a contribuit la ridicarea economică şi socială a satelor.

Înfăptuirea reformei agrare şi democratizarea ţării aveau loc în condiţiile împotrivirii înverşunate a grupărilor politice reacţionare burgheze şi a monarhiei. Folosind prerogativele regale şi având sprijinul cercurilor imperialiste dinafară, forţele contrarevoluţionare au organizat numeroase acţiuni împotriva guvernului democratic. Astfel, în august 1945 regele a rupt orice contact cu guvernul dr. Petru Groza şi a refuzat semnarea decretelor-legi, sperând că va putea provoca demisia acestuia, făcând în acest scop apel şi la intervenţia marilor puteri. Dar guvernul democratic, sprijinindu-se pe încrederea poporului, şi-a continuat activitatea, ceea ce a dus la eşuarea încercărilor reacţiunii, regele fiind nevoit să restabilească conlucrarea cu guvernul în ianuarie 1946.

În aceeaşi perioadă, liderii partidelor „istorice” şi îndeosebi Iuliu Maniu au căutat să submineze poziţiile guvernului democrat, provocând agitaţii politice şi dezordine publică, atâţând naţionalismul şovin, intensificând specula şi sabotajul. O astfel de acţiune a fost şi cea organizată la 8 noiembrie 1945, când, sub pretextul unei demonstraţii monarhiste, bande de huligani fascişti au atacat instituţii publice, sedii ale sindicatelor, au ars gazete democratice, provocând tulburări grave, soldate cu moartea mai multor cetăţeni, printre care câţiva ostaşi şi activişti ai organizaţiilor democrate.

Dar aţâţările la revoltă împotriva guvernului, iniţiate de reacţiune, şi încercările de amestec în treburile interne din partea cercurilor imperialiste străine nu au putut abate hotărârea guvernului şi a maselor populare de a apăra şi consolida cuceririle democrate. În Capitală şi în numeroase centre din ţară s-au desfăşurat grandioase demonstraţii, în care populaţia şi-a arătat dezaprobarea faţă de astfel de provocări puse la cale de reacţiune şi şi-a manifestat simpatia faţă de politica guvernului democratic.

Conferinţa Naţională a partidului Comunist Român

În consolidarea regimului democrat şi în stabilirea direcţiilor de dezvoltare a ţării, un rol important l-a avut Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, care şi-a desfăşurat lucrările la Bucureşti, în zilele de 16-21 octombrie 1945. La baza lucrărilor Conferinţei a stat Raportul politic al CC al PCR, prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a făcut o multilaterală analiză a situaţiei României şi a trasat un amplu program de dezvoltare democratică a ţării.

Conferinţa a stabilit că „la baza acţiunii de refacere şi reconstruire a ţării trebuie să stea refacerea şi dezvoltarea industriei grele”, care „constituie pivotul în jurul căruia întreaga economie se va dezvolta în condiţii noi”. Conferinţa a respins concepţiile reacţionare asupra României privită ca ţară „eminamente agricolă”, menită să rămână în situaţia de hinterland agrar al puterilor occidentale dezvoltate din punct de vedere capitalist; ea a precizat că progresul României „este în directă şi nemijlocită legătură cu progresul industrializării ţării”, de care depinde în mare măsură însăşi independenţa statului nostru.

Pe aceste baze, Conferinţa a preconizat un amplu program pentru refacerea uzinelor siderurgice şi metalurgice, exploatarea judicioasă a resurselor energetice şi electrificarea ţării, descoperirea şi valorificarea a noi rezerve de materii prime, o raţională folosire a forţei de muncă, a capacităţii şi energiei creatoare a poporului. Conferinţa a stabilit măsuri pentru ridicarea agriculturii şi a nivelului de trai al maselor ţărăneşti: desăvârşirea reformei agrare, organizarea centrelor de închiriat maşini şi tractoare, înzestrarea agriculturii cu noi utilaje produse de industria naţională, sporirea producţiei agricole şi a suprafeţei arabile, refacerea şi dezvoltarea şeptelului etc. O atenţie deosebită a fost acordată restabilirii şi dezvoltării transporturilor, reorganizării sistemului de credit, combaterii inflaţiei şi haosului financiar.

Chemând masele la o activitate energică, Raportul prezentat la Conferinţa Naţională a PCR arăta că „Tot ce este activ, energic şi competent în România trebuie să contribuie la realizarea acestui plan de refacere şi ridicare a României”. Alături de problemele economice, Conferinţa a acordat o mare atenţie problemelor întăririi politice a regimului democratic, rolului statului în viaţa economică şi social-politică a ţării, intensificării luptei împotriva reacţiunii, victoriei forţelor democratice în alegerile parlamentare ce urmau să aibă loc, întăririi continue a unităţii de acţiune a clasei muncitoare, a alianţei muncitoreşti-ţărăneşti, frăţiei dintre oamenii muncii români şi cei aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare.

Conferinţa Naţională a PCR a trasat ca o sarcină de mare importanţă realizarea unităţii politice şi organizatorice a clasei muncitoare, prin întărirea colaborării dintre Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat în cadrul Frontului Unic Muncitoresc şi crearea treptată a condiţiilor pentru unificarea celor două partide pe bazele principiale ale marxism-leninismului. În funcţia de secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Conferinţa Naţională a ales pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Urmând chemarea partidului, oamenii muncii din România, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, au desfăşurat o amplă activitate pentru îndeplinirea programului elaborat de Conferinţa Naţională a PCR, pentru refacerea economică a ţării şi întărirea regimului democratic.

Victoria forţelor democratice în alegerile parlamentare din 1946

Încă în luna decembrie 1945 avusese loc la Moscova o conferinţă a miniştrilor de externe ai URSS, Statelor Unite şi Angliei, consacrată organizării lumii postbelice. Cu acel prilej, la insistenţele reprezentanţilor Statelor Unite şi Angliei, conferinţa a cerut să fie incluşi în guvernul democrat - ca o condiţie a recunoaşterii acestuia de către cele două state occidentale - câte un reprezentant al PNŢ şi PNL şi să se organizeze, în cel mai scurt timp, alegeri parlamentare. Reacţiunea spera că în acest fel îşi va consolida sau cel puţin îşi va păstra poziţiile pe care le mai deţinea în viaţa politică. Guvernul democrat a acceptat aceste condiţii, ştiind că masele largi populare îi acordau tot sprijinul. Ca urmare, regele a trebuit să reia relaţiile cu guvernul, iar puţin timp după aceea Statele Unite şi Anglia au recunoscut regimul instaurat în România, ceea ce a contribuit la consolidarea poziţiilor guvernului.

În perioada ce a urmat, viaţa politică a ţării a fost dominată de lupta forţelor democratice în frunte cu PCR pentru înfrângerea reacţiunii şi câştigarea victoriei în alegerile parlamentare, fixate pentru luna noiembrie 1946. În vederea atingerii acestui ţel, partidul comunist a militat pentru gruparea într-un singur bloc a tuturor forţelor democratice şi prezentarea lor în alegeri pe o listă comună. În acest scop, Partidul Comunist Român a elaborat o Platformă pe care a propus-o celorlalte forţe democratice, cuprinzând un program de guvernământ care ţinea seama de cerinţele tuturor claselor şi păturilor sociale interesate în progresul continuu al ţării.

Pe această bază s-a stabilit un acord de colaborare şi de participare pe liste comune în alegeri, mai întâi cu Partidul Social-Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, Partidul Naţional Ţărănesc - Anton Alexandrescu şi cu Partidul Naţional Liberal - Tătărăscu, constituindu-se, astfel, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate (BPD), coaliţie de forţe politice în care partidele care îl compuneau îşi păstrau independenţa ideologică şi politică, dar se uneau în lupta pentru înfrângerea reacţiunii şi consolidarea regimului democratic.

În vederea asigurării unei largi participări a maselor populare la vot, a fost elaborată o nouă lege electorală care a adus modificări esenţiale Constituţiei în vigoare în ceea ce priveşte organizarea Parlamentului ţării. Astfel, se stabilea existenţa unei singure camere - Adunarea Deputaţilor - şi desfiinţarea Senatului, cel mai reacţionar for legiuitor. Legea electorală acorda votul universal, egal, direct şi secret pentru cetăţenii ţării de la vârsta de 21 de ani, fără deosebire de sex, naţionalitate, avere, credinţă religioasă sau grad de cultură, fiind exceptaţi ca nedemni de a alege şi de a fi aleşi numai criminalii de război, vinovaţii de dezastrul ţării, vârfurile fostului aparat de stat al dictaturii fasciste şi alte elemente care se aflaseră în slujba hitleriştilor.

În ziua de 19 noiembrie 1946 au avut loc alegerile parlamentare, la care au luat parte circa 7 milioane de cetăţeni. La aceste alegeri, forţele democrate au obţinut o victorie categorică asupra partidelor „istorice”, conduse de Maniu şi Brătianu, ceea ce oglindea pe de o parte baza social-politică largă pe care se sprijinea guvernul, iar pe de altă parte compromiterea şi izolarea de mase a partidelor burgheze reacţionare. Ca rezultat al alegerilor, a fost creat primul parlament democratic din istoria României, în care forţele democratice deţineau 378 de mandate din 414. De asemenea, guvernul a fost remaniat, fapt în urma căruia PCR şi PSD şi-au consolidat şi mai mult poziţiile în viaţa de stat.

Realizările de însemnătate istorică obţinute de poporul român în perioada de după 23 august 1944 au creat condiţii favorabile intensificării acţiunilor în vederea trecerii la revoluţia socialistă. În acest cadru, un loc deosebit de important revine măsurilor economice cu caracter anticapitalist aplicate în anul 1947. Încă la sfârşitul lui decembrie 1946 parlamentul votase etatizarea Băncii Naţionale a României, ceea ce a permis transformarea unei citadele a finanţei Partidului Liberal într-o puternică pârghie economică în mâna guvernului democratic, pusă în slujba progresului general al ţării.

În aprilie 1947 a fost reorganizat Ministerul Economiei Naţionale, devenit Ministerul Industriei şi Comerţului, căruia i s-a acordat dreptul de a supraveghea şi controla producţia şi circulaţia mărfurilor, repartiţia materiilor prime şi a creditelor, inclusiv în întreprinderile proprietate capitalistă. Au fost create, apoi, oficiile industriale, instrumente prin care statul intervenea activ în organizarea şi coordonarea producţiei şi repartiţiei, în scopul refacerii economiei naţionale, conform intereselor maselor muncitoare. Instituirea controlului muncitoresc şi a controlului statului asupra întreprinderilor capitaliste a neutralizat în bună măsură tendinţele sabotoare şi speculative ale burgheziei.

În iunie 1947, la propunerea PCR, guvernul a adoptat un ansamblu de măsuri privind îmbunătăţirea situaţiei economice şi financiare a ţării, prin creşterea productivităţii muncii, punerea în valoare a unor noi resurse de materii prime, normalizarea activităţii financiare şi de credit, a comerţului şi aprovizionării populaţiei. În aplicarea măsurilor preconizate de PCR, un rol important l-a avut stabilizarea monetară din 15 august 1947, care a lovit puternic în poziţiile economice ale burgheziei, în speculanţi şi cămătari, contribuind la îmbunătăţirea situaţiei materiale a maselor, la consolidarea independenţei economice a ţării.

Roadele politicii economice a guvernului începeau să se arate spre sfârşitul anului 1947. Astfel, în septembrie 1947 producţia industriei de bază reprezenta aproape 80% din producţia anului 1938, faţă de numai 45% cât reprezentase în anul 1945; spre sfârşitul acestui an erau redate în circulaţie principalele linii de cale ferată, iar 95% din flota comercială era repusă în funcţiune. În procesul refacerii economiei a fost frânată specula şi s-au ameliorat treptat condiţiile de viaţă ale oamenilor muncii. Anii 1946 şi 1947 au marcat o consolidare a poziţiei României şi pe plan extern, legată de pregătirea şi desfăşurarea conferinţei de pace, care a reglementat situaţia postbelică a ţărilor foste satelite ale Germaniei hitleriste, printre care se afla şi România. Poporul nostru era profund interesat ca prevederile tratatului de pace să corespundă aspiraţiilor sale spre progres, pace şi bunăstare, să permită consolidarea independenţei şi suveranităţii ţării.

În timpul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, din 29 iulie - 15 octombrie 1946, delegaţia română a apărat interesele naţionale ale ţării, arătând eforturile făcute de România atât pe plan economic cât şi militar, pentru înfrângerea Germaniei hitleriste; de asemenea, a subliniat transformările democratice înfăptuite de poporul român, garanţie a unei evoluţii favorabile şi în ceea ce priveşte relaţiile externe ale României, dornică să-şi aducă contribuţia la crearea unui climat de pace şi colaborare internaţională. După tratative îndelungate, tratatul de pace a fost semnat la Paris în februarie 1947.

Deşi nu recunoştea României situaţia de stat cobeligerant în războiul antihitlerist, aşa cum fusese de fapt, tratatul de pace statornicea pentru România situaţia de stat independent, egal în drepturi cu celelalte state, cu care putea încheia acorduri economice, politice sau culturale, pe bază de deplină egalitate. Totodată, consfinţind o realitate existentă, tratatul de pace consacra şi pe plan juridic anularea dictatului imperialist de la Viena şi reunirea la România a nordului Transilvaniei, eliberat de sub ocupaţia hitleristo-horthystă, prin lupta eroică a armatelor române şi sovietice. După încheierea tratatului de pace, România s-a manifestat pe plan extern cu tot mai multă hotărâre, ca luptătoare activă pentru stabilirea şi lărgirea relaţiilor de colaborare internaţională, pentru consolidarea păcii.

Ca urmare a întăririi şi dezvoltării regimului democrat, a politicii consecvente de apărare a păcii, de dezvoltare a relaţiilor cu toate ţările, până la sfârşitul anului 1947 România a stabilit relaţii diplomatice cu 23 de ţări şi schimburi comerciale cu 26. Pe baza acordurilor bilaterale încheiate cu URSS şi cu alte ţări vecine şi prietene, ca Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi Ungaria, în 1947 cea mai mare parte a schimburilor comerciale ale României se efectuau cu aceste ţări. În afară de relaţiile economice, între România şi ţările vecine s-au stabilit şi dezvoltat legături în domeniul cultural şi ştiinţific, au avut loc schimburi de vizite prieteneşti. În înfăptuirea revoluţiei populare şi pregătirea condiţiilor trecerii la construcţia socialistă o influenţă favorabilă a avut-o situaţia internaţională, sprijinul multilateral primit din partea Uniunii Sovietice şi faptul că într-o serie de ţări se instaurau regimuri de democraţie populară.

Proclamarea Republicii Populare Române

Desfăşurarea luptei pentru înfăptuirea trans formărilor burghezo-democratice şi pregătirea condiţiilor de trecere la revoluţia socialistă a ridicat în faţa clasei muncitoare problema alianţelor sale. Dacă în procesul transformărilor cu caracter antifascist şi antifeudal, alături de clasa muncitoare şi de masele de bază ale ţărănimii au participat şi cercuri ale burgheziei, acum, în condiţiile adoptării unor măsuri cu caracter tot mai pronunţat anticapitalist, aceste cercuri se opuneau cu înverşunare transformărilor preconizate de forţele democratice, noilor prefaceri economice şi social-politice.

Conducătorii PNŢ, văzându-se izolaţi de mase, au părăsit activitatea politică propriu-zisă, recurgând la diversiuni şi acţiuni subversive. Sperând într-un ajutor extern un grup de conducători ai PNŢ a încercat să fugă peste graniţă în iulie 1947 pentru a constitui un guvern în emigraţie. Ca urmare a acestei acţiuni, care încălca legile ţării şi mergea pe drumul unei trădări naţionale, Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat, cei vinovaţi fiind judecaţi şi condamnaţi. În acelaşi timp, Partidul Naţional Liberal, nemaiavând sprijin nici în rândurile foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea.

De asemenea, gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărăscu, care colaborase cu forţele democrate din guvern atâta timp cât revoluţia nu atinsese direct interesele burgheziei, se opunea acum tot mai mult mersului înainte, transformându-se treptat într-un centru de raliere a grupărilor burgheze ostile regimului democrat şi care acţionau în direcţia întoarcerii României în lagărul imperialist. Gheorghe Tătărăscu a încercat, chiar, să manevreze în interiorul BPD pentru a sparge unitatea forţelor democratice şi a izola partidul comunist.

În acele împrejurări, la 6 noiembrie 1947, Parlamentul a dat un vot de neîncredere activităţii desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, ultimii reprezentanţi ai burgheziei au fost îndepărtaţi din guvern. Această acţiune a marcat o schimbare radicală în caracterul puterii de stat şi totodată a creat condiţii favorabile trecerii la lichidarea contradicţiei dintre conţinutul puterii şi forma de stat monarhică. În adevăr, în condiţiile noi în care se punea nemijlocit problema trecerii la revoluţia socialistă, colaborarea cu monarhia nu mai putea fi continuată, Palatul reprezentând un centru al reacţiunii interne şi principalul canal de legătură cu cercurile imperialiste străine, ostile regimului democratic.

Pregătind înlăturarea monarhiei, PCR a ţinut seama de faptul că, deşi monarhia şi reacţiunea în ansamblu erau mult slăbite, puteau recurge totuşi la acţiuni aventuriste, de natură să provoace, tulburări şi chiar vărsări de sânge. Pentru a evita o astfel de eventualitate, partidul comunist şi guvernul democratic au luat o serie de măsuri de ordin politic si organizatoric, printre care mobilizarea activiştilor de partid şi sindicali, a formaţiilor patriotice şi a unităţilor militare. Punctele strategice din Capitală şi provincie, instituţiile culturale, radiodifuziunea, poşta, telefoanele au fost puse sub pază. În faţa acestei situaţii, regele Mihai s-a văzut izolat în interior, iar dinafară nu a primit asigurarea sprijinului pe care sconta, fiind nevoit să accepte abdicarea. Astfel, la 30 decembrie 1947 monarhia a fost răsturnată, proclamându-se Republica Populară Română, stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Ca preşedinte al prezidiului Republicii Populare Române a fost ales savantul şi patriotul dr. C.I. Parhon, iar preşedinte al Consiliului de Miniştri a rămas în continuare dr. Petru Groza.

Proclamarea Republicii Populare Române a marcat cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea şi cu celelalte categorii de oameni ai muncii. Odată cu aceasta s-a încheiat etapa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice şi s-a trecut la înfăptuirea sarcinilor revoluţiei socialiste. Încununare a unei lupte îndelungate desfăşurate de forţele progresiste ale societăţii româneşti pentru libertate, independenţă şi progres, doborârea monarhiei şi proclamarea republicii a marcat victoria repurtată de clasa muncitoare şi de aliaţii săi, sub conducerea Partidului Comunist Român, împotriva reacţiunii interne şi a cercurilor imperialiste străine.

Check Also

Contradicţiile realităţii, caracterul revoluţiei pandurilor şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Problema contradicţiei principale Dacă opinia (destul de răspândită la 1821) despre colaborarea dintre Tudor Vladimirescu …

Craiova la începutul revoluţiei populare din 1944-1947

În numerele sale din decembrie 1944 şi ianuarie 1945, ziarul „Înainte” îşi informa cititorii despre …

Situaţia economică, socială şi politică din Moldova şi Ţara Românească în ajunul Revoluţiei de la 1848

Dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi în Moldova în perioada premergătoare anului 1848 …

Poziţia lui Alexandru Pini faţa de Revoluţia din 1821

Într-adevăr, la prima vedere e de neînţeles cum Alexandru Pini, promotor tainic al acţiunii eteriste, …

Revoluţia burghezo-democratică de la 1848

Cauzele şi obiectivele generale ale revoluţiei de la 1848 La mijlocul secolului al XIX-lea, ţările …