Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi a nobilimii din Transilvania, prin aţâţarea la maximum a sentimentelor naţionale, s-a creat o situaţie în care conflictul armat putea să izbucnească din moment în moment.

Semnalul pentru acest conflict l-au dat evenimentele externe, ruptura între Curtea imperială şi conducătorii revoluţiei ungare. După înfrângerea din iunie a eroicei insurecţii a proletariatului din Paris, contrarevoluţionarii din toată Europa au trecut la contraofensivă. Aşa cum arată Engels, burghezia era atât de zdruncinată de însăşi victoria clasei sale, încât în toate ţările ea s-a refugiat în braţele reacţiunii monarho-feudale abia răsturnate.

Curtea din Viena, sprijinindu-se pe burghezia austriacă şi pe resturile feudalităţii, credea că a sosit timpul să retragă o bună parte dintre concesiile făcute de frica revoluţiei. Împăratul a dizolvat parlamentul ungar, a anulat toate legile votate, chiar şi pe cele sancţionate de dânsul, şi a trimis un comisar imperial la Pesta să facă „ordine”, declarând starea de război în Ungaria şi în principatul Transilvaniei.

Sub presiunea elementelor revoluţionare maghiare, s-a constituit la 10/22 septembrie Comitetul de apărare a patriei, având în frunte pe Kossuth, fără a se înlătura dinastia Habsburgilor. În această perioadă, pentru a combate elementele capitulante din sânul nobilimii, Kossuth s-a aliat cu tabăra revoluţionarilor plebei şi cu aripa stingă a Adunării. Nerecunoscând dreptul regelui de a dizolva Camera, aceasta îşi ţinea mai departe şedinţele. Deputaţii saşi au părăsit Pesta, nevoind să ajungă în conflict cu monarhul; majoritatea deputaţilor români a rămas credincioasă revoluţiei din Ungaria şi luptei antihabsburgice.

În principatul Transilvaniei, armata imperială, inclusiv regimentele grănicereşti române din Orlat şi Năsăud, a început pregătirile de luptă împotriva „rebelilor”. Zvonul răspândit de agenţii habsburgici - că nobilii vor să-şi înfiinţeze o armată pentru a reintroduce, împotriva voinţei împăratului, iobăgia - aflase crezare în regiuni întregi, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre nobilii moşieri căutau prin toate mijloacele să-şi menţină în dependenţă ţărănimea. Astfel, mii de ţărani români şi maghiari din Sălaj treceau pe teritoriul regimentului din Năsăud pentru a nu fi recrutaţi în armata ungară. În unele părţi, de pildă la Luna (comitatul Turda), s-a ajuns la reprimarea sângeroasă a mişcării ţărăneşti îndreptate împotriva recrutărilor.

În atmosfera aceasta s-a întrunit a treia adunare de la Blaj; ea a ţinut 10 zile, între 3/15 şi 13/25 septembrie. Au venit peste 20.000 de ţărani, de astă dată înarmaţi cu furci, lănci, puţini cu puşti. În tot decursul verii, nobilii moşieri au încercat să-i silească pe ţărani, în ciuda „libertăţii” proclamate, la robote; pe jeleri îi alungau de pe pământurile alodiale, aduceau pe capul satelor care voiau să-şi redobândească păşunile răpite de ei forţe militare, iar la hotarul comunelor ridicau spânzurători.

Ţăranii au venit la Blaj cu hotărârea ca de aici să pornească de îndată împotriva nobililor moşieri, duşmanii lor de veacuri, şi împotriva tuturor celor care susţineau urgisita domnie nemeşească; „... de ar fi mai cutezat atunci vreun cărturar român... - scrie Bariţiu - să zică poporului român mai staţi, mai aşteptaţi; cereţi mai întăi de la gubern comisiune şi satisfacţiune pentru sângele vărsat, cred că unul ca acela ar fi ieşit din adunare cum n-ar fi ştiut, sau poate nici nu ar fi mai ieşit viu de acolo”.

Conducătorii adunării - Axente Sever, Avram Iancu, Iovian Bradu -, precum şi membrii Comitetului veniţi din Sibiu abia în 13/25 septembrie - Bărnuţiu, Laurian şi Papiu-Ilarian - n-au făcut decât să dea glas adâncii neîncrederi a maselor faţă de cârmuirea nobilimii maghiare, să formuleze hotărârile adunării în aşa fel încât acestea să poată fi înaintate forurilor din Viena. Astfel, adunarea a declarat că nu recunoaşte „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria, în contra căreia a protestat înainte.

Se cerea o dietă compusă din deputaţi români, germani şi maghiari, aleşi proporţional cu populaţia aparţinând fiecăreia dintre aceste naţiuni. Se cerea mai departe guvern provizoriu, ales pe aceleaşi baze. Adunarea susţinea din nou revendicările ţărănimii: pretindea să nu se mai trimită execuţii militare la sate, „să înceteze tot felul de robote, spre a nu mai lăsa drum deschis apăsărilor şi jafurilor foştilor domni de pământ şi dregătorilor din comitate”. În sfârşit, adunarea proclama în numele naţiunii române că principatul Transilvaniei recunoştea ca suveran numai pe împărat.

Fără îndoială, masele ţărăneşti române din principatul Transilvaniei au pornit, şi în toamna anului 1848, pe drumul luptei de clasă împotriva, asupririi nemeşimii proprietare maghiare. „Ţărănimea - scrie Iorga - avea întâi amintirea lucrurilor din 1784... pentru libertate de sarcini, pentru dreptul asupra muncii sale, pentru stăpânirea asupra pământului... erau gata să se răscoale, ca bunicii şi părinţii lor odinioară, toţi aceşti fii nedreptăţiţi şi batjocuriţi ai terii”.

Comitetul din Sibiu, în frunte cu Bărnuţiu, a căutat însă să pună această mişcare antifeudală în slujba taberei împărăteşti, în credinţa că împăratul, văzând „rebeliunea ungurească” şi atitudinea favorabilă faţă de dinastie a conducătorilor români, va consimţi ca principatul Transilvaniei, în baza majorităţii româneşti, să devină şi în ce priveşte cârmuirea şi administraţia o ţară românească. Bărnuţiu, împreună cu alţi intelectuali români, avea părerea că Transilvania era menită să formeze punctul de plecare pentru unirea ţărilor române, fie şi sub împărăţia Habsburgilor.

Iancu a pornit, urmat de alţi „prefecţi” şi „tribuni”, în fruntea maselor de ţărani - ca un adevărat conducător de oaste ţărănească - pentru nimicirea puterii nemeşeşti, văzând în nemeşimea maghiară duşmanul de frunte al eliberării sociale şi naţionale a românilor din Transilvania; el voia o ţară românească, condusă de cei mai buni români, adevăraţi prieteni ai poporului.

Lupta încinsă în principatul Transilvaniei între români şi maghiari a constituit o grea lovitură pentru cauza revoluţiei şi a contribuit în mare măsură la înfrângerea luptei revoluţionare a popoarelor din Imperiul austriac de către forţele unite ale reacţiunii europene; vina nu o poartă poporul maghiar, care lupta pentru independenţa sa, ci acei conducători care duceau - precum scrie autorul sovietic Narociniţki - în regiunile slave şi româneşti o politică de asuprire şi de maghiarizare forţată, precum şi acei români, slovaci, sârbi şi croaţi care vedeau în Habsburgi pe aliaţii poporului român şi ai popoarelor slave din Imperiul austriac.

Politica cercurilor conducătoare maghiare din principatul Transilvaniei a revoltat nu numai Comitetul naţional din Sibiu, ci şi pe acei intelectuali români care de la începutul revoluţiei s-au străduit necontenit să unească forţele revoluţionare române şi maghiare. Din rândurile acestor intelectuali s-au recrutat, desigur, autorii memoriului datat la 4/16 septembrie 1848 şi trimis sub semnătura „Românii ardeleni” parlamentului ungar.

Autorii memoriului rugau cu insistenţă parlamentul şi guvernul ungar să pună capăt „absolutismului unguresc, tiraniei şi jecmănirii din partea dregătorilor comitatelor”. Ei atrăgeau atenţia parlamentului că numai cu promisiuni şi cu măsuri teroriste nu se putea câştiga poporul român. Memoriul a ajuns la Pesta şi s-a propus să se trimită o comisie la Blaj; mai târziu s-a revenit, întrucât conducătorii Comitetului român declaraseră că memoriul nu le aparţinea lor, de altă parte guvernul ungar se simţea destul de tare să zdrobească mişcarea naţională şi socială a românilor din Transilvania.

În vederea luptei armate, Comitetul naţional a hotărât înfiinţarea a 15 legiuni române, formate pe ţinuturi. În fruntea fiecărei legiuni s-a numit un prefect şi un viceprefect; legiunile se împărţeau în cete, comandate de tribuni şi vicetribuni. Se cereau, în afară de arme, ofiţeri austriaci ca instructori şi conducători pentru fiecare legiune de la comandamentul imperial din Sibiu, generalul Puchner.

După 18 zile de ezitare, acesta a acordat ceva arme şi câţiva ofiţeri austriaci. „Prefecţii” şi „tribunii” se recrutau dintre tineri intelectuali români, avocaţi, cancelişti, studenţi care făceau dreptul sau teologia, preoţi şi învăţători. Printre conducători erau şi câţiva români moldoveni şi munteni veniţi după înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească în principatul Transilvaniei.

Generalul comandant austriac din Transilvania, baronul Puchner, a dat ordin legiunilor române să dezarmeze gărzile naţionale ungureşti. Multe dintre aceste gărzi înăbuşiseră cu cruzime în timpul verii mişcările de eliberare ale ţăranilor români; lăncierii români erau bucuroşi că acuma o să răzbune nu numai năpăstuirile din ultimele luni, ci o asuprire de veacuri.

În multe locuri gărzile naţionale maghiare s-au împotrivit, s-a ajuns la „un război barbar” cum scrie Bălcescu, la cruzimi groaznice, comise din ambele părţi. Fapt e că poporul (în multe părţi ţăranilor români li se alăturau şi foştii iobagi maghiari) s-a ridicat cu toată puterea pentru a distruge proprietatea feudală, precum şi administraţia nemeşească.

În scurt timp, exceptând scaunele secuieşti şi câteva oraşe, gărzile maghiare au fost dezarmate. S-a introdus administraţia românească în mai multe comitate, în Făgăraş, Alba Inferioară, Cetatea de Baltă (Târnava), Hunedoara, Zărand. S-au ales funcţionari şi judecători români, iar în unele ţinuturi limba română a devenit limba oficială. Comitetul românesc era considerat de către popor ca „guvern românesc”, la care ţăranii români veneau cu plângeri în problemele lor.

În noiembrie 1848, trupele imperiale au devenit stăpâne pe întregul principat, în afară de ţinutul Trei Scaune. Conducătorii oraşului Cluj, contele Miko Imre şi judele prim Groiss Gusztav, s-au grăbit să-l asigure pe generalul-comandant Puchner de devotamentul lor. Aristocraţia liberală maghiară din principatul Transilvaniei - cea „aulică” n-a încetat să fie de partea Habsburgilor - era gata să se supună Curţii din Viena, sub rezerva ca trupele imperiale să le apere moşiile împotriva ţăranilor răsculaţi. Generalul Puchner, el însuşi moşier şi aristocrat, a ordonat ca legiunile române să depună armele, ameninţându-le cu tunurile artileriei imperiale.

Clujul capitulând în faţa trupelor austriace, condiţia principală a conducerii oraşului a fost ca lăncierii români să nu intre în oraş, ci numai trupele regulate; comandantul austriac a acceptat această condiţie - românii n-aveau ce căuta în capitala Transilvaniei, chiar dacă victoria fusese obţinută prin sângele lor. Au început să se manifeste urmările nefaste ale unei alianţe nefireşti dintre românii din principatul Transilvaniei, care se luptau pentru eliberarea socială şi naţională, şi dinastia habsburgică, unul dintre pilonii de bază ai contrarevoluţiei europene.

Românii din Banat, Crişana şi Maramureş au mers, în parte, cu revoluţia ungară. În rândurile iobagilor, deveniţi stăpâni pe pământul urbarial în urma revoluţiei, dispoziţiile autorităţilor aflau mai curând ascultare, pe când jelerii, atât români, cât şi maghiari, îşi manifestau nemulţumirea, căci nu primiseră pământ şi au rămas tot în dependenţă faţă de moşieri. În unele părţi, cum erau Crişana şi Banatul, ţăranii nemulţumiţi s-au ridicat împotriva domniei nemeşeşti; s-a ajuns la mişcări care au fost înăbuşite.

În general, se poate spune că ţăranii români din Transilvania de vest mergeau pe acelaşi drum cu ţăranii maghiari de condiţii sociale egale. Intelectualii români din părţile de vest ale Transilvaniei au luat parte la viaţa de stat a Ungariei, deputaţii români şi-au ridicat glasul în repetate rânduri atât pentru drepturile naţionale, cât şi pentru revendicările ţărăneşti.

Murgu a cerut cu toată tăria în cuvântarea sa din 14/26 august 1848 să se respecte voinţa poporului român exprimată în adunarea de la Lugoj, iar deputatul Dragoş a înaintat un proiect de lege menit să garanteze folosirea limbii române în biserică, şcoală şi administraţie. Din Camera ungară făceau parte şi câţiva deputaţi români, ca Alexandru Bohăţel, Constantin Papfalvi, aleşi în principatul Transilvaniei.

Deputaţii români au militat, în ciuda politicii greşite a conducătorilor maghiari în problema naţională, pentru o colaborare frăţească revoluţionară româno-maghiară. Ei erau convinşi că, prin dobândirea şi asigurarea drepturilor cetăţeneşti, poporul român va găsi o soluţie justă şi în problema naţională. Situaţia era deosebit de complexă în toată monarhia. Ţăranii din Croaţia - se spune în monografia privind revoluţiile din 1848 redactată de istoricii sovietici Potemkin şi Molok - au luptat în armatele sugrumătorilor revoluţiei, în armatele lui Radetzky şi Jelacic.

Dar, în acelaşi timp, în 1848, mulţi părinţi sau fraţi ai soldaţilor lui Radetzky şi Jelacic, la ei acasă, în satele lor, s-au ridicat împotriva asupririi feudale, tăiau pădurile moşierilor şi ucideau pe paznicii lor, iar în unele locuri răsturnau chiar puterea locală. Din rândurile ţăranilor slovaci s-au format detaşamente care luptau sub steag austriac, dar ţărănimea săracă slovacă a luat în stăpânire pământurile moşiereşti.

Nu se poate pierde din vedere faptul că mişcările antifeudale ale românilor din Transilvania au avut pe lângă caracterul lor social şi un caracter naţional şi că această luptă pentru înlăturarea jugului feudal şi naţional era în concordanţă cu obiectivele generale ale revoluţiei burghezo-democratice, obiective ce urmăreau instituirea unei noi orânduiri în Europa.

Libertatea individuală - scria Bălcescu la începutul lui iunie 1849, vorbind de cauzele conflictului dintre români şi unguri - nu e suficientă; naţiunile vor libertate naţională. Le-am spus maghiarilor că voi aţi zis - scria Bălcescu în aceeaşi scrisoare referindu-se la cuvintele lui Kossuth adresate încă în aprilie 1848 unei delegaţii sârbeşti, cuvinte care au făcut ocolul la toate popoarele din Ungaria şi Transilvania - că dreptul la naţionalitate cu sabia se ia: astfel naţiunile au căutat o altă alianţă.

Cu câteva luni înainte, venind din Transilvania şi Banat, în scrisoarea sa de la sfârşitul lui decembrie 1848 Bălcescu arăta importanţa luptei românilor: „crez că acum soarta românimei va fi mult îmbunătăţită şi că Transilvania şi Banatul, desmădulate de Ungariea, s-a apropiat mult de unirea cu noi” (cu Principatele Române dunărene). În aceeaşi scrisoare el constata că „Din nenorocire mişcarea românilor, care e dreaptă într-aceea că ungurii erau ciocoii lor şi le refuza naţionalitatea, a profitat reacţiei împărăteşti... Comitetul român... se află cu totul sub poruncile lui General-Komando... Spre a scăpa din această poziţie, am povăţuit pe Comitet ca să convoace o adunare naţională, care să înceapă a organiza Transilvaniea ca o ţară românească şi a o declara astfel”, în aceeaşi scrisoare stabileşte şi vina cercurilor conducătoare maghiare, scriind: „Eu aş fi dorit ca ungurii să se fi purtat altfel, să nu fi provocat pre români şi să se fi înfrăţit cu dânşii, căci lucrurile ar fi loat o faţă cu totul alta; şi imperiul austriac se desmădula”.

În principatul Transilvaniei s-a ajuns la situaţia că unii glotaşi români erau uneori folosiţi ca trupe auxiliare ale armatei austriece; în acelaşi timp ţăranii români îşi duceau însă şi lupta împotriva nobilimii proprietare maghiare. Această nobilime cerea ajutor împotriva ţăranilor răsculaţi de la guvernul ungar, dar foarte mulţi moşieri erau gata să cadă la învoială cu comandamentul austriac, dacă acesta îi va apăra împotriva ţărănimii răsculate. În Adunarea naţională ungară, majoritatea deputaţilor era împotriva oricăror concesii faţă de revendicările ţărănimii fără pământ şi nu voia să ştie de acordare de drepturi naţionale popoarelor slave şi poporului român.

O parte mare a deputaţilor căuta să frâneze mersul revoluţiei şi, temându-se de avântul revoluţionar al maselor, era gata să cadă la înţelegere cu Habsburgii. Deputaţii radicali, care se situau în problema ţărănească, precum şi în lupta împotriva contrarevoluţiei, pe poziţii înaintate, formau o mică grupare în Adunarea naţională (grupului radical i se raliau şi câţiva deputaţi români). Atitudinea şovăielnică a parlamentului a influenţat mult mersul revoluţiei din Ungaria.

În timp ce o parte a ţărănimii române din principatul Transilvaniei se lupta sub pajura imperială, ţărani români din Bihor şi Arad au fost recrutaţi în armata revoluţionară şi au săvârşit acolo multe acte de vitejie, recunoscute în repetate rânduri de generalul revoluţionar polonez Bem. Ţinând seama de complexitatea situaţiei, în revoluţia din Transilvania se împleteau lupta antifeudală a maselor române şi maghiare pentru pământ, lupta poporului şi a burgheziei pentru drepturi naţionale şi pentru asigurarea unui teritoriu românesc scăpat de dominaţie străină, precum şi participarea multor mii de români din Transilvania de vest la acţiunile militare ale armatei revoluţionare maghiare.

Revoluţia din Transilvania cuprindea, de asemenea, lupta secuilor din Trei Scaune împotriva cotropirii trupelor austriece, lupta orăşenimii sărace şi a muncitorimii pentru păstrarea şi dezvoltarea cuceririlor revoluţionare. Punerea din partea Comitetului din Sibiu a glotaşilor români în serviciul comandamentului austriac, precum şi folosirea unor detaşamente secuieşti sau de gărzi naţionale maghiare pentru execuţii militare împotriva satelor româneşti care voiau pământ şi libertate, n-a făcut decât să întărească contrarevoluţia.

Pentru mişcarea revoluţionară a secuilor, o deosebită importanţă a avut-o adunarea din 3/15 - 4/16 octombrie de la Lutiţa (Agyagfalva). Adunarea a constituit un punct culminant al luptei contra absolutismului habsburgic: secuii, sprijinindu-se pe puterea lor armată, au desfiinţat administraţia militară şi civilă de pe teritoriul secuiesc, administraţie subordonată Curţii de la Viena; s-a hotărât ca toţi bărbaţii secui să pornească, fără a se mai întoarce acasă de la adunare, împotriva imperialilor. La început, oastea secuiască a avut succese; trupele austriece de sub comanda locotenent-colonelului Urban au fost bătute, oraşul Reghin s-a predat.

Sub influenţa unor nemeşi proprietari, izgoniţi de pe moşiile lor de ţăranii români, o parte a formaţiilor secuieşti s-a îndreptat împotriva comunelor româneşti şi săseşti, care au fost incendiate şi prădate; în urma acestor acţiuni, disciplina oastei a fost subminată. Mulţi secui au plecat în satele lor; bătălia de la Târgu Mureş, la începutul lunii noiembrie, a însemnat distrugerea oastei secuieşti de către armata imperială.

În lupta ce s-a încins în toamna anului 1848, secuimea n-a avut o atitudine unitară. Mulţi secui din Ciuc au fost ademeniţi de preoţii catolici şi ofiţerii imperiali să treacă de partea împăratului. În scaunul Odorhei şi în Trei Scaune, un număr mare de secui au devastat, în unele. locuri împreună cu lăncierii români, curţile domneşti şi au măcelărit pe nemeşii căzuţi în mâinile lor.

Au fost astfel prădate curţile nemeşilor proprietari din Micloşoara, Aita Mare şi Belin. O rezistenţă puternică împotriva trupelor imperiale a fost organizată în Trei Scaune: fostul caporal din regimentul grăniceresc secuiesc Gabor Aron, instalând un atelier la Târgu Secuiesc, a reuşit să toarne peste 60 de tunuri din clopotele bisericilor; formaţiunile secuieşti au şi ţinut piept până spre sfârşitul lunii decembrie 1848 armatelor austriece.

În 7/19 septembrie, cei şase deputaţi saşi au părăsit parlamentul ungar, iar la sfârşitul lunii septembrie saşii au hotărât să nu mai recunoască „uniunea” principatului Transilvaniei cu Ungaria şi să se lupte sub comandă împărătească. Deşi erau aliaţi cu românii din principatul Transilvaniei, foarte curând s-au ivit disensiuni serioase între români şi saşi, aceştia ţinând să-şi menţină stăpânirea pe „pământul crăiesc”, în ciuda faptului că şi pe acest pământ românii formau majoritatea populaţiei. Câţiva intelectuali germani care se stabiliseră la Braşov, urmaţi de foarte puţini saşi, au mers, îndată ce li s-a oferit ocazia, alături de revoluţia ungară.

Burghezia germană (şvăbească) din Banat, având unele interese comune cu cea maghiară, a mers mult timp alături de guvernul ungar; după actul de detronare a Habsburgilor, temându-se de o radicalizare accentuată a mişcării, ea a părăsit însă cauza revoluţiei. Muncitorii mineri şi din topitorii din regiunile Baia Mare şi Reşiţa, români, germani şi maghiari, au participat activ la revoluţie. Astfel, când în noiembrie un detaşament austriac a atacat Reşiţa, 400 de muncitori au respins duşmanul.

Check Also

Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Poziţia lui Mihail Suţu în timpul Revoluţiei din 1821

Ideea că fanarioţii n-au opus nici o rezistenţă lui Tudor Vladimirescu, ci, dimpotrivă, s-au solidarizat …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …