Desfăşurarea războiului ţărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja

Răscoala se răspândeşte cu iuţeală în toate direcţiile. Purtarea barbara a nobilimii face ca ţărănimea sa fie tot mai îndârjită în lupta ei împotriva nobilimii şi a clerului. Într-o poruncă a sa, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, cerea „să fie prinşi şi arestaţi toţi cei ce se numesc cruciaţi... Cei prinşi să fie decapitaţi, jupuiţi de vii, fripţi şi ucişi şi distruşi în cele mai îngrozitoare chinuri”. În această vreme, cetele de răsculaţi conduse de Laurenţiu Meszaros se îndreptau spre nordul Transilvaniei, Crişana şi Maramureş, iar cele conduse de Grigore Doja, spre sud. Grosul oastei ţărăneşti de vreo 33.000 oameni, călări şi pedestraşi, comandată de Gheorghe Doja personal, urma valea Crişului Alb, cu gândul de a se îndrepta spre Mureş, pentru a se uni cu răsculaţii din părţile Aradului şi Banatului.

În aceste părţi sudice ale Transilvaniei, răsculaţii trebuiau să-şi măsoare puterile cu oastea nobiliară ce aştepta lângă Cenad, sub conducerea episcopului Nicolae Csaki şi a comitelui Timişoarei, Ştefan Bathory. După o ciocnire la Apateu, pe Mureş, în care armata ţărănească condusă de diacul Balogh a suferit o înfrângere, răsculaţii câştigă o mare biruinţă la Nădlac, cu care prilej îşi găsesc moartea numeroşi nobili şi clerici. O altă încercare de rezistenţă din partea armatei feudale fiind înfrântă la Cenad, răsculaţii şi-au deschis drum, pe valea Mureşului, spre interiorul Transilvaniei.

Rând pe rând, la începutul lunii iunie, cad în mâinile răsculaţilor oraşe şi cetăţi: Cenad, Arad, Nădlac, Siria, Lipova, Şoimoş. Ocuparea acestora a fost posibilă datorită avântului armatei ţărăneşti, formată în aceste părţi mai ales din români, folosirii artileriei, dar şi ajutorului primit din partea populaţiei din oraşe şi cetăţi. Pe de altă parte, ţărănimea răsculată de pe Mureş, condusă de voievodul român din Ciuci, a dat un sprijin puternic armatei ţărăneşti la cucerirea acestor oraşe şi cetăţi. Drumul spre interiorul Transilvaniei era deschis răsculaţilor, datorită succeselor repurtate în luptele cu nobilii, dar, mai ales, datorită generalizării răscoalei în Transilvania.

În Bereg şi Maramureş se răscoală ţăranii, minerii şi chiar mica nobilime română, ridicată dintre cnezii şi voievozii maramureşeni, asuprită şi ea de marea nobilime. În Satu Mare şi Bihor, armata ţărănească bine organizată, condusă de Laurenţiu Meszaros, a reuşit să cucerească mai multe oraşe şi târguri, având sprijinul populaţiei sărace a acestora. Răsculaţii câştigă mai multe bătălii împotriva armatei nobiliare, la Săcuieni, Oradea şi în alte locuri. Răscoala cuprinde cu repeziciune şi alte regiuni din nordul Transilvaniei: Rodna, Bistriţa, Cluj, apoi din centrul ei: Turda, Alba Iulia, şi din sud: Hunedoara, Sibiu, Sighişoara, Ţara Bârsei.

În regiunea Clujului şi a Turzii, răsculaţii erau conduşi de Albert, probabil lucrător la ocnele de sare de la Turda; în regiunea Dejului, răsculaţii, comandaţi de Ioan Nagy, un reprezentant al orăşenimii sărace sau al lucrătorilor de la ocnele de sare, au pus stăpânire pe întregul ţinut; în regiunea Bistriţei, căpetenia răscoalei era un cismar din Viţa; din Secuime până la Alba Iulia, ţăranii răsculaţi, conduşi de Ioan Secuiul (Szekely), făceau să tremure pătura conducătoare secuiască şi patriciatul săsesc.

Documentele dovedesc participarea şi colaborarea strânsă cu ţăranii răsculaţi, români şi maghiari, a populaţiei orăşeneşti sărace, a acelei „opoziţii plebeiene”, precum şi a lucrătorilor de la ocnele de sare şi de la mine: Cluj, Turda, Dej, Cojocna, Trascău, Rodna, Bistriţa, Sighişoara. Cu ajutorul acestora, răsculaţii nu numai că au putut pătrunde în interiorul oraşelor şi au putut ocupa minele şi ocnele, dar au devastat şi castelele nobililor, arzând documentele de proprietate, pedepsind pe feudalii prinşi.

Generalizarea răscoalei în toată Transilvania a stârnit o mare îngrijorare în rândul nobilimii, a clerului superior şi chiar a patriciatului orăşenesc. Toţi aceştia se unesc strâns în jurul lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, şi a juristului Ştefan Werboczi, reprezentantul partidei nobilimii. Ei cer ajutoare grabnice, în oameni, arme, îmbrăcăminte, alimente, bani. La 9 iunie, episcopul Transilvaniei scria, plin de îngrijorare, sibienilor, despre „primejdia mare în care se găsesc nobilii, prin intrarea cruciaţilor în această ţară a Transilvaniei”, cerându-le, în numele voievodului, să fie pregătiţi şi ei, cu cele mai mari şi mai puternice forţe pe care le au, pentru salvarea ţării”.

Din Orăştie, unde se găsea pentru întărirea oraşului ameninţat de înaintarea răsculaţilor, voievodul Ioan Zapolya trimitea şi el, între 14 şi 29 iunie, mai multe scrisori sibienilor, cerându-le praf de puşcă, arme, oameni, cai şi alimente, iar cămăraşilor de la ocnele Turzii le trimitea, la 18 iunie, poruncă să pornească degrabă împotriva răsculaţilor şi să prindă pe căpetenia acestora cu numele Albert. Pentru succesul răscoalei era necesară însă lărgirea şi o mai bună organizare a ei. Dar această străduinţă a elementelor mai hotărâte se lovea de tendinţa masei ţărăneşti de a limita aria de răspândire a răscoalei, de a localiza luptele. Din această cauză s-a ajuns la fărâmiţarea locală a forţelor şi acţiunilor. Oastea feudală, dimpotrivă, îşi strânge rândurile şi îşi concentrează forţele în Banat, unde se va hotărî soarta războiului.

Doja îşi aşează armatele între Lipova şi Timişoara. Oştile nobilimii, comandate de Ştefan Bathory, se concentrează în cetatea Timişoarei, pe care o întăresc cu două rânduri de metereze şi de şanţuri. Începe un lung asediu din partea ţăranilor; armele acestora nu erau însă potrivite pentru luarea cu asalt a unei cetăţi întărite, cum era Timişoara, apărată de o garnizoană puternică, dotată cu tunuri şi puşti. Pe de alta parte, asediatorii au ajuns să fie asediaţi la rândul lor de nobilimea şi orăşenimea bogată din Buda, care, reuşind să spargă încercuirea, a alergat în ajutorul armatei nobiliare de la Timişoara. În acelaşi timp, armata lui Ioan Zapolya, răspunzând chemării nobilimii şi a regelui, se apropia de Timişoara.

Orăşenimea bogată din Buda, Cluj, Timişoara şi din alte oraşe şi nobilimea mică, aliaţi ai răsculaţilor în prima fază, au trădat răscoala, trecând de partea nobililor. De aceea, în faza de declin a răscoalei, patriciatul orăşenesc din Cluj şi Timişoara ocroteşte pe nobilii refugiaţi în oraş, prinde mai mulţi conducători ai răscoalei, pe care-i predă nobilimii, şi participă la pedepsirea celor prinşi. Trădarea orăşenimii bogate şi a nobilimii mici a contribuit în mare măsură la înfrângerea şi sfârşitul războiului ţărănesc din 1514.

Check Also

Războiul austro-turc (1716-1718)

Pacea de la Karlowitz (1699) n-a fost decât un armistiţiu, fiindcă situaţia pe care o …

Armata română în preajma Războiului de Independenţă

Evenimentele din 1876-1877 au confirmat întru totul poziţia patriotică a forţelor naţionale care, decenii de-a …

Războiul de 100 de ani

Războiul de 100 de ani (1337-1453) este un conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, …