Desfăşurarea Răscoalei lui Horea (1784)

După incidentul de la Câmpeni, ţăranii hotărâră cu toţii să plece la Alba Iulia, iar pentru plecare ţăranii să se adune a doua zi (1 noiembrie 1784) la Curechiu. Dar la Curechiu se petrecu un incident mai grav. Doi juzi ai nobililor (solgăbiraie), cu câţiva soldaţi şi cu un gornic, trimişi de vicecomitele Zarandului pe urmele ţăranilor care se adunaseră, noaptea încercară să-l prindă pe Crişan.

Crişan, prevenit, fugi la timp; traseră asupra lui, dar nu-l nimeriră. În schimb focurile alarmară pe ţărani, care tăbărâră asupra lor, uciseră pe cei doi dregători şi pe gornic, iar pe soldaţi îi dezarmară, îi bătură şi-i alungară. Astfel, a două zi, 2 noiembrie, când Crişan adună pe ţărani în câmp şi-i îndemnă să continue drumul spre Alba Iulia, ei nu se mai îndurară să plece: oraşul e departe, iar după această întâmplare cei rămaşi acasă le sunt în primejdie. Şi după o asemenea faptă cine avea să-i mai înscrie? Atunci Crişan îi duse la biserica din sat şi le comunică porunca cea nouă: pentru că nobilimea, după cum se vede şi din întâmplarea de astă noapte, se împotriveşte ca ei să primească arme, ţăranii să-l urmeze acum pe el, să prade şi să stingă pe toţi nobilii, aşa sună porunca împăratului!

Toate rezultatele străduinţelor şi alergărilor de până acum fiind negative, toate nădejdile într-o îndreptare paşnică a lucrurilor pierdute, paharul răbdării se vărsă, şi totul se întoarse, deodată, pe cealaltă faţă. Ţăranii se întoarseră, cu Crişan în frunte, asupra nobilimii din Zarand. În aceeaşi zi (2 noiembrie) tăbărâră asupra curţilor din Crişcior. Nobilii, surprinşi, n-avură timp să fugă; fură ucise 17 persoane. Din Crişcior se împărţiră în două, unii o luară spre Mihăleni, iar Crişan spre Brad. Căzură astfel mai mulţi nobili şi acolo. De la Brad se împărţiră iarăşi în mai multe cete, luând-o în direcţii diferite. În 3 noiembrie Crişan lovea nobilimea din Ribiţa, care opuse rezistenţă cu armele. În luptă căzură şi 7 ţărani; nobilii fiind învinşi însă, fură ucişi apoi dintre ei 42 de persoane. La 4 noiembrie ţăranii căzură asupra Băii de Criş.

Răscoala se întinde cu repeziciune. Răsculaţii se răspândesc în toate direcţiile, satele se răscoală unul după altul, la vestea celor întâmplate iobăgimea se ridică în masă, atacă, pradă curţile nobiliare, bisericile catolice sau protestante. Nimicesc cu furie peste tot hârtiile, ca să piară cu ele toate privilegiile. În numai patru zile tot Zarandul căzu. Nu mai există stăpâni, nici administraţie. Nobilii, dregătorii fugiră care putură în toate părţile. Căzură mulţi însă şi în inâinile ţăranilor răsculaţi. Dintre aceştia, mulţi fură ucişi de ţărani sau executaţi prin ţigani. Cei mai mulţi însă fură supuşi unei operaţii de nivelare: botezaţi în legea românească, siliţi să se îmbrace româneşte, supuşi la muncile ţărăneşti. Femei, fete nobile fură căsătorite cu iobagi. Aşa socoteau, simplu, ţăranii, să desfiinţeze pe stăpâni, să-i reducă la egalitate, la aceeaşi stare şi la aceeaşi lege, să-i facă una cu cei mulţi, cu cei care munceau şi erau covârşitoarea parte a ţării, să desfiinţeze adică deosebirile sociale şi implicit chiar pe cele naţionale şi confesionale.

Din Zarand răscoala trecu în comitatul Hunedoarei. Ieşind în valea Mureşului, o coloană o luă pe Mureş în jos, devastând toate curţile nobiliare în calea ei, începând cu curtea baronilor Josika din Brănişca, continuând cu cele din Ilia, Dobra, Zam şi împrejurimile lor. La 6 noiembrie, răsculaţii trecură în comitatul Aradului, la 7 noiembrie devastau curtea din Săvârşin a vicecomitelui Forrai. Până la 9 noiembrie atinseră Şoimuşul, Radna de lângă Lipova. Unii atinseră Sebeşul şi Ineul. O altă coloană luă direcţia Hunedoarei şi Haţegului, lovi, pradă toate curţile de pe valea Streiului până departe, spre Petroşeni, curţile din ţinutul Haţegului până la Clopotiva, Râu de Mori, Zăicani, ultimele sate spre Ţara Românească.

O altă coloană, după ce la 4 noiembrie devasta curtea din Şoimuş, o luă pe Mureş în sus. La 6 noiembrie răsculaţii se găseau în Geoagiu, Binţinţi (azi Aurel Vlaicu); trecură şi în comitatul Sibiului, în Vinerea, Cioara, Tărtăria; la 7 noiembrie se găseau în Vinţu de Jos. Răscoala se propaga automat, satele se răsculau unele pe altele. Cetele ţărăneşti se îngroşau, se înnoiau mereu, se înmulţeau, se înnoiau şi conducătorii. „Poruncile”, lozincile luau forme variate, se schimbau după nevoi locale. Una însă le domina pe toate: domni şi iobăgie să nu mai fie!

În genere, răsculaţii nu mai găsesc acum în cale decât curţi părăsite. Trecută supriza de la început, nobilii, dregătorii fug din timp, se ascund în oraşe, între zidurile cetăţilor, fug spre Deva, spre Hunedoara, Arad, Oradea. Astfel, ţăranii, îndată ce ieşiră din munţi, îşi puseră în gând să atace Deva şi să extermine nobilimea adăpostită acolo. Deva era un punct important. Căzând ea, socoteau ţăranii, restul Transilvaniei va cădea mai uşor. Încă din 6 noiembrie atinseră suburbiile, dar la intervenţia grănicerilor se retraseră. Se pregătiră însă pentru a doua zi, trimiseră oameni în toate satele apropiate, cu poruncă să cheme câte un om de fiecare casă pentru atacul Devei, căci vine şi Horea cu steag roşu şi cu mare mulţime de oameni dinspre Alba Iulia, să stingă împreună nobilimea de aici. Ţăranii strânşi, la 7 noiembrie năvăliră din nou asupra Devei, dar fură respinşi şi de astădată de grănicerii, husarii şi nobilii înarmaţi. În învălmăşala produsă de arme, pe câmpia din faţa oraşului căzură 72 de ţărani morţi şi 44 prinşi.

Izbucnirea din Zarand, de pe domeniile nobiliare, fu urmată de o alta, tot atât de violentă, în munţi, pe domeniul Zlatnei şi în Munţii Abrudului. Aici furia ţăranilor răsculaţi nu se mai îndrepta numai împotriva nobililor - aici nu nobilimea stăpânea - ci înainte de toate împotriva aparatului funcţionăresc al domeniului, împotriva dregătorilor, juzilor, gornicilor. Dar şi împotriva oraşelor. Ele erau centre administrative; de aici se recrutau, aici locuiau funcţionarii abuzivi, aici erau exploatatorii, profitorii mineritului, proprietarii de mine, nobilimea de rând, târgoveţimea, populaţia în genere mai înstărită, care putea stârni ostilitatea sărăcimii. Aici, în fruntea răsculaţilor se găsea însuşi Horea, ajutat de Cloşca şi de fiul său Ion, „Horea cel tânăr” cum i se zicea. Crişan, după ce porni răscoala în Zarand şi se convinse că ea merge înainte, desigur în urma unei prealabile înţelegeri, veni şi el cu oastea sa. La 4 noiembrie căpitanii luau împreună jurământul ţăranilor strânşi în hotarul satului Blăjeni.

În frunte cu Horea, la 5 noiembrie, răsculaţii intrară apoi în Câmpeni. Devastară casele funcţionarilor, spânului, schimbătorului de aur, casieria fiscală, sparseră pivniţa fiscală şi vărsară toată băutura. De aici Horea plecă cu o parte a ţăranilor spre Vidra şi Râu Mare, să ridice satele, să prindă şi să pedepsească pe juzii şi gornicii abuzivi de acolo, iar pe Cloşca şi Crişan îi îndreptă să atace Abrudul. Horea cu grupul său prinse pe juzii domneşti din Câmpeni, Gura Neagră, Gura Albacului şi alte sate si-i duse prinşi la Albac, sub cuvânt că trebuie să dea socoteală de dările strânse. Pe judele din Vidra, prins şi el, ţăranii îl aruncară din vârful unei stânci în prăpastie. Mai mulţi dintre ei scăpară doar cu fuga; ţăranii răsculaţi le prădară însă casele.

Ţăranii lui Cloşca şi Crişan apărură'în faţa Abrudului la 5 noiembrie seara. Noaptea o petrecură în câmp şi tăbărâră asupra oraşului abia a doua zi dimineaţa, la 6 noiembrie. Preotul Avram Siulutiu, pus de Crişan să citească poporului adunat cărţile împăratului, citi altceva decât ştia acesta că se găseşte în ele, la care un ţăran de pe Criş îl lovi cu toporul în cap, omorându-l pe loc. Apoi, ţăranii adunaţi din vreo 40-50 de sate din împrejurimi pătrunseră în oraş, sparseră închisorile şi eliberară pe cei închişi, devastară arhiva împrăştiind hârtiile şi privilegiile oraşului, despoiară casieria, pătrunseră în casele cetăţenilor, în biserici. Devastări, prăzi întinse - după răscoală se conscriseră pagube de peste 160.000 de florini - peste 100 de răniţi, dar numai vreo şapte morţi, în ziua de 8 noiembrie, răsculaţii vestiră apoi în piaţa oraşului că cine nu trece la legea românească şi nu îmbracă haine româneşti va fi tras în ţeapă în faţa casei sale sau i se va tăia capul.

După care toţi orăşenii de altă lege fură botezaţi sau juraţi în legea românească, trebuind să dezbrace apoi hainele de postav şi să îmbrace, cum putură, haine româneşti. După tradiţie, la prădarea oraşului, iobagilor români li se alăturară şi unguri din oraş, desigur dintre plebeime sau, sărăcime. Întrebat fiind ce e de făcut cu aceştia, Horea ar fi răspuns: „Care se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre nu trebuie supăraţi, fără ca să fim mai siguri că vor ţine tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră”. Samuil Martzi din Abrud, o ştim, servea personal pe Horea pentru scris în ungureşte.

La 7 noiembrie, o parte a ţăranilor, în frunte cu Cloşca, lovi Roşia, procedând la fel. Pe cetăţenii care se refugiaseră într-o mină, încercară, chiar la porunca lui Horea, să-i scoată de acolo afumându-i cu paie. Dar se arătau şi semnele diferenţierii şi deci a disensiunilor din sânul ţărănimii. Judele domnesc din Bucium, Gheorghe Suciu, instigă chiar prinderea lui Horea, care şi reuşi pentru un moment. Îl eliberă însă curând căpitanul său de aici, Ionuţ Dandea, bătând pe făptaşi şi prădându-le casele. Altfel, Buciumul era satul cu mulţi ţărani proprietari de mine, în care diferenţierea ţărănimii era deci mai mare.

În ţinutul minier ţăranii lovesc şi pe proprietarii de mine mai înstăriţi, le devastează minele, le strică instalaţiile, le iau uneltele; iau peste tot mai ales praful de puşcă de care au nevoie pentru armele lor. Printre răsculaţi sunt mulţi mineri, de obicei ţărani sau iobagi şi ei, lucrători salariaţi sau mici proprietari şi lucrători în acelaşi timp, din Roşia şi din alte locuri. Un astfel de miner proprietar era şi Ionuţ Dandea, „capul şi iniţiatorul răscoalei în satul Bucium”, cum îl califică un text, omul devotat al lui Horea. Dar se găsesc implicaţi în răscoală şi oameni cu răspunderi sau cu funcţii de conducere în minerit, ca „hutmanul” regesc Ion Galea din Almaşul Mare sau magister montium Ion Dina din Bucium, care adăposteşte pe Horea.

Se arătară şi alţii, nemţi, cehi, favorabili răsculaţilor. Chiar mai târziu, actele vorbesc de oameni implicaţi în răscoală, ascunşi printre mineri, ocrotiţi de ei. După prădarea Abrudului şi Roşiei, ţăranii se împărţiră în două grupe, una o luă pe Arieş în jos, în frunte cu Cloşca, alta pe Ampoi în jos, în frunte cu Horea cel tânăr. Ele aveau să răscoale toate satele din cale, apoi împreună să se îndrepte asupra castelului din Galda, unde îşi avea moşia şi reşedinţa comitele suprem al comitatului şi unde se găseau închişi iobagi, iar de acolo asupra Aiudului. La 11 noiembrie, cele două grupuri se găseau împreună la Cricău, de unde se pregăteau să atace castelul din Galda.

După devastarea Băii de Arieş, un alt centru minier, un grup se desprinse din cel al lui Cloşca şi se îndreptă spre comitatul Cluj, prădând curţile nobiliare din Sălciua şi Sângeorzul Trăscăului. Cu aceasta răscoala trecu pe un teren unde erau şi iobagi unguri. Ceea ce nu o stânjeni de loc. În Sângeorzul Trăscăului se ridicară şi iobagi unguri, luând şi ei parte la devastarea curţii stăpânilor lor comuni, conţii Torotzkai, căci „a sosit vremea curuţilor”, striga unul. De aici răscoala urma să se propage mai departe, spre Turda, spre Cluj.

În Cluj se iau întinse măsuri de apărare. Flăcările se propagau în toate direcţiile, răscoala îşi lărgea mereu cercul. O fierbere generală cuprinse toată iobăgimea Transilvaniei. Valurile agitaţiei se propagau până departe, în tot cuprinsul ţării şi chiar peste graniţele ei. Printre iobagi circulau veştile cele mai încurajatoare: a răsărit şi steaua lor, Horea vine cu oştile sale să stingă pe nobili, să mântuie pe iobagi de robie. Răsculaţii vor fi ajutaţi şi de românii de peste Carpaţi. Va veni în ajutorul lor şi Rusia. Iobagii aşteptau peste tot cu nerăbdare ivirea răsculaţilor, ca să se ridice şi ei. Răscoala iobagilor români, în plin avânt, ameninţa să cuprindă în flăcările ei toată iobăgimea Transilvaniei într-un adevărat război ţărănesc.

Iobagii ridicaţi se simţeau acum biruitori pretutindeni. Deva nu o putuseră cuprinde, dar erau siguri că ea tot va cădea. Încrezători în biruinţă, ţăranii taberei lui Crişan, din Zarand, la 11 noiembrie adresară - prin Giurgiu Marcul din Crişcior, Ion Abrudeanu şi Petru Abrudeanu din Ruda şi prin condeiul lui Carol Briinek de la oficiul sării din Şoimuş, care-l comunică sub ameninţarea cu moartea - în numele lui Horea şi al poporului său, un ultimat nimicitor nobilimii strânse între zidurile cetăţii: „Nobilul comitat împreună cu toţi stăpânii de moşii şi cu toată seminţia lor să jure pe cruce. Nobili să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască. Nobilii stăpâni de moşii să-şi părăsească odată pentru totdeauna moşiile. Şi ei să plătească dare ca şi poporul de rând. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce o va da înălţatul împărat”.

Dacă comitatul şi nobilii stăpâni de moşii se vor învoi la aceasta, ţăranii le făgăduiesc pace, iar în semn de pace le cer să ridice pe cetate, pe la marginile oraşului şi prin alte locuri (vizibile), pe prăjini cât mai lungi, steaguri albe. Conceput în culmea biruinţii, acesta e cel mai avansat obiectiv de luptă apărut în cursul răscoalei. El depăşea procesul iobăgimii răsculate cu nobilimea refugiată în Deva, cuprindea în viziunile sale cauza întregii iobăgimi, însemna nici mai mult nici mai puţin decât răsturnarea din temelii a orânduirii feudale înseşi. Cine sunt căpitanii răscoalei?

Horea

Se numea Vasile Nicula. Numelui său de botez suprapunându-i-se cel de Ursu, se numea Ursu Nicula sau Ursu Nicola. Horea e probabil poreclă, poate după obiceiul de a cânta, de a „hori”, cum se spune în munţi. El e de loc din Arada, pe atunci cătun al Albacului, Albacul însuşi fiind cuprins în Râu Mare, numele colectiv al aşezărilor de aici. Era deci din domeniul de sus al Zlatnei. Din viaţa lui dinainte de răscoală se ştie foarte puţin. Se ştie doar că era iobag fiscal, adică al statului, că fusese temporar şi jeler pe moşia conţilor Banffy, în Ciucea. Aici fiind, ştim că a lucrat la lemnul bisericii din Cizer (Sălaj). Pe una din bârnele cioplite stă săpat de el: „lucrat Ursu”. Meşterul bisericii cu care a lucrat a fost, o spune chiar Horea în testamentul său, Ion Nicula, desigur o rudă a lui. Avere nu avea decât o biată căsuţă de bârne, care în veacul trecut mai dăinuia încă, în „crângul” Fericetului.

Ca moţ sărac, agonisindu-şi cele ale vieţii cu lemnăritul şi alte ocupaţii moţeşti, a călătorit desigur mult prin ţară şi deci cunoştea bine stările şi din alte părţi. În actele din preajma răscoalei apare ca agitator şi purtăror de cuvânt al iobagilor, reprezentând în primul rând satele din domeniul de sus, în care calitate a călătorit de patru ori la Viena. În testamentul său, făcut la închisoare, se declară de 54 de ani. Figura lui o cunoaştem din descrierile contemporane, dar şi din portretele care i s-au făcut atunci, unele chiar după natură. Nu ştim nici azi dacă şi în ce măsură ştia carte. Scrisul de la Cizer, în tot cazul, e un scris neândemânatic, ţărănesc; e probabil chiar scrisul lui. Cultura o suplinea însă cu şcoala vieţii şi cu înţelegerea-i proprie. În răscoală ţăranii în el văd pe conducătorul, el e pentru ei „căpitanul cel mare”. Avea doi copii, Ion şi Luca. Cel mai mare, Ion, e în vârstă de abia 19 ani, îl găsim totuşi printre căpitanii răsculaţilor.

Cloşca

Numele lui era Ion Oargă, iar Cloşca e poreclă. Era iobag fiscal din Cărpiniş, din apropierea Abrudului. În testamentul său se declară de 37 de ani. Era ceva mai înstărit. Cel mai apropiat şi mai credincios om al lui Horea; fusese în trei rânduri cu el la Viena. Reprezenta de obicei satele domeniului de mijloc. În timpul răscoalei se numeşte „căpitan”. Credincios lui Horea până la capăt, îi urmează soarta, se ascunde cu el, sunt prinşi şi executaţi împreună.

Crişan

Numele său era Marcu Giurgiu sau Crişan Giurgiu. Şi el era tot iobag din Cărpiniş. De origine însă era iobag din Zarand, de pe moşiile nobiliare, din satul Vaca, numit azi Gheorghe Crişan. Era de pe Criş; de acolo numele de Crişan. În Cărpiniş se găsea probabil ca iobag fugit. În timpul răscoalei era în vârstă de 52 de ani. În tinereţe fusese soldat, avea deci şi o experienţă militară. Nu-l găsim printre trimişii ţăranilor la Viena - el şi altfel reprezenta suferinţele altor iobagi decât ai domeniului Zlatnei care trimit delegaţiile - în schimb e cu atât mai activ în cursul răscoalei. El porneşte răscoala şi se găseşte în fruntea ţăranilor din Zarand, de pe moşiile nobiliare, unde se petrec scenele cele mai sângeroase.

În faţa răscoalei ţăranilor, autorităţile se dovediră destul de neputincioase. Comitatele fură incapabile de vreo rezistenţă, funcţionarii lor fugiseră care încotro. Guvernatorul, baronul Samuil Brukenthal, şi comandantul armatei, baronul Preisz, în rivalitate şi până aci, pierdură multă vreme în corespondenţă, deşi locuiau amândoi în piaţa Sibiului. Guvernatorul, exagerând primejdia, cerea insistent intervenţia armatei. Comandantul, diminuând-o, căuta pretexte de amânare. De fapt, cunoscând politica împăratului, ostilă nobilimii şi favorabilă ţărănimii, nu ştia ce atitudine să ia într-o asemenea situaţie; răscoala, de altfel, nu prezenta o primejdie pentru regimul austriac; preferă să temporizeze, în aşteptarea ordinului împăratului.

Sfătuieşte guvernul să întrebuinţeze, mai înainte de a interveni cu armele, şi alte mijloace pentru liniştirea ţăranilor, iar pentru mişcări mai mari de trupe îi cere să-i indice mai înainte obiectivele şi condiţiile de aprovizionare, să ia măsuri pentru repararea drumurilor şi podurilor (!). Guvernatorul insistă din nou. Comandantul se decise să pună în mişcare armata, dar numai pentru intimidare, cu ordine să se abţină de la vreo acţiune. Intervenţii sporadice, ca la Deva de pilda, armata a făcut doar din propria iniţiativă a comandanţilor subalterni, la insistenţele autorităţilor civile. Neintervenţia armatei sau apariţiile ei mai mult demonstrative, sporeau fireşte curajul ţăranilor, îi întăreau în amăgirea că împăratul e de partea lor.

Guvernul, rămas la propriile-i mijloace, trebui să se mărginească la măsuri administrative. Numi comisar pe Mihail Brukenthal, cu misiunea de a cerceta cauzele izbucnirii şi de a încerca liniştirea ţăranilor. Chemă în ajutor pentru aceasta şi pe preoţii, pe episcopii români. Comisarului îi dădu ajutor pe episcopul ortodox Ghedeon Nichitici. Se adresă, printr-o patentă în limba română, chiar ţăranilor, chemându-i la linişte şi ascultare, ca să merite iertarea împăratului, căci altfel vor trebui aduşi la ascultare cu puterea armelor. Încercă măsuri de preîntâmpinare a propagării răscoalei, prin oprirea purtării armelor şi altele. Recurse şi la mijlocul obişnuit: promise o recompensă de 30 de florini. pentru orice aţâţător la răscoală prins, dar şi ameninţând cu puterea armată, cu tragerea în ţeapă a judelui cu încă trei inşi satele care primesc pe răsculaţi. Lipsit de o putere militară însă, toate măsurile sale rămaseră fără efect; pe teatrul răscoalei nu se mai găsea nici o putere care să Ie execute. Trebui să recurgă şi la un alt mijloc, să îngăduie, împotriva opoziţiei comandamentului militar, „insurecţia”, adică ridicarea armată a nobilimii, scoasă de mult din uz.

Răscoala însă creştea mereu. Armata nici ea nu putea să ezite multă vreme; trebuia să se decidă la o acţiune. Se decise însă nu la o acţiune militară directă, ci la o încercare mai întâi de a linişti pe ţărani prin înşelăciune, simulând un „armistiţiu”. Tactica avea un îndoit avantaj: chiar dacă încercarea n-ar fi dus la stingerea răscoalei, se câştiga timp pentru aşezarea în poziţii militare corespunzătoare, timp în care trebuia să sosească şi ordinul împăratului. Comandamentul militar încredinţa cu aceasta pe vicecolonelul Schultz din regimentul secuiesc de husari. Acesta trimise pe locotenentul Probst, care încă din 8 noiembrie se găsea în munţi.

La 10 noiembrie, Probst se întâlni cu Cloşca şi trupa lui, care-şi rezumară cererile în trei puncte:

  • să nu mai fie iobagi;
  • să fie militarizaţi;
  • să fie lăsaţi liberi ţăranii închişi la Galda.

La 12 noiembrie apoi, vicecolonelul însuşi se întâlni cu Cloşca şi tabăra lui şi a lui Horea cel tânăr, la Tibru, convenind pe baza acestor cereri la încetarea ostilităţilor pe 8 zile, după care timp să revină cu răspunsul. Dar Cloşca şi preveni aici pe colonel că ei acum nu sunt aşa de înfricoşători, dar pe viitor se vor arăta şi mai înfricoşători, chiar dacă lucrurile acestea vor ţine cât de mult şi chiar dacă-i va costa viaţa, fiindcă e mult de când se tot plâng. Încercarea de liniştire armata o făcuse, iarăşi, fără consultarea guvernului. Drept urmare, guvernatorul nu primi pe colonel şi deci nici nu luă în considerare cererile ţăranilor. Nici altfel, eliberarea de iobăgie şi militarizarea nu stăteau în puterea guvernului. În schimb, văzând că şi pe asemenea cale e posibilă liniştirea, trimise şi el, cu acelaşi scop, pe doctorul român din Sibiu Ioan Piuariu-Molnar în Zarand, în tabăra lui Crişan.

În urma întâlnirii cu Crişan, la 16 noiembrie se ajunse şi aici la o înţelegere asemănătoare, pe 15 zile. Ţăranii, enumerând asupririle stăpânilor feudali, cer să fie militarizaţi şi, chiar dacă n-ar putea fi militarizaţi, să nu mai fie iobagi. După aceste două grupuri mari, celelalte au fost mai uşor de liniştit. În aceeaşi zi făceau o înţelegere cu armata şi răsculaţii porniţi spre Turda şi Cluj, la Sălciua. Aşa fu oprită mişcarea ţărănească şi în alte părţi, unde ţăranii nu s-au oprit singuri la auzul înţelegerilor făcute. Cererile ţăranilor erau asemănătoare şi toate de acord în esenţă: să nu mai fie iobagi. Guvernul n-avea să le ia în seamă pe nici unele, nici pe cele aduse de Ioan Piuariu, cum nu le-a luat nici pe cele aduse de Schultz. El n-avea să trateze cu ţăranii desfiinţarea iobăgiei; temporiza şi el acum lucrurile în aşteptarea ordinelor imperiale.

Dar groaza cea mare cuprinse nobilimea lovită. Scriptele comitatelor, corespondenţa nobilimii şi dregătorimii ne-o arată în plină panică. Răscoala luând proporţii şi intervenţia militară întârziind, nobilimea îngrozită, redusă la propriile-i puteri, trebui să se apere singură. Comitatele, unul după altul, hotărâră „insurecţia” nobilimii. Nobilii însă, lăsaţi să-şi facă singuri dreptate, se dedau, pe unde pot, la cele mai felurite abuzuri. Înarmaţi, maltratează, bat, târăsc în închisori pe iobagi la cea mai mică bănuială şi în ţinuturile necuprinse de răscoală.

Iar în ţinuturile răsculate se dedau la crunte răzbunări, la adevărate atrocităţi. Nobilii din Deva, în urma atacului asupra oraşului, după o judecată sumară, decapitară din cei prinşi până atunci, în faţa cetăţii, vreo 50 de ţărani. Un masacru asemănător se pregătea în castelul Hunedoarei. Comitatul Albei execută şi el vreo 11. Execuţii se pregăteau la Arad, la Cluj. În scaunele de judecată ale comitatelor, condamnările la grele pedepse sau la moarte se ţin lanţ. Mai mulţi muriră în închisori, în urma bătăilor şi tratamentului neuman. Ceea ce nu făcu decât să învenineze situaţia, stârnind porniri contrare întreprinderii pacificatoare a armatei şi guvernului.

Vicecolonelul Schultz se ţinu de cuvânt. Peste 8 zile reveni la ţăranii cărora le făgăduise să le rezolve cererile. La întâlnirea din Câmpeni, din 21 noiembrie, era acum de faţă şi Horea. Răspunsul colonelului însă nu era deloc cel aşteptat de ţărani. Pentru rezolvarea cererilor lor, Schultz îi îndemnă să trimită delegaţi la guvern, iar el le ceru să-şi predea armele şi să dea prinşi pe căpitani. Ripostând că ei n-au căpitani, răscoala a făcut-o ţara, colonelul indică chiar pe Horea şi Cloşca, care-i reprezentau şi se găseau în faţă, să vină cu el să le apere cauza în faţa marelui general. La strigătele unanime însă, zgomotul care se produse şi mişcarea înainte a mulţimii pentru a-l lua în mijloc, colonelul trebui să se resemneze şi să plece fără alt rezultat.

Înşelaţi, ţăranii se ridicară din nou. Poruncile lui Horea se răspândiră iarăşi prin sate. Cetele ţărăneşti se strânseră din nou, în mai multe puncte, în frunte cu căpitanii, cu planul de a lovi încă odată Abrudul, apoi Zlatna, Deva, Aiudul, de a pătrunde spre Cluj, cu gândul acum, desigur, de a nu se mai opri până când nu vor ridica toată iobăgimea Transilvaniei. Faurii bat de zor arme pentru ţărani. Dar acum era târziu. Se pierdu un timp preţios, pe care-l câştigară în schimb puterile adverse. Nobilimea era în arme, armata se găsea la porţile munţilor şi aştepta numai semnul acţiunii, iarna era aproape. Chiar în ziua când Schultz se găsea la Câmpeni, la 21 noiembrie, sosi la guvern şi primul ordin al împăratului.

Prima veste a răscoalei la Viena sosise la 12 noiembrie. Împăratul se găsea tocmai în conflict cu Olanda, pregătit de un nou război, care putea să ia iarăşi proporţii europene şi pe care voia să-l conducă însuşi. Vestea neaşteptată a unei răscoale ţărăneşti, în numele lui, în extrema opusă a imperiului, cădea într-un moment deci cât se poate de inoportun. Evenimentul nu numai că îi reţinea o parte din forţele armate, dar putea fi folosit de puterile adverse în avantajul lor. Alarmat, nu stătu mult la îndoială, ordonă reprimarea cu forţa armată a răscoalei printr-o acţiune concentrică imediată, îndreptând spre Transilvania şi unităţi din Ungaria. Primele lui ordine se adresară astfel generalilor săi: trebuie pusă imediat în mişcare armata şi, pentru că asupra mulţimii fac o deosebită impresie, să fie pornite spre ţinuturile răsculate tunurile.

Cu trupele să plece şi dregători de-ai comitatelor, care să aibă pe lângă sine şi călău, pentru a executa pe loc, după legea marţială, pe agitatori şi recalcitranţi, spre înspăimântarea şi a celorlalţi. Să nu se întrebuinţeze însă forţa decât până ce ţăranii răsculaţi se împrăştie, iar legea marţială numai pentru „răufăcătorii cei mai nelegiuiţi”. Pe capul răscoalei să se pună 300 de galbeni. Fireşte, nu numai motive de circumstanţă dictau împăratului o asemenea atitudine faţă de ţăranii răsculaţi. El era un luminist, un reformist, întruchipa absolutismul luminat şi în concepţia lui prin urmare îndreptările trebuiau să vină prin reforme luminate, de sus, nu prin răzvrătiri ale mulţimilor ignorante, de jos. Şi nici nu era pentru desfiinţarea, ci doar pentru reformarea raporturilor feudale.

Sosind rând pe rând şi alte rapoarte, mai lămuritoare, din Transilvania, trecând surpriza, ordinele împăratului se mai atenuară şi ele. Condamnă, fireşte, şi atitudinea guvernatorului, şi pe a generalului comandant, atât pentru neintervenţia armată, cât şi pentru îngăduirea insurecţiei nobilimii. Opri nobilimea să-şi facă singură dreptate. Cercetarea cauzelor, liniştirea răscoalei şi aplicarea sancţiunilor le încredinţa nu autorităţilor principatului, ci unui comisar regal, în persoana contelui Anton Jankovics, dându-i drept ajutor pe generalul Papilla. Pe generalul Preisz îl înlocui cu generalul Fabris.

Cât despre ţăranii răsculaţi, recunoaşte motivele care i-au dus la acţiunea lor disperată, căci „desigur lucrurile pot fi înăbuşite un timp cu puterea, dar când omenirea e prea mult maltratată şi când arcul e prea tare întins, cu siguranţă se frânge” - după cum scrie însuşi comisarului său. Reveni asupra severităţii de la început, însuşi răzgândindu-se că „severitatea ce-i drept supune poporul, dar nu-l convinge”, le promise amnistie generală dacă se vor supune. Nu însă şi căpitanilor. În ei nici el nu vede decât nişte „nelegiuiţi”, nişte „blestemaţi” care au amăgit mulţimile neştiutoare. În privinţa lor ascultă sfatul cancelarului Esterhazy, că amnistia nu trebuie să-i cuprindă şi pe ei.

Ordinele împăratului odată sosite, armata intră în acţiune. La 27 noiembrie intră din mai multe părţi în munţi. Fură chemaţi în ajutor iarăşi episcopii (Ghedeon Nichitici, Petru Petrovici din Arad, Popovici, din Vârşeţ, Ioan Bob din Blaj). Aceştia veniră personal sau răspândiră circulare şi preoţi pentru pacificarea ţăranilor. Armata luă şi ea cu sine preoţi instruiţi de episcopi să încerce pacificarea cetelor ţărăneşti întâlnite în cale, mai întâi cu sfatul, iar dacă nu reuşesc, să se retragă, lăsând loc acţiunii armelor. E vorba de preoţi care nu se răsculaseră sau care părăseau în noua situaţie răscoala, căci preoţii români săteşti, nedeosebindu-se încă decât prea puţin de iobagi, socotiţi adesea în iobăgime, au fost foarte mulţi implicaţi în răscoală. Nobilimea îi socotea chiar promotorii sau aţâţătorii ei. Se luară măsuri militare şi în afară, în părţile necuprinse încă de răscoală, pentru a-i stăvili întinderea. Ziarul german din Sibiu, la 6 decembrie, aducea cititorilor săi ştirea că s-a tras cordon militar şi la graniţa de sud, pentru a le tăia răsculaţilor drumul de emigrare, spre Ţara Românească, fireşte.

Gândurile mari de atac general ale ţăranilor trebuiră să se reducă repede la apărare. Ţăranii din jurul Băii de Arieş recurseră zadarnic la stratagema menită să reţină armata în înaintarea spre satele lor. Anume, satele domeniului Băii de Arieş, împreună cu altele (Ponor, Sălciua, Râmeţ, Lupşa, Valea Vinţii, Valea Şază) încheiară cu funcţionarii (nemţi) ai minelor o convenţie, prin care se angajau să-i apere de ceilalţi răsculaţi, să stea buni pentru averea, viaţa lor şi a familiilor lor, cât şi pentru mine. În schimb, ei să nu ceară să vină armată aici, sau dacă vine să le dea de ştire românilor.

Iar drept garanţie a învoielii să nu părăsească Baia de Arieş. În vederea atingerii scopului, a convingerii comandamentului militar, desigur, admiteau acum şi judecător neamţ pe domeniu, ales de români dintre funcţionarii minelor, dar să nu se mai aşeze aici nici un ungur (în textul german: nici un şpan ungur). Autorităţile văzând în convenţie o sechestrare a funcţionarilor ca ostateci, condiţionându-le viaţa de neintervenţia armatei - comitele Albei, baronul Simion Kemeny, se indignă iarăşi de îndrăzneala „acestei clase nedemne”, de cutezanţa „poporului român care nu constituie naţiune legală în această patrie” - ezitară, dar nici comanda militară şi, după ea, nici guvernul nu o aprobară. Armata apăru şi aici.

Situaţia era gravă. Ţăranii totuşi nu descurajară; primiră lupta şi cu armata. Baricadară în mai multe locuri intrările în munţi cu tăieturi de copaci, pregătind u-se să o înfrunte. Dar acum, fireşte, cu puţine şanse. În faţa armatei, cetele lor improvizate şi înarmate la întâmplare aveau puţină valoare militară, începură lupta totuşi cu succes. Cetele lor masive copleşiră unităţile militare în câteva locuri. La 27 noiembrie ţăranii din Zarand, în frunte cu Crişan, loviră pe maiorul Stoianich la Brad. Retras la Hălmagiu, îl loviră din nou, încât trebui să simuleze iarăşi o împăciuire, ca să iasă din încurcătură.

La 29 noiembrie opriră pe vicecolonelul Schultz, la Râmeţi, silindu-l şi pe el să se retragă. „Odată cu capul feciori, că vine Horea cu ţara” - se îndemnau aici ţăranii la luptă. Tot în 29 loviră la Lupşa o trupă a maiorului Dolcinengo. Aceste prime succese le săltă ţăranilor încă odată nădejdea în biruinţa cauzei lor. Respinseră amnistia generală promisă de guvern în numele împăratului, prin circulara în româneşte din 30 noiembrie. Ţăranii nu vreau să audă de ea: mai bine să piară cu toţii de paloş sau de roată decât să se întoarcă la vechea stare! De altfel ei nici nu cred că acestea sunt porunci ale împăratului, sunt iarăşi „scornite” numai de domni. Horea, căruia i se propuse şi personal amnistia dacă linişteşte poporul,” răspunse că n-are lipsă de iertarea împărătească; va linişti poporul doar când i se vor scădea sarcinile.

La Mihăleni însă, în ziua de 7 decembrie, în timp ce preoţii trimişi de episcop încercau să pacifice oastea de ţărani care ţinea calea armatei aici, colonelul Kray cu grănicerii secui îi înconjură şi apoi, după ce pacificarea nu reuşi şi preoţii se retraseră, îi lovi din trei părţi. În lupta care se deschise căzură 85 de ţărani, în frunte cu căpitanul lor, Micula Bibarţ din Blăjeni, şi fură mai mulţi prinşi şi răniţi. Colonelul putu să deschidă tăieturile de copaci făcute de ţărani la Vulcan şi să treacă spre Abrud, în care intră la 8 decembrie.

În faţa forţei armate incomparabil superioare, secondate de acţiunea de pacificare a episcopului, cetele ţărăneşti rând pe rând se dizolvă, ţăranii descurajaţi se retrag pe la casele lor sau se ascund în munţi. Nu mai rămase decât oastea lui Horea, de la Câmpeni, care stânjenea operaţiile militare în munţii Abrudului. Împotriva ei porni vicecolonelul Schultz, care la 11 decembrie intră în Câmpeni. Se dizolvă apoi şi ea. Horea, urmărit îndeaproape de armată, la 14 decembrie îşi lăsă oamenii să se împrăştie, iar el se retrase spre Râu Mare. Vreo sută de inşi îl mai petrecură până în satul său, de unde se cufundă şi el în munţi, împreună cu Cloşca. Armata pornită în urma lor, la 16 decembrie puse stăpânire şi pe satele de aici, ultimele care depuseră armele.

Răscoala fiind înăbuşită cu puterea armelor, autorităţile luară toate măsurile pentru restabilirea liniştii şi readucerea fugarilor la casele lor. Dar mai ales pentru prinderea căpitanilor. Se zvoni că ei vor să plece din nou la Viena şi astfel fură avertizate toate comitatele apropiate să aibă grijă să nu scape. Horea şi Cloşca se ascunseră în pădurea Scoruşet, în Munţii Gilăului. Aici îi prinseră, la 27 decembrie, îndrumaţi de pădurarul Anton Melzer din Abrud, câţiva ţărani chiar din satul lui Horea, nu numai ispitiţi de cei 300 de galbeni, desigur, ci şi din duşmănie lesne de înţeles - erau gornicii cu oamenii lor, adică cei urmăriţi sau loviţi de ţăranii răsculaţi - şi îi dădură în mâinile armatei.

De aici fură duşi, legaţi în lanţuri, la Alba Iulia şi închişi în celulele porţii cetăţii. Împăratul, uşurat de noua veste, ordonă personal comisarului regal ca în ce-i priveşte pe ei „să se dea exemplu răsunător, să fie purtaţi prin locurile pe unde au făcut cele mai mari ticăloşii, pentru a fi arătaţi, ca o înspăimântătoare pildă, poporului de rând şi complicilor lor amăgiţi, şi apoi să fie executaţi într-un chip spectaculos, într-o zi dinainte anunţată, într-un loc capital, unde să se poată strânge cât mai mulţi supuşi şi unde se găsesc şi cele mai neastâmpărate capete. Această execuţie trebuie să se facă sub autoritatea comisiei, ca supuşii să vadă şi să fie pentru ei vădit că aceasta e hotărâta mea voinţă “şi nu numai a guvernului sau dregătorilor comitatului”.

Crişan, urmărit de asemenea, mai scăpă o lună. La 30 ianuarie însă fu prins şi el şi închis tot la Alba Iulia. Căpitanii fură cercetaţi şi judecaţi de comisia regească încredinţată cu Investigarea cauzelor şi liniştirea răscoalei. Comisia făcu cercetări întinse, produse un material documentar impresionant. Procesul căpitanilor însă rămase mai mult o formalitate acum când sentinţa era dinainte hotărâta de împărat. Rostul cercetării lor nu mai era, desigur, decât de a stoarce eventuale destăinuiri în legătură cu originile şi desfăşurarea răscoalei. Intrigat de mărturisirile pe care ei le-ar putea face, în 7 februarie, la vestea prinderii şi a lui Crişan, împăratul însuşi scrise comisarului său să nu se grăbească cu execuţia. Dar Horea şi Cloşca nu răspunseră acestei curiozităţi a comisiei şi împăratului. Desigur, înţeleşi dinainte, de când fuseseră ascunşi împreună, se menţinură tot cursul cercetării într-o completă negaţie. Doar Crişan, care nu fusese ascuns cu ei, începu prin a-şi mărturisi deschis faptele şi pricinile care i-au pornit la răscoală. Nu instigării din afară şi nici alte motive subiective, ci greutatea de neîndurat a sarcinilor iobăgeşti.

Greutatea slujbei la domni, mărturiseşte el - în timpul muncilor grabnice iobagii au trebuit să lucreze dintr-o duminică în alta fără cea mai mică bucătură de pâine, iar în celelalte timpuri câte patru zile pe săptămână, şi trebuiau să dea şi dijme din bucate, oi, miei, porci. Dările erau şi ele prea mari, cei fără pământ trebuind să plătească câte 4-5 florini pe an, cei cu pământ câte 15-20. Au luat calea răscoalei pentru că nobilii şi dregătorii comitatului n-au voit să aducă la cunoştinţa poporului rezoluţiile prea înalte. Dar interogatoriul lui se curmă abia început. Conştient de supliciul care-l aşteaptă, se sugrumă singur în închisoare, cu curelele de la opinci. Dar nici aşa nu scăpă de rigorile sentinţei. Ea se pronunţă şi asupra corpului său neânsufleţit: fu târât la locul de osândă, unde i se tăie capul, iar trupul împărţit în patru îi fu expus în patru locuri.

Horea şi Cloşca, înainte de pronunţarea sentinţei, mai trebuiră să îndure şi calvarul ordonat de împărat: pentru a încredinţa pe ţărani că sunt într-adevăr prinşi şi nu vor scăpa de osândă, fură purtaţi în lanţuri, prin satele iobăgeşti, de la Alba Iulia la Deva şi înapoi. Sentinţa se pronunţă la 26 februarie. Amândoi fură condamnaţi, după codul terezian, să li se frângă cu roata toate membrele corpului, începând de jos în sus, mai întâi lui Cloşca şi apoi lui Horea, şi în felul acesta „să fie trecuţi de la viaţă la moarte”, corpurile lor să se despice în patru, capetele şi părţile corpului lor aşezate pe roate să se expună pe marginea drumurilor, în satele unde au comis faptele cele mai grave.

La 28 februarie apoi fură duşi în faţa cetăţii şi executaţi. Aşa cum suna sentinţa, mai întâi Cloşca, a cărui execuţie ţinu vreun ceas; primi, la intervale, vreo 20 de lovituri de roată până să-şi dea sufletul. Urmă apoi Horea, care până aci trebui să asiste la supliciul cumplit al tovarăşului său. Execuţia lui ţinu mai puţin; după câteva lovituri i se comandă lovitura de graţie. Fură împărţiţi apoi în bucăţi pentru a fi expuse, după prescripţie, la margini de drumuri. Execuţia se făcu în chipul spectaculos ordonat de împărat, în faţa comisiei, a armatei şi a vreo 6.000 de oameni. Nu mai puţini de 2.515 ţărani din 419 sate fură aduşi aici ca să vadă cu ochii lor moartea cutremurătoare şi împărţirea în bucăţi a căpitanilor lor, să poarte din om în om, din tată în fiu groaza osândei pentru asemenea îndrăzneală.

Agitaţiile mai continuară totuşi şi după aceea. Ţăranii nu se resemnară uşor la revenirea neschimbată a serviciilor iobăgeşti. Îi revoltă mai ales abuzurile nobilimii stăpâne şi ale dregătorilor săi, mijloacele cu care se despăgubesc de pieiderile suferite, furia cu care se răzbună pe iobagul dezarmat. Iobagii se împotrivesc, ameninţă, vorbesc deschis că la primăvară se vor ridica din nou. Ilie Ştefu zis şi Fârţală din Săcărâmb mărturisea intenţia de a începe din nou răscoala, mai bine, nu toamna, ci primăvara şi cu puteri mai mari decât s-a făcut, ridicând nu numai pe crişeni, ci şi pe bănăţeni. Prins în martie, fu condamnat la frângerea cu roata, pedeapsă care, la propunerea cancelariei, i se comută în închisoare pe viaţă, 50 de beţe în fiecare an şi imprimarea fierului roşu pe faţă.

Umblau zvonuri de o nouă ridicare în Zarand, în comitatul Clujului, al Târnavei şi în alte părţi. La Cluj se zvoni că chiar grănicerii năsăudeni se vor ridica. Petru Nicola din Albac, în fruntea unei noi delegaţii ţărăneşti, în drum spre Viena, le mărturisea ţăranilor din Bihor: „De n-om putea merge, om mai face una, batăr atunci de om şi pieri”. Dar acestea erau doar pâlpâiri târzii ale flăcărilor care se stingeau. Regimul luase măsuri suficiente pentru a face cu neputinţă reaprinderea lor.