Descântec

Descântecul este o specie folclorică exprimată printr-o formulă ce însoţeşte anumite practici magice destinate, cu precădere, înlăturării răului. Descântecul constă în rostirea unor versuri rituale, în care imaginile fantastice abundă, indicând o mentalitate arhaică. Având origini străvechi (asiro-babilonienii îl practicau, iar grecii l-au cunoscut prin intermediul hitiţilor), descântecul prezintă aceeaşi intensitate şi aceleaşi caracteristici formale la toate popoarele. Rostirea versurilor, însoţită de gesturi şi practici rituale, participarea activă a celui descântat şi recuzita folosită îi conferă caracter dramatic. Îl practică numai vârstnicii, mai ales femeile, şi se aplică atât oamenilor, cât şi animalelor.

După scop, descântecele se împart în două tipuri principale: curative şi vrăji sau farmece. Cele curative („de năjit”, „de orbalţ”, „de uimă”) sunt strâns legate de medicina empirică şi folosesc în general un text literar. Eficienţa acestora, reală, se datorează leacurilor provenite din plante şi, în bună măsură, autosugestiei. Vrăjile sau farmecele, mai puţin răspândite şi practicate după un ritual mai strict, sunt menite să provoace dragostea, urâtul, sărăcia, belşugul etc. „Facerile”, „desfacerile”, „descoperirea hoţilor” şi alte practici de aceeaşi natură, de asemenea însoţite de descântec, cunosc o răspândire restrânsă.

Varietatea tipologică a descântecului decurge din practicarea lui în cele mai diverse situaţii, de fiecare dată acordându-i-se o funcţie specială. Păgân la origine, descântecul a primit influenţe creştine, personajele biblice înlocuindu-le adesea pe cele mitice. Uneori această influenţă a fost atât de puternică, încât, alături de descântecul propriu-zis, pot fi întâlnite rugăciuni-descântec.

În folclorul nostru, el poartă pecetea mitologiei autohtone. Caracterul magic al acestei specii a determinat conservarea unui mare număr de elemente străvechi. Structura descântecului apropie textul de epica rituală, recitarea aminteşte de incantaţie, apelurile către supranatural stabilesc relaţii cu poezia cultică, prezenţa fantasticului şi finalul optimist trimit la basm, personajele din mitologia creştină la legendă etc.

Valoarea artistică a speciei sporeşte datorită acumulărilor de experienţă poetică din mai multe epoci. Cei care au practicat descântecul vreme îndelungată au căpătat o uşurinţă de improvizaţie generatoare de procedee noi: forma liberă a prozodiei, monologul şi dialogul, alternarea fanteziei cu elemente de grotesc, coexistenţa caracterului arhaic (cifre fatidice, formule magice, conjuraţii demonice etc.) cu cel nou (scene, limbaj din viaţa obişnuită). Alături de tropi, de personificare, iteraţie, invocaţie, blestem („Aibă mersul racului / Şi casa gândacului / Şi odihna vântului”), se întâlnesc gradaţii ascendente şi descendente, enumeraţii etc.

Predominante sunt exprimarea metaforică şi abundenţa structurilor comparative. Bolii i se porunceşte să iasă şi să piară „Ca roua de soare, / Ca spuma de mare”, duhurilor rele li se spune: „Vă duceţi în gura vântului / Să vă loviţi de toarta pământului”, iar bolnavului i se urează „Să rămâie luminat / Ca argintul cel curat, / Ca aurul strecurat”. Prin puterea de expresie şi bogăţia reliefului verbal, descântecul, în care sunt păstrate nenumărate forme arhaice de limbă românească, a influenţat poeţi ca Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Barbu, Vasile Voiculescu şi Tudor Arghezi. Ca formă de artă, această specie continuă să prezinte interes pentru creatorii literaturii culte.

Check Also

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …