Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El a slăbit - spunea regina - autoritatea acestei ţări în lume”. Or, Victoria avea o ciudată facultate de a privi mai toate problemele întocmai ca „popoarele sale”. După uciderea lui Gordon, mulţi alegători încetaseră să mai creadă în Gladstone, cu toată prodigioasa lui elocinţă.

La alegerile din 1886, după un scurt intermediu tory, obţinu o mică majoritate, dar numai datorită sprijinului irlandezilor. Ca o consecinţă paradoxală a jocului parlamentar, străinii aceştia deveneau arbitri în Anglia. Curând se răspândi zvonul că Gladstone îşi asigurase sprijinul lor în schimbul promisiunii de a le acorda autonomia (Home Rule).

Era adevărat; în aprilie 1886, primul ministru depuse în parlament un proiect în care se prevedea ca Irlanda să devină autonomă şi să se înfiinţeze la Dublin un parlament irlandez. Camerei unice (dar compusă din două categorii de membri, unii aleşi de târguri şi comitate, alţii inamovibili) urmau să‑i fie încredinţate toate afacerile interne ale Irlandei, guvernul imperial păstrând numai controlul asupra armatei, asupra vămilor şi a politicii externe.

Irlanda avea să plătească imperiului o contribuţie anuală, reprezentând partea sa din cheltuielile comune. Joseph Chamberlain, lordul Hartington şi numeroşi conducători ai partidului liberal protestară; ei ar fi acceptat la rigoare o soluţie federalistă, dar nu admiteau o soluţie separatistă. „Trecutul lui Parnell şi al prietenilor săi nu justifica încrederea lui Gladstone”, spuneau ei.

Curând aceşti unionişti, sau campioni ai unirii cu Irlanda, părăsiră partidul liberal şi, fără a se alătura încă partidului conservator, se angajară să-l sprijine împotriva lui Gladstone. Acesta făcu apel la alegători, dar răspunsul ţării fu ostil. Se aleseră 400 de unionişti, dintre care 318 erau conservatori. Partizanii lui Gladstone fuseseră învinşi şi puterea trecu în mâinile lordului Salisbury, şeful coaliţiei unioniste.

Robert Cecil, marchiz de Salisbury, privea afacerile umane cu o înţelepciune rece şi profundă. Pe vremea când fusese ministrul lui Disraeli, condamnase cu aceeaşi tărie atât visările romantice ale şefului său, cât şi idealismul lui Gladstone. Avea oroare de argumentele de înaltă moralitate pe care cea mai mare parte a oamenilor politici le aduc în sprijinul intereselor lor.

El considera societăţile umane ca nişte organisme fragile de care trebuie să te atingi cât mai puţin posibil. Când, după 20 de ani, părăsi puterea, nu rezolvase nici problemele sociale, nici chestiunea Irlandei, dar le împiedicase să dea naştere la dezordini în toată această perioadă. În politica externă, ca şi în cea internă, a căutat să se ferească de sentimente şi să gândească „în mod chimic”.

Nu voia să aibă pentru naţiunile străine nici simpatie, nici antipatie. Solitar în viaţa particulară, el accepta pentru ţara sa „o splendidă izolare”. Această atitudine a fost posibilă şi chiar rezonabilă în timpul când lordul Salisbury a fost la putere, adică până în 1902. După el avea să vină un timp în care Anglia, ameninţată, trebuia să găsească, ca pe vremea lui Pitt, un soldat pe continent.

Îndelungata guvernare a lordului Salisbury n‑a fost întreruptă decât o scurtă perioadă. La alegerile din 1892, majoritatea Camerei se alcătui din nou din liberali gladstonieni şi din irlandezi autonomişti (home rulers). Gladstone, neîmblânzit la 83 de ani, sili din nou Camera Comunelor să voteze autonomia. Dar lorzii respinseră legea, care era prea puţin populară ca să se angajeze pe această temă o luptă pe viaţă şi pe moarte cu înalta Cameră.

Retragerea lui Gladstone lăsă partidul liberal fără şef. Sir William Harcourt şi lordul Rosebery, care ar fi putut, oricare dintre ei, să ia conducerea partidului, nu se înţelegeau destul de bine ca să poată colabora. În prezenţa unor adversari atât de învrăjbiţi, rolul conservatorilor devenea uşor. De astă dată liberalii unionişti: Hartington (mai târziu duce de Devonshire), Joseph Chamberlain şi prietenii lor acceptară să intre în guvern alături de Salisbury şi nepotul său Arthur Balfour.

Era o vreme de conflicte între puterile imperialiste, de gelozii şi de intrigi. În America o ciocnire la frontiera dintre Venezuela şi Guyana britanică îl sili pe preşedintele Statelor Unite să amintească de doctrina Monroe şi s‑ar fi ajuns la război dacă Salisbury nu ar fi acceptat un arbitraj. În Africa, expediţii franceze, urcând pe văile Nigerului şi ale Congoului, anexau imense teritorii care despărţeau coloniile engleze de hinterland‑urile lor. Franţa nu avea atunci nici un motiv ca să renunţe la Egipt.

Spera să intre acolo prin Nilul de sus şi o misiune, sub ordinele comandantului Marchand, se îndrepta spre Sudan. Anglia, pe de altă parte, nu renunţase la Maroc şi un aventurier scoţian, caidul MacLean, încuraja curtea sultanului să opună rezistenţă influenţei franceze. Frontiera siameză, Madagascar, Terra Nova, erau alte pricini de discordie între cele două ţări.

Această nemulţumire latentă se transformă într‑un conflict ascuţit atunci când generalul Kitchener, după ce l-a învins pe mahdi, răzbunându‑l pe Gordon şi ocupând Sudanul, întâlni misiunea Marchand pe Nilul de sus, la Fachoda. Timp de câteva zile, războiul păru inevitabil. La Londra ziarele conservatoare erau cuprinse de un periculos acces de febră militară; ziarele liberale vorbeau pe un ton grav de datoria morală care incumba englezilor de a recuceri Sudanul pentru egipteni. Ambele părţi mobilizară flotele.

Anglia deplasa în grabă vasele sale, care se găseau împrăştiate în mod periculos, flota sa din Mediterana fiind parte la Malta, parte în Gibraltar, putând fi oricând tăiată în două de flota franceză de la Toulon. Împăratul Germaniei nutrea speranţa că va izbucni un război. Dar Delcasse crezu că‑i mai înţelept să cedeze şi să pregătească astfel o împăcare durabilă între cele două ţări. În cursul anilor care urmară acestui episod, Anglia a fost foarte nepopulară în Franţa.

La drept vorbind, ea era atunci nepopulară în îoată lumea, căci trecea printr‑una din acele perioade de orgoliu şi euforie care sunt tot atât de primejdoase pentru popoare ca şi pentru indivizi. Doctrina imperialistă, predicată pe la 1875 de Disraeli unor conservatori destul de rebeli, devenea o religie naţională. După cum expoziţia de la Crystal Palace marcase în 1851 apogeul prosperităţii industriale a englezilor, Jubileul de Diamant din 1897 marcă apogeul gloriei lor imperiale. Regina şi lordul Salisbury căzuseră de acord să facă din această sărbătoare o ceremonie internă a imperiului.

Nici un suveran străin, ci numai prinţi, oameni de stat şi soldaţi veniţi de pe toate teritoriile engleze. De câţiva ani, un poet de geniu, Rudyard Kipling, dădea o formă de neuitat sentimentelor atâtor englezi care. Împrăştiaţi pe planetă, se străduiau să menţină sub toate cerurile solidele calităţi ale caracterului britanic, aşa cum îl formau, de la Arnold încoace, şcolile publice (Public Schools).

Acestui popor moral, Kipling îi dădea motive morale ca să‑şi iubească gloria; cucerirea devenea în ochii săi o datorie; imperiul devenea „povara omului alb”. Un alt om de geniu, ministrul coloniilor, Joseph Chamberlain, radical transformat în aliat al conservatorilor, susţinea că ar trebui să se combată mizeria şi şomajul prin dezvoltarea comerţului cu imperiul. Încerca prin toate mijloacele să dea dominioanelor, coloniilor şi'metropolei sentimentul acelei unităţi pe care o cânta Kipling.

O scrisoare francată cu un penny putea să ajungă nu numai în Regatul Unit, dar şi în locurile cele mai îndepărtate ale imperiului. Dominioanele fură încurajate să‑şi facă cunoscute produsele la Londra. Chamberlain a fost cel dintâi care a înţeles că în caz de război Canada şi Australia puteau colabora la apărarea imperiului, idee care 50 de ani mai devreme ar fi părut o aberaţie şi care 15 ani mai târziu deveni o realitate.

Kipling, în timpul jubileului, publicase în Times un poem de o gravitate ameninţătoare, care produse surprindere. În mijlocul festinului, scrise pe perete un cântec biblic: „Dumnezeu al Armatelor, fii cu noi, ca să nu uităm!”. Avertisment profetic. În mai puţin de 3 ani după glorioasa procesiune a jubileului, în vârful continentului african, două mici republici de ţărani, Transvaal şi Orange, ţineau în şah cel mai puternic imperiu din lume. Spre marea surprindere a Angliei şi a Europei, acest război inegal ţinu mai bine de un an.

El evidenţie slăbiciunea armatei britanice, proasta organizare a War Office‑ului, precum şi inimiciţiile pe care le trezise Anglia în lumea întreagă prin politica sa de egoism imperial. Silindu‑i pe cei mai înţelepţi bărbaţi ai Angliei să reflecteze asupra acestei situaţii şi să‑i caute un remediu, războiul din Transvaal a avut o puternică influenţă asupra politicii europene de la începutul secolului următor. Ea îi dezgustă pentru o bună bucată de vreme pe englezi de diplomaţia autoritară, a cărei modă o introduseseră Canning şi Palmerston şi pe care nu o mai puteau justifica raporturile reale ale forţelor existente.

Când, în sfârşit, victoriile lui Roberts şi Kitchener îngăduiră să se semneze o pace victorioasă cu burii, pacea fu destul de moderată. Cele două republici fură anexate, dar Anglia acordă fermierilor învinşi o generoasă indemnizaţie care le permise să‑şi reconstruiască fermele şi să‑şi repună la punct ogoarele. Când generalii buri, după câteva luni, veniră la Londra, fură primiţi cu un entuziasm care‑i surprinse.

În 1906 ambele republici primiră dreptul de a‑şi alcătui guverne parlamentare şi, în 1910, luă fiinţă Uniunea Sud‑Africană, compusă din Colonia Capului, Orange şi Transvaal. Nimic nu face mai multă onoare politicii engleze decât loialismul cu care republicile sud‑africane au participat la apărarea imperiului în timpul marelui război. Generalul Botha şi generalul Smuts, veterani ai războaielor împotriva Angliei, se numărară între 1914 şi 1919 printre consilierii săi cei mai ascultaţi şi printre cei mai demni de a fi ascultaţi.

Regina Victoria n‑a văzut sfârşitul războiului. Ea murise în 1901, după o domnie de 63 de ani, cea mai fericită poate din istoria Angliei, cea în cursul căreia ţara acceptase fără război civil, fără suferinţe grave o revoluţie mult mai profundă decât aceea din 1688, în timp ce regatul devenea nu numai cu numele, dar şi în fapt un imperiu. Ea avusese ca supuşi pe: Dickens, Thackeray, George Eliot, surorile Bronte, Macaulay, Carlyle, Newman, Tennyson, Ruskin, William Morris, Rossetti, Browning, Thomas Hardy şi, spre sfârşitul domniei, pe: Meredith, Swinburne, Oscar Wilde, Stevenson, Kipling; dar literatura n‑o interesase decât (şi puţin de tot) pe vremea când trăia „scumpul ei Albert”.

Curiozitatea şi măreţia ei s‑au manifestat în alte domenii. Ea restabilise şi înălţase demnitatea regală, compromisă de ultimii hanovrieni. Graţie ei, monarhia constituţională devenise o formă de guvernare acceptată, încercată, de dorit. În afară de perioada atât de îndepărtată a adolescenţei sale, a avut totdeauna înţelepciunea să cedeze atunci când se găsea în dezacord cu miniştrii săi, „dar îşi reţinuse şi ceruse trei drepturi esenţiale! dreptul de a fi consultată, dreptul de a încuraja şi dreptul de a avertiza”.

Era destul pentru un suveran, mai ales după o lungă domnie, ca să poată exercita o influenţă moderatoare asupra unor miniştri respectuoşi. La începutul domniei şi din nou pe la 1870 - când regina, devenită „văduvă profesională”, păruse a se dezinteresa de regat - se ridicaseră valuri de republicanism; în clipa morţii reginei, dragostea englezilor pentru monarhie era tot atât de mare, poate mai mare încă decât pe vremea Elisabetei. Fiul şi nepotul Victoriei aveau, prin înţelegerea meseriei de rege, să încălzească şi să înrădăcineze acest sentiment.

Victorianismul murise înaintea Victoriei. În jurul prinţului de Wales se formase o societate nouă, antivictoriană prin reacţie, mai liberă în moravuri şi în discuţii, mai accesibilă decât curtea noilor oameni ai banului (moneyed men), americani şi evrei. Nici clasele mijlocii nu se mai agăţau cu atâta pasiune de compromisul victorian. Moda condamna pe marii poeţi şi romancieri ai epocii victoriene.

Pe vremea când Marcel Proust, adolescent, o admira pe George Eliot, Anglia îl citea pe Oscar Wilde. Ca şi în Franţa, romantismului ştiinţific şi religiei progresului, le‑au urmat îndoielile şi descurajarea. Semizeii victorianismului, Spencer şi chiar Darwin, îşi văzură altarele dărâmate. Samuel Butler îşi bătea joc în acelaşi timp (în Erewhon) şi de evoluţionism şi de creştinism.

Unii căutau refugiu în estetismul decadent al Yellow Book‑ului. Alţii, mai viguroşi, nu criticau decât ca să reconstruiască. Se ridica repede o nouă generaţie de scriitori, care, prin Bernard Shaw, H.G. Wells, Arnold Bennett, John Galsworthy, avea să înveţe burghezia engleză care sunt noile valori morale. „Daily Mail”, ziar de jumătate de penny, fondat de Harmsworth (mai târziu lord Northcliffe) în 1898, se răspândi imediat în masele largi populare.

Locul sporturilor în viaţă şi în preocupările englezilor se mărea. Victorienii din 1850 jucaseră crochet, trăseseră cu arcul; cei din 1900 jucau tenis, golf; crichetul, fotbalul, cursele, vânătoarea erau distracţii permanente. Sfârşitul domniei fu marea epocă a bicicletei. Se năştea automobilul şi Wells vestea unui public incredul că într‑o bună zi automobilul va alunga caii de pe drumuri. Opt ani după moartea Victoriei, în 1909, Bleriot avea să traverseze Canalul Mânecii pe un aparat de zburat.

După jubileul din 1897, constructorii unei ciudate maşini, cinematograful, putură arăta reginei propria sa imagine în mers. Nici o clipă, în tot timpul acestei îndelungate domnii, ingeniozitatea savanţilor şi a inventatorilor nu‑şi încetinise avântul. Febra de genialitate, care cuprinsese umanitatea începând din 1760, îşi păstra caracterul acut; părea greu de crezut ca într‑o bună zi ea să nu producă un accident grav.

Check Also

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …