Declanşarea Războiului de Independenţă din 1877-1878

Opinia publică din România urmărea cu deosebită atenţie evoluţia situaţiei internaţionale şi, mai ales, jocul raporturilor dintre marile puteri care, în primele luni ale anului 1877, au condus inexorabil spre blocarea oricăror soluţii paşnice, prin tratative, ale crizei orientale. Declanşarea unui nou război între imperiile rus şi otoman, devenită iminentă după refuzul Porţii de a accepta protocolul de la Londra, a impus guvernului de la Bucureşti să acţioneze rapid pentru a evita transformarea ţării noastre în teatrul unei conflagraţii pustiitoare sau într-o monedă de schimb la masa tratativelor postbelice.

Evoluţia evenimentelor a infirmat, cu fiecare zi mai mult, aprecierile făcute de o parte a grupărilor politice că România ar fi putut să mai menţină în continuare orientarea neutralistă de până atunci. Pregătirile de război ale Rusiei şi Porţii intraseră în faza finală, iar cea mai mare parte a forţelor lor armate se concentra la frontierele ţării noastre. Planurile de campanie şi dispunerea forţelor militare ale celor două imperii în ajunul declanşării războiului reprezentau o serioasă agravare a situaţiei României şi cereau din partea ei o politică de maximă precauţie şi prevedere.

Planul campaniei şi forţele militare ale Rusiei

După o scădere relativă în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeei (1853-1856), Rusia îşi refăcuse treptat puterea militară de care avea nevoie pentru a participa cu şanse de reuşită la cursa angajată alături de celelalte mari state pentru împărţirea şi reîmpărţirea zonelor de dominaţie şi influenţă. Accentuarea stării de dezagregare a imperiului otoman, „omul bolnav” a cărui moştenire tenta irezistibil, cu nuanţe diferite, toate imperiile vremii, acţiona ca un puternic factor catalizator al vechilor planuri ruse vizând zona balcanică şi Constantinopolul, cu marile lor resurse economice şi deosebita importanţă strategică.

Deşi modernizarea armatei, instruirea şi dotarea ei prezentau încă - potrivit aprecierilor oficiale ruse - destule carenţe, puterea militară a imperiului rus, în ansamblul ei, era totuşi considerabilă. Alcătuită, potrivit legislaţiei în vigoare, din trupe regulate (active, de rezervă, de completare şi auxiliare), neregulate şi miliţii, armata rusă putea să mobilizeze efective uriaşe - şi acesta avea să fie, de altfel, unul dintre factorii decisivi în noua confruntare militară cu imperiul otoman.

Armata rusă avea în dotare un material variat, cu performanţe tehnice foarte inegale. Astfel, infanteria poseda, în cea mai mare parte, puşti Krnka, cu bătaie mică (850 m) şi debit redus, dar şi puşti Berdan, apreciate pentru calităţile lor balistice (bătaie circa 1.100 m). Materialul de artilerie consta din: tunuri calibru 105 mm, cu bătaie de 3.000 m şi calibru 85 mm, cu bătaia de 2.400 m; tunuri de munte calibru 75 mm, cu bătaie de 1.400 m.

Ca muniţie se foloseau obuzele percutante şi incendiare, şrapnelul şi cutia cu mitralii. După aprecierile unor specialişti, artileria rusă se afla sub nivelul calitativ al celei turceşti, dar o depăşea considerabil din punct de vedere cantitativ, îndeosebi în privinţa dotării cu tunuri de calibru mare. Comandanţii ruşi nu foloseau artileria masat şi, de regulă, evitau tragerile împotriva infanteriei inamice care înainta desfăşurată în atac.

Ca urmare a interdicţiei impuse Rusiei după războiul Crimeei de a avea flotă militară în Marea Neagră, interdicţie devenită caducă după 1870, imperiul rus dispunea în acest bazin de 39 de nave, în majoritate auxiliare, din care numai două erau cuirasate, însă practic puteau servi doar ca baterii plutitoare pe lingă porturi. Iniţial Rusia nu dispunea de vreo flotă pe Dunăre, întrucât nu era ţară riverană. După declararea războiului aveau să fie transportate pe uscat mijloace navale, înjghebându-se aici o flotă fluvială compusă din 14 şalupe cu aburi (destinate mai ales pentru minări şi atac cu torpile) şi 20 de bărci cu rame.

Dată fiind această situaţie precară, comandamentul rus a solicitat şi obţinut totodată ca să preia - cu o parte din echipaje - navele militare fluviale ale României („Ştefan cel Mare”, „România”, „Rândunica”, „Fulgerul” şi 4 şlepuri), precum şi alte ambarcaţiuni. Pe măsură ce raporturile cu imperiul otoman degenerau spre o confruntare militară, Marele stat major rus a accelerat lucrările de întocmire a unui plan de campanie în conformitate cu concepţia strategică şi obiectivele pe care le urmărea. La baza lui stătea ideea - tradiţională în campaniile dezlănţuite de Rusia contra Turciei - de a desfăşura operaţiile pe două teatre, situate în zone geografice aflate la o distanţă apreciabilă: unul european, în Peninsula Balcanică, şi celălalt asiatic, în teritoriul otoman limitrof imperiului rus.

Potrivit aprecierilor Marelui stat major rus, teatrul de operaţii principal era cel european, deoarece, pe de o parte, aici puteau fi atinse pe calea cea mai scurtă obiectivele vitale vizate de Rusia în imperiul otoman - Constantinopolul, strâmtorile etc. -, iar, pe de altă parte, se luau în calcul avantajele unei conlucrări cu popoarele balcanice angajate în lupta pentru independenţă, cărora propaganda rusească le inculcase decenii de-a rândul imaginea unei Rusii eliberatoare şi protectoare a creştinilor. Revoluţionarii ruşi, îndeosebi marxiştii, au relevat cu vehemenţă inexactitatea acestor susţineri ale oficialităţilor de la St. Petersburg.

Astfel, Lenin arăta că „politica dusă şi de Austria şi de Rusia, atât în timp de pace, cât şi în timp de război, e o politică de înrobire a naţiunilor şi nu de eliberare a lor”. Deşi secundar, teatrul de operaţii asiatic intra, de asemenea, cu o cotă în calcule, deoarece putea imobiliza o parte din forţele militare otomane - uşurând desfăşurarea campaniei din Balcani - şi viza teritorii pe care guvernul de la St. Petersburg dorea de mult să le anexeze. În funcţie de această concepţie generală, comandamentul rus a decis să acţioneze cu o grupare principală pe teatrul de operaţii european şi cu una secundară pe cel asiatic.

Probabilitatea ca războiul să se desfăşoare prioritar în Europa avea implicaţii grave pentru situaţia României, căci Rusia nu dispunea aici de o frontieră comună cu imperiul otoman şi nici de o flotă capabilă să transporte trupele pe Marea Neagră până în Peninsula Balcanică. Avea să devină România, din nou, teatru de război pentru armatele celor doi coloşi, cel puţin în prima fază a conflictului, aşa cum se petrecuseră lucrurile de atâtea ori în trecut, cu toate urmările grave de ordin economic, social, sanitar, politic şi teritorial bine cunoscute din experienţa războaielor ruso-turce purtate în 1768-1774, 1806-1812, 1828-1829? Tratativele stăruitoare duse de guvernul român cu cel rus au urmărit în principal tocmai evitarea acestei situaţii; partea română ţintea, aşa cum s-a mai arătat, ca trecerea oştirilor ruseşti prin România să fie încadrată juridic de un act oficial încheiat cu Rusia de la stat la stat, act ce se afla la începutul lui 1877 în proces de gestaţie.

Analiza configuraţiei geografice a Peninsulei Balcanice a condus comandamentul rus la concluzia că pentru atingerea obiectivului principal - Constantinopolul - se puteau urma trei direcţii: prima - peste cursul inferior al Dunării, prin Dobrogea şi peste Balcanii Mici (ramura estică a Munţilor Balcani); a doua - cu axul general Zimnicea-Şiştov - pasul Şipka-Adrianopol-Constantinopol; a treia - mai la vest, în lungul Iskerului - bazinul Sofia-Adrianopol-Constantinopol.

Prima direcţie avea avantajul că era cea mai scurtă, străbătea obstacolul muntos pe partea lui cea mai accesibilă şi nu necesita o schimbare a bazei de operaţii, dar prezenta şi mari inconveniente: trecea prin teritoriul strimt şi lipsit de comunicaţii al Dobrogei, unde nu se puteau desfăşura forţe numeroase; trupele de pe această direcţie s-ar fi izbit frontal de cadrilaterul, un vechi spaţiu fortificat de otomani, Rusciuk - Silistra - Şumla-Vama, apărat de cea mai puternică grupare a adversarului; în sfârşit, armata rusă ar fi avut continuu ameninţat flancul stâng de pe Marea Neagră, care era dominată cantitativ şi calitativ de flota otomană. Cea de a treia direcţie era excentrică, prea aproape de Austro-Ungaria şi, în plus, străbătea Balcanii prin partea lor cea mai greu accesibilă.

Spre deosebire de acestea, direcţia de operaţii centrală prezenta mai multe avantaje: forţarea Dunării se putea realiza în zona Zimnicea-Şiştov, unde fluviul nu avea o lărgime prea mare, iar sistemul de comunicaţii permitea concentrarea forţelor şi ulterior desfăşurarea lor lesnicioasă la sud de Dunăre; Balcanii, deşi destul de înalţi şi cu pante repezi, puteau fi străbătuţi în zona lor centrală prin şapte trecători; forţele ruse aveau posibilitatea să se interpună de la început între gruparea otomană de la Vidin şi cea din cadrilater; în zona de forţare se găseau puţine trupe otomane, care, prin urmare, ar fi avut de acoperit arii întinse.

Având în vedere avantajele şi dezavantajele celor trei direcţii, planul de campanie rus a optat pentru următoarea soluţie: a se concentra forţele în România, cu o grupare principală la sud de Bucureşti şi cu o grupare secundară în zona Brăila - Galaţi. Gruparea principală urma să forţeze Dunărea în zona Zimnicea - Şiştov, iar după trecerea fluviului să înainteze cu majoritatea forţelor spre sud, să treacă Balcanii şi să ajungă în final la Constantinopol. Gruparea secundară, din zona Brăila-Galaţi, avea misiunea să execute acţiuni demonstrative pentru a atrage forţe otomane cât mai numeroase în nordul Dobrogei şi a uşura astfel desfăşurarea ofensivei grupării principale.

Armata rusă destinată să acţioneze pe teatrul de operaţii european - denumită Armata de sud -, având comandant de căpetenie pe marele duce Nicolae, iar ca şef de stat major pe generalul-adjutant A.A. Nepokoiciţki, cuprindea spre sfârşitul lunii martie 1877 următoarele mari unităţi: Corpul 8, comandat de generalul-locotenent F.F. Radeţki (diviziile 9, 14 infanterie şi 8 cavalerie); Corpul 9, comandat de generalul-locotenent baron N.P. Krudener (diviziile 5, 31 infanterie şi 9 cavalerie); Corpul 11, comandat de generalul-locotenent A.I. Şahovskoi (diviziile 11, 32 infanterie şi 11 cavalerie); Corpul 12, comandat de generalul-adjutant P.S. Vannovski (diviziile 12, 33 infanterie şi 12 cavalerie).

În compunerea Armatei de sud mai intrau: o brigadă de tiraliori, o brigadă de săpători, o divizie de cazaci de Caucaz, 9 regimente de cazaci de Don, artilerie de asediu şi alte câteva unităţi. Ea totaliza: 111,5 batalioane, 151,5 escadroane şi sotnii, 472 de guri de foc de campanie şi 220 de asediu, cu un efectiv de 158.834 de militari. Acestor forţe li s-au adăugat ulterior alte mari unităţi active şi trupe din rezerve, totalul forţelor ruse destinate teatrului de război din Europa ridicându-se, spre sfârşitul lunii iunie, la 183,5 batalioane, 211,5 escadroane şi sotnii, 802 guri de foc, cu un efectiv de circa 260.000 militari; la această cifră aveau să se adauge treptat voluntarii bulgari.

Planul de campanie şi forţele militare ale Imperiului Otoman

Comparativ nu numai cu imperiul rus, dar şi cu propria situaţie dintr-un trecut nu prea îndepărtat, imperiul otoman dispunea de un potenţial militar în vizibilă scădere, inferior cantitativ - dar, sub multe aspecte, şi calitativ - aceluia al puternicului său adversar. Potrivit unei legi de organizare a armatei promulgată în 1869, forţele militare otomane aveau următoarea compunere:

  • Armata activă (nizamii), cu un efectiv de 210.000 de militari, împărţiţi în două categorii: 150.000 în serviciul activ şi 60.000 în concediu (htiat). Durata serviciului la nizami era de şase ani.
  • Armata de rezervă (redifii), care totaliza 192.000 de militari, împărţiţi la rândul lor în două clase: în prima clasă erau înregistraţi, pentru trei ani, cei care terminaseră serviciul la nizami şi htiat, precum şi acei tineri între 20 şi 29 de ani care din diverse cauze fuseseră lăsaţi la vatră înainte de termen din serviciul activ; în clasa a doua erau înscrişi, pentru încă trei ani, gradaţii din prima clasă de redifi.
  • Miliţiile (mustafizii), ale căror efective se ridicau până la circa 300.000; din ele făceau parte, pentru o durată de opt ani, toţi bărbaţii care efectuaseră serviciul la redifi.

Pe lângă trupele regulate, în caz de război imperiul otoman constituia şi unităţi neregulate, în special de cavalerie (başbuzuci). Infanteria otomană avea ca subunitate de bază batalionul (tabor), compus din opt companii (buluc); efectivul complet al unui batalion era de 774 de militari. Un regiment de infanterie avea în compunere trei batalioane. Subunitatea de bază a cavaleriei era escadronul, cu un efectiv de 143 de călăreţi.

Regimentul de cavalerie (alai) era format din şase escadroane. La artilerie subunitatea de bază era bateria, compusă din 6 tunuri şi 12 chesoane de muniţii; efectivul bateriei era de 110 militari şi 117 cai. Trei baterii formau un batalion, iar patru batalioane de artilerie un regiment. În timpul războiului, datorită pierderilor suferite în luptă şi faptului că armata otomană nu dispunea de rezerve instruite care să le înlocuiască, efectivele subunităţilor, în special ale celor de infanterie, au fost mult mai mici decât cele prevăzute (de exemplu, unele batalioane de infanterie au avut, adeseori, numai 250 de militari şi chiar mai puţin).

Legea de organizare a armatei din 1869 a prevăzut constituirea de brigăzi (liva) de infanterie, a câte două regimente, şi divizii de infanterie (fîrka), a câte două brigăzi. Diviziile erau constituite în corpuri de armată (kolordu). Un corp de armată cuprindea două divizii de infanterie, o divizie de cavalerie şi un regiment de artilerie. Câteva corpuri de armată constituiau o armată (ordu). Aceasta nu era însă practic o mare unitate strategică combatantă, ci doar ceea ce mai târziu s-a numit în diverse ţări regiune militară sau circumscripţie militară, adică un vast eşalon teritorial de recrutare, administrare şi instruire de trupe.

Chiar organizarea de mari unităţi tactice nu s-a realizat în practică decât într-o măsură neînsemnată. După nevoile de moment se constituiau grupări formate dintr-un număr variabil de batalioane, escadroane şi baterii, care se desfiinţau după îndeplinirea misiunii fixate. Acest sistem de organizare fusese abandonat de către principalele armate din Europa, căci făcea imposibilă constituirea unor comandamente stabile, care să-şi instruiască din timp trupele şi să le asigure coeziunea morală cerută de lupta modernă.

Materialul din dotarea armatei otomane era, în general, superior celui rusesc. Infanteria era înzestrată în proporţie de două treimi cu puşca Henry-Martini, care avea bătaia de 1.200 m şi se încărca pe la culată; restul infanteriei - cu puşca Snyder, care prezenta calităţi balistice mai reduse. Cavaleria dispunea de puşti cu magazie Winchester, cu bătaia de 950 m. O parte din călăreţi aveau lănci, săbii şi revolvere. Majoritatea artileriei era înzestrată cu tunuri de oţel ghintuite, provenite de la uzinele Krupp, cele mai bune guri de foc din acel timp. Ele trăgeau obuze percutante, şrapnele şi mitralii şi dispuneau în general din abundenţă de proiectile.

Imperiul otoman avea o importantă flotă maritimă şi fluvială, considerată de observatorii contemporani ca una din cele mai moderne şi puternice, rezultat al unor eforturi deosebite făcute în deceniul care precedase conflictul militar izbucnit în 1877. Ansamblul mijloacelor navale însuma 122 de unităţi, dintre care 22 de nave cuirasate moderne. În mările Neagră şi Marmara exista o flotă cuirasată de 15 nave (fregate, corvete, monitoare), plus 18 nave de luptă necuirasate (în Marea Neagră) şi multe vase auxiliare. Pe Dunăre forţele otomane dispuneau de 23 de bastimente (5 canoniere cuirasate, 6 monitoare, 12 canoniere de lemn).

Deşi războiul devenise iminent, abia la 13/25 martie 1877 sultanul a cerut să fie informat asupra situaţiei armatei otomane şi a proiectelor planurilor de operaţii. Cu acest prilej, sultanul a sugerat - în acord cu opinia „militarilor informaţi” - că „cel mai bun mijloc de acţiune ar fi de a duce teatrul de război în România, ceea ce era cel mai bun mijloc de a acoperi Bulgaria şi, conform legilor răsboiului, de a procura trupelor sultanului cele mai multe avantaje posibile pentru operaţiunile lor. Sultanul mai adăuga că se considera îndreptăţit de a ocupa România, chiar înaintea declaraţiunei de răsboi”. Pregătirile pentru aplicarea acestui proiect au şi început, dar au fost sistate curând de Consiliul de război otoman, întrucât în sânul lui existau puternice divergenţe.

La 12/24 aprilie 1877 sultanul a adresat Ministerului de Război o scrisoare în care se schiţau liniile unei orientări diferite de cea expusă mai sus: „Cum e imposibil de a ţine toată linia de apărare a Dunărei, de la Macin la Vidin, e necesar de a atrage de la începutul răsboiului pe inamic în inima ţărei şi acolo a-i da bătălia. Dacă e învins, îl forţăm să treacă Dunărea şi-l urmărim până la Prut; în cazul contrariu, retrăgându-ne spre Balcani şi ţiind Varna, Burgas şi alte puncte importante din raza Balcanilor, ne va fi posibil de a împiedica pe inamic să se întindă.

De aceea trebuie să dispunem de trupe în cadrilaterul Rusciuk-Silistra-Şumla-Varna şi a ocupa pe flancul drept linia Cernavodă-Constanţa, lăsând cu toate acestea pe flancul stâng al liniei, de la Şiştov la Rahova, trupe suficiente. Pentru a observa pe români şi a preveni întrunirea ruşilor cu sârbii, trebuie a avea un detaşament special la Vidin”. Aceste idei au stat la baza concentrării iniţiale a forţelor otomane din primul eşalon strategic.

La începutul războiului forţele otomane din Peninsula Balcanică destinate să acţioneze împotriva armatei ruse erau dispuse astfel: Armata de Şumla - 50 de batalioane, 31 de escadroane, 8 companii de jandarmi călări, 13 detaşamente de cavalerie neregulată, 17 baterii; gruparea de la Silistra - 32 de batalioane, 4 escadroane, o baterie; Corpul de la Rusciuk - 30 de batalioane, 2 escadroane, 2 baterii; Corpul de la Vidin - 44 de batalioane, 6 escadroane, 10 baterii; Divizia de la Varna - 12 batalioane, 2 escadroane, 2 baterii; trupele detaşate la Târnovo, Şipka, Zlatiţa şi Sofia - 42 de batalioane, 9 escadroane, 3 baterii.

Efectivul unui batalion era de 600-800 de luptători, al escadronului de 70-100; bateriile erau organizate pe 6 piese. În total, 210 batalioane, 54 de escadroane, 35 de baterii. Potrivit surselor otomane, efectivul total al acestor forţe însuma 186.000 de militari, cifră apropiată de cea indicată de izvoarele oficiale ruseşti (189.000 de militari). Alte trupe formau garnizoanele cetăţilor de pe Dunăre şi de la mare şi asigurau paza diferitelor depozite. Faptul că ofensiva adversă a surprins comandamentul otoman fără un plan de campanie stabilit şi cu trupele fărâmiţate şi răspândite pe un spaţiu foarte întins a uşurat reuşita primelor acţiuni ale forţelor ruse.

Convenţia româno-rusă din 4-16 aprilie 1877

Evenimentele se îndreptau spre declanşarea ostilităţilor. Decretată încă din noiembrie 1876, mobilizarea armatei ruse se efectua pe întregul cuprins al imperiului, cu toate că existau o serie de dificultăţi generate de starea precară a sistemului de comunicaţii şi de lipsa unui plan corespunzător. La începutul lunii decembrie 1876 au început să se efectueze transporturile de concentrare a trupelor către zonele fixate.

Fiind lipsit de informaţii reale asupra forţelor otomane şi acordând credit relatărilor ambasadorului rus de la Constantinopol, care era convins că Poarta, puternic angajată în conflictul armat cu popoarele balcanice, nu va putea să opună o rezistenţă serioasă, comandamentul rus a mobilizat, aşa cum s-a arătat mai sus, numai 4 corpuri de armată, precum şi un număr relativ restrâns de mari unităţi şi unităţi independente; 2 corpuri de armată au fost mobilizate pentru acoperirea coastelor Mării Negre.

Aria de concentrare a primului eşalon de forţe a fost stabilită iniţial în Basarabia, deoarece la acea dată încă nu fusese încheiată convenţia cu România. Concentrarea a durat aproape 40 de zile. În spaţiul respectiv marile unităţi ruse au fost dislocate astfel: Corpul 8, în zona Chişinău; Corpul 9, în zona Bălţi; Corpul 11, în zona Tighina; Corpul 12, în zona Orhei; 6 regimente de cazaci acopereau spaţiul de concentrare spre Jmerinka şi 3 spre Bălţi; o brigadă de tiraliori şi rezerva armatei, în zona Chişinău.

Măsuri militare a adoptat şi comandamentul armatei otomane; mobilizarea şi concentrarea rezervelor destinate defensivei liniei Dunării au început la mijlocul lunii martie 1877, imediat după ce a devenit cunoscut conţinutul protocolului de la Londra. În aceste împrejurări dramatice, când la frontierele de sud şi de est ale României armatele celor două mari imperii stăteau gata să se arunce una împotriva celeilalte, tensiunea în cercurile politice şi în opinia publică românească a devenit maximă. Orice amânare a unei decizii în privinţa poziţiei faţă de iminentul conflict putea să aibă urmări tragice.

Devansând adoptarea acestei decizii, guvernul român a luat unele măsuri în domeniul militar menite să întărească securitatea teritoriului naţional. La 31 martie / 12 aprilie 1877 Consiliul de Miniştri a hotărât să se efectueze mobilizarea întregii armate române. La 2/14 aprilie, în locul colonelului George Slăniceanu, a fost numit ca ministru de Război generalul de brigadă Alexandru Cernat. Concomitent au avut loc contacte între reprezentanţii guvernelor român şi rus pentru a soluţiona ultimele detalii implicate de semnarea convenţiei referitoare la trecerea trupelor ruse prin teritoriul statului nostru şi a sonda posibilităţile unei eventuale cooperări a armatei române la războiul împotriva imperiului otoman.

Având în vedere gravitatea implicaţiilor oricărei decizii în aceste probleme, la palatul princiar din Bucureşti a fost convocat un consiliu de coroană la care au fost invitaţi să ia parte membrii guvernului şi - la propunerea primului ministru I.C. Brătianu - alţi foşti înalţi demnitari şi oameni politici. Majoritatea celor convocaţi (domnitorul, aproape toţi membrii guvernului, Mihail Kogălniceanu şi C.A. Rosetti) s-au pronunţat în favoarea semnării neîntârziate a convenţiei cu Rusia şi a participării armatei române la război în alianţă cu vecinul de la răsărit.

Ei şi-au exprimat, în cursul dezbaterilor îndelungi care au avut loc cu acest prilej, opinia că prin menţinerea neutralităţii s-ar fi ajuns la „nimicirea României ca stat”. Teama că ţara noastră, lipsită de garanţia colectivă a marilor puteri europene, ar fi putut să cadă sub o nouă dominaţie - a Rusiei - i-a determinat, totuşi, pe unii participanţi (D. Ghica, C. Bosianu, I. Ghica, M. Costache Epureanu, A.G. Golescu) să opteze în favoarea menţinerii neutralităţii şi să recomande ca armata română să fie retrasă în zona muntoasă a Olteniei, unde să aştepte desfăşurarea evenimentelor.

Zarurile fuseseră aruncate. În seara aceleiaşi zile doi ofiţeri trimişi special în misiune la Bucureşti de către Statul major general rus au dezbătut cu domnitorul detaliile trecerii trupelor ruse prin România şi aspectele unei eventuale cooperări militare. De asemenea, Statul major general român a trimis, în acelaşi scop, doi ofiţeri la Chişinău. Orientarea adoptată la consiliul de coroană a antrenat şi unele modificări în componenţa guvernului. Titular al Ministerului de Externe a fost numit din nou, la 3/15 aprilie, Mihail Kogălniceanu, care, prin bogata lui experienţă politică, prestigiul şi întinsele relaţii avute atât în ţară cât şi peste hotare, putea să aducă o contribuţie mai marcantă la afirmarea orientării independente a României.

A doua zi - 4/16 aprilie - Mihail Kogălniceanu a parafat, împreună cu baronul Dmitri Stuart, consilier de stat, agent diplomatic şi consul general al Rusiei, textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, în ultima versiune, asupra căreia guvernele celor două state căzuseră deja de acord. Articolul 1 al convenţiei prevedea că guvernul princiar român se angaja să asigure „armatei ruse care va fi chemată a merge în Turcia libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. Cheltuielile ocazionate de această trecere (transport, aprovizionare cu subzistente, spitalizare etc.) urmau să fie suportate în întregime de guvernul imperial.

În articolul 2 s-a prevăzut expres obligaţia asumată de guvernul Rusiei de a nu se amesteca în treburile interne ale României şi de a respecta integritatea hotarelor ei: „Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul majestăţii sale imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului Român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”. Articolul 3 stipula că problemele de detaliu ce decurgeau din trecerea trupelor ruse prin România aveau să facă obiectul unei convenţii speciale - de fapt o anexă a documentului de mai sus -, iar articolul 4 că guvernul român se angaja să supună textele celor două convenţii ratificării Parlamentului pentru a deveni imediat executorii.

Mihail Kogălniceanu şi Dmitri Stuart au semnat, cu acelaşi prilej, textul convenţiei speciale, care, în 26 de articole, reglementa toate detaliile obligaţiilor reciproce asumate de cele două guverne în acord cu prevederile convenţiei de bază permiţând trupelor ruse să treacă prin România. Guvernul român se angaja să acorde armatei ruse dreptul de a folosi căile ferate, comunicaţiile fluviale, drumurile, poşta şi telegraful, de a-şi procura - din resursele româneşti disponibile - subzistente, furaje etc., de a utiliza pentru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor reţeaua stabilimentelor sanitare existente în ţară, de a beneficia de înlesniri în ceea ce priveşte campamentul şi bivuacarea trupelor etc. În general, trupelor ruse aflate în trecere prin România li s-au asigurat condiţii identice sau foarte apropiate de acelea de care se bucura şi armata română.

La rândul lui, guvernul rus s-a angajat să efectueze toate plăţile ocazionate de prezenţa armatei sale pe teritoriul României la preţuri calculate pe baza unităţii monetare române sau franceze, să asigure respectarea strictă a itinerarelor de marş şi zonelor de staţionare stabilite de comun acord, să interzică comandamentelor ruse de a se amesteca în exercitarea atribuţiilor administraţiei civile şi militare româneşti.

Raporturile de orice natură între autorităţile militare ruse şi autorităţile militare şi civile române urmau să fie reglementate prin intermediul unor comisari speciali numiţi de guvernul român. În acelaşi scop, un comisar general român avea să fie delegat pe lângă comandantul de căpetenie al trupelor ţariste pentru toată durata trecerii lor prin ţara noastră. În sfârşit, convenţia specială a stipulat expres că trupelor ruse li se interzicea să intre în capitala României.

Semnarea convenţiei româno-ruse a marcat un moment important în evoluţia relaţiilor dintre cele două state. În primul rând, pentru că după 166 de ani de la tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare trupele ruse aveau să intre pe teritoriul românesc nu în postura unei armate de ocupaţie, ci cu consimţământul guvernului român şi în condiţii riguros reglementate. Analiza prevederilor convenţiei atestă, în al doilea rând, faptul că România şi Rusia au contractat reciproc angajamente ca state libere şi egale în drepturi, fără obişnuitele limitări sau ştirbiri practicate în epocă de marile puteri în raporturile lor cu ţările mici şi mijlocii.

În fapt, Rusia a fost primul stat care a încheiat un tratat cu România ca ţară pe deplin independentă şi suverană, deşi neatârnarea acesteia faţă de imperiul otoman nu fusese proclamată oficial. În al treilea rând, imperiul rus şi-a asumat printr-un act cu valoare juridică internaţională obligaţia de a respecta rânduielile politice interne şi integritatea teritorială a României. Convenţia din 4/16 aprilie a deschis, totodată, calea spre o cooperare militară între cele două state vecine, deşi în această direcţie rămăseseră încă de soluţionat numeroase probleme complicate.

Mobilizarea generală a armatei române

Inevitabilitatea declanşării războiului, iminenţa pătrunderii trupelor ruse pe teritoriul ţării noastre şi a marşului lor strategic spre Dunăre au determinat guvernul de la Bucureşti să adopte măsurile care se impuneau pentru mobilizarea imediată a armatei. La 6/18 aprilie 1877 s-a dat publicităţii decretul de mobilizare, al cărui text fusese aprobat încă la 1/13 aprilie.

Conform prevederilor decretului, erau mobilizate „armata permanentă şi cea teritorială, cu rezervele lor”; miliţiile se constituiau, după nevoi, în „corpuri active, spre a lua parte la această mobilizare”; în fine, gărzile orăşeneşti trebuiau ca „pe timpul concentrării trupelor să facă serviciurile prevăzute de lege”. În terminologia vremii, trupele permanente, teritoriale şi rezerva lor reprezentau armata de „l-a linie” - armata de campanie propriu-zisă; miliţiile alcătuiau armata de „a 2-a linie”, adică rezerva, iar gărzile orăşeneşti aveau misiunea de a asigura paza localităţilor urbane.

Datorită măsurilor energice luate şi operativităţii cu care s-a lucrat, mobilizarea s-a încheiat până la 25 aprilie / 7 mai, în aproximativ 20 de zile, ceea ce, în condiţiile de atunci, a însemnat o performanţă, mai ales că o parte din unităţi terminaseră aproape concentrarea încă de la 15/27 aprilie. La decretarea mobilizării şi în conexiune cu ea au fost emise următoarele decrete: pentru numirea comandanţilor miliţiilor din diviziile teritoriale; pentru intrarea în vigoare a „Regulamentului asupra rechiziţiilor militare”; pentru fixarea componenţei Marelui cartier general şi a comandamentelor marilor unităţi din armata activă.

Prin ultimul decret, îndeosebi, s-a stabilit structura organizatorică a armatei şi a celorlalte categorii de forţe destinate să participe la un eventual conflict. Aceasta se înfăţişa astfel: un Mare cartier general având pe colonelul George Slăniceanu ca şef al Statului major general; două corpuri de armată (Corpul 1 de armată, comandat de generalul de brigadă George Lupu şi având pe colonelul Emanoil Boteanu şef de stat major; Corpul 2 de armată, comandat de generalul de brigadă Alexandru Radovici şi având ca şef de stat major pe colonelul Eustaţiu Pencovici). Cele două corpuri erau articulate pe două divizii (diviziile 1 şi 2 la Corpul 1 şi diviziile 3 şi 4 la Corpul 2). Pentru ansamblul armatei exista o rezervă de artilerie compusă din Regimentul 4 artilerie (6 baterii) şi o ambulanţă sanitară a Marelui cartier general.

Fiecare divizie de infanterie era compusă din câte două brigăzi, având câte un regiment de infanterie şi două regimente de dorobanţi; brigada 1 din fiecare divizie dispunea, în plus, de un batalion de vânători. Brigăzile de cavalerie ale diviziilor 1 şi 3 se compuneau din câte două regimente de călăraşi, brigada Diviziei 4 cuprindea trei regimente, iar aceea a Diviziei 2 era formată din două regimente de roşiori şi unul de călăraşi.

În organica fiecărei divizii mai intrau o companie de geniu şi o ambulanţă sanitară. Formaţiile de a doua linie, de rezervă, având ca misiune paza teritoriului şi a oraşelor, însumau 31 de batalioane de miliţii, plus 4 escadroane din aceleaşi trupe, garda naţională, 6 baterii de artilerie, precum şi detaşamente de jandarmi şi de dorobanţi (pentru paza graniţelor) şi de călăraşi (pentru deservirea diverselor servicii administrative).

Efectivul total mobilizat a fost de aproximativ 100.000, din care trupele de „l-a linie” au însumat 58.700 de militari, 12.300 de cai şi 190 de piese de artilerie (tunuri). Numărul cadrelor - ofiţeri şi asimilaţi - s-a ridicat la peste 1.600. Batalioanele de miliţii au strâns sub drapel aproximativ 33.000 de ostaşi, la care se adăugau gărzile orăşeneşti şi trupele ce se aflau la depozitele regimentelor de linie.

Pentru acoperirea golurilor de la unităţile de linie au mai fost chemaţi pentru instruire 14.000 de recruţi din contingentul 1877. Trupele teritoriale au fost concentrate iniţial fie în centrele circumscripţiilor de care aparţineau - regimentele de dorobanţi -, fie la reşedinţele judeţene - escadroanele regimentelor de călăraşi -, de unde s-au deplasat ulterior spre locurile dinainte stabilite pentru a se constitui în regimente: cele din Divizia 1 teritorială pe Jiu şi Olt, cele din Divizia 2 teritorială pe Sabar şi Argeş, iar cele din diviziile 3 şi 4 teritoriale pe Siret.

Începutul operaţiei române de acoperire strategică a liniei Dunării

Concomitent cu mobilizarea, armata română a început să execute una dintre cele mai importante misiuni care i-au revenit în timpul războiului din 1877-1878: operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi - implicit - ele să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii.

Documentele arhivistice şi lucrările de interpretare apărute în răstimpul scurs, îndeosebi cele mai apropiate de eveniment, atestă că în epoca respectivă comandamentul otoman nu adoptase o hotărâre definitivă în privinţa planului de campanie, şovăind încă între intenţia de a devansa armata rusă printr-o acţiune ofensivă la nord de Dunăre şi aceea de a fortifica linia fluviului, limitând aria operaţiilor la zona sud-dunăreană.

Dar la începutul lunii aprilie guvernul şi forurile militare române - aşa cum se întâmplă de regulă în conflictele militare interstatale - nu puteau cunoaşte planurile secrete de război ale conducerii superioare politice şi militare otomane şi, deci, nu puteau omite eventualitatea unei ofensive otomane împotriva României, mai ales în momentul în care trupele ruse aveau să pătrundă peste frontiera ei estică. Informaţiile primite în acest sens atât de la Constantinopol, cât şi din alte capitale europene, erau alarmante.

Astfel, agentul României la Viena, Ioan Bălăceanu, comunica, la 4/16 aprilie, că generalul Klapka, întors recent de la Constantinopol, declarase confidenţial că otomanii vor ocupa patru puncte pe malul românesc - şi anume Calafat, Turnu Măgurele, Olteniţa şi Bărboşi, pentru a distruge singura comunicaţie feroviară ce unea partea de nord-est a ţării cu câmpia dunăreană şi totodată pentru a ocupa capitala României.

Sondat de guvernul român în această privinţă, ministrul de Externe al Turciei, Savfet paşa, a răspuns evaziv, ceea ce a sporit îngrijorarea şi suspiciunile existente la Bucureşti. În această atmosferă, Mihail Kogălniceanu a cerut tuturor agenţilor diplomatici români să expună guvernelor pe lângă care erau acreditaţi poziţia ţării noastre şi să le solicite sprijinul: „Invadarea României prin armată şi bazbuzucii turci nu poate fi justificată prin trecerea armatei ruseşti, aşa cum se crede la Constantinopol. Armata rusă nu va trece prin ţara noastră decât cu asentimentul mai mult sau mai puţin tacit al puterilor. Noi nu putem face ceea ce Europa nu face. Dacă însă noi nu ne putem opune trecerii armatelor ruseşti, Turcia nu poate fi pentru aceasta în drept să mute în România teatrul de război”.

Deşi au făcut la Constantinopol unele demersuri în favoarea României, guvernele german, francez şi austro-ungar au comunicat că, practic, nu aveau cum să împiedice o eventuală trecere a armatei otomane la nord de Dunăre. În aceste împrejurări, unităţi şi subunităţi române au început să fie concentrate pe linia Dunării Totodată, s-au accelerat lucrările genistice pentru întărirea defensivei în punctele considerate mai ameninţate în cazul când fluviul ar fi fost forţat de către armata otomană. Astfel, la 6/18 aprilie, şeful Statului major general, colonelul George Slăniceanu, a ordonat să se extindă lucrările de fortificaţii din zona Calafat.

La 7/19 aprilie regimentele 6 călăraşi şi 2 infanterie, întărite cu o baterie de artilerie, au fost dislocate la Giurgiu. Două zile mai târziu comandantul cavaleriei Diviziei 4, colonelul George Rosnovanu, a primit ordin să ia măsuri pentru a împiedica o eventuală forţare a fluviului la Olteniţa, iar regimentele 1 şi 2 călăraşi să se deplaseze la Calafat. Măsuri similare s-au adoptat în zonele Brăila şi Galaţi, cu scopul principal de a asigura punctul sensibil Bărboşi.

Staţia de cale ferată şi mai ales podul feroviar de peste Siret amenajat aici deveniseră un punct strategic vital în cadrul conflictului militar din sud-estul european. De altfel, era pentru prima oară în estul Europei când noul mijloc de comunicaţie - calea ferată - îşi vădea implicaţiile strategice şi tactice, adăuga elemente noi artei militare, ritmului operaţiilor, eşalonării trupelor, organizării militare.

În speţă, punctul feroviar Bărboşi se afla lângă malul Dunării, putea deci fi afectat de focul navelor fluviale otomane sau deveni obiectul unei tentative de creare a unui cap de pod inamic, ţinând seama şi de faptul că otomanii aveau forţe considerabile în Dobrogea. Încă din noiembrie 1876 comandamentul român iniţiase acolo lucrări genistice, printre care o redută pe dealul Ţiglina de la sud-est de Galaţi şi pe comunicaţia Bărboşi-Galaţi şi amplasamente pentru două baterii de artilerie de poziţie.

La 25 aprilie / 7 mai 1877 armata română se afla în următorul dispozitiv strategic: Corpul 1 de armată, format din diviziile 1 şi 2 infanterie, era dispus în Oltenia, având misiunea principală de a bara direcţia Vidin - Calafat. În detaliu, acest corp de armată urma să adopte următorul dispozitiv: la Calafat, Batalionul 4 vânători, Regimentul 4 infanterie, escadroanele Dolj şi Mehedinţi din Regimentul 1 călăraşi, bateriile 1, 2 şi 6 din Regimentul 1 artilerie şi bateriile 3, 5 şi 6 din Regimentul 2 artilerie; la Ciuperceni, Regimentul 1 infanterie, batalionul 1 din Regimentul 2 dorobanţi, escadronul Gorj din, Regimentul 2 călăraşi şi bateria 1 din Regimentul 2 artilerie; la Cetate, Desa şi Rast, celelalte escadroane din regimentele 1 şi 2 călăraşi.

Unităţile Diviziei 2 trebuiau să-şi prelungească dispozitivul şi să apere flancurile trupelor române din zona Calafat, dispunând la Cetate de Regimentul 3 infanterie, Regimentul 5 dorobanţi, două escadroane din Regimentul 4 călăraşi, bateria 3 din Regimentul 1 artilerie; la Moţăţei, Batalionul 1 vânători; la Băileşti, Regimentul 6 dorobanţi, şi la Galicea Mare, regimentele 7 şi 8 dorobanţi, un batalion din Regimentul 6 infanterie şi bateriile 4 şi 5 din Regimentul 1 artilerie; la Negoiu, un batalion din Regimentul 6 infanterie; la Bistreţ, escadroanele Regimentului 1 roşiori patrulau şi supravegheau malurile Dunării între Gighera şi Bechet.

Unităţile Corpului 2 de armată, format din diviziile 3 şi 4 infanterie, au fost dispuse în zona Bucureşti şi împrejurimi, cu misiunea de a bara direcţiile Rusciuk şi Turtucaia. Divizia 3 trebuia să dispună la Giurgiu, în avangardă, Regimentul 2 infanterie, un escadron din Regimentul 2 roşiori şi Regimentul 6 călăraşi, care să patruleze între Giurgiu şi Oinacu; la Daia au ocupat poziţii Regimentul 9 dorobanţi şi un batalion din Regimentul 11 dorobanţi; la Frăţeşti, Turbatu şi Stăneşti, Batalionul 3 vânători, Regimentul 8 infanterie, Regimentul 10 dorobanţi, Regimentul 5 călăraşi.

Divizia 4 urma să trimită spre Budeşti şi Negoieşti Batalionul 2 vânători, un batalion din Regimentul 7 infanterie, Regimentul 8 călăraşi şi bateria 4 din Regimentul 3 artilerie, iar la Gruiu şi Buciumeni să dispună regimentele 5 infanterie şi 16 dorobanţi; celălalt batalion din Regimentul 7 infanterie, un batalion din Regimentul 15 dorobanţi, Regimentul 3 călăraşi şi bateria 4 din Regimentul 3 artilerie trebuiau să fie trimise pe calea ferată la Piatra Olt şi de acolo, în marş forţat, la Dunăre, cu misiunea de a acoperi intervalul dintre corpurile 1 şi 2 de armată.

În rezerva generală a armatei române, dispusă la Bucureşti, se aflau: regimentele 13 şi 14 dorobanţi, Regimentul 2 roşiori (3 escadroane), celelalte baterii divizionare din rezervă, care la nevoie puteau fi întărite cu o companie şi 2 escadroane de jandarmi, 5 legiuni ale gărzii orăşeneşti, al căror efectiv se ridica la aproape 10.000 de combatanţi. Trupele române care urmau să intre în dispozitiv aveau o înzestrare şi echipare remarcabile, mai ales raportate la disponibilităţile ţării, încât erau în măsură să-şi îndeplinească în mod corespunzător misiunea.

Evidenţiind acest fapt, corespondentul ziarului englez „The Times”, care a asistat pe câmpul de la Cotroceni „la revista Diviziei 4”, comandată de generalul Mânu, scria: „Am fost foarte surprins de frumoasa înfăţişare a acestor trupe. Sunt excelent echipate, din toate privinţele, căci sunt de prima calitate, iar instrucţia diferitelor unităţi bună şi arătând o pregătire îngrijită”.

Această primă etapă a perioadei de acoperire a avut, în afară de îndeplinirea misiunilor stabilite, şi un efect pozitiv pentru pregătirea armatei române în vederea campaniei propriu-zise, contribuind la închegarea comandamentelor şi trupelor în vederea viitoarelor lupte. Timp de câteva luni unităţile române s-au aflat în permanentă mişcare, efectuând iniţial mobilizarea şi adunarea trupelor în zonele Focşani, Galaţi, Bucureşti şi Craiova, apoi deplasarea lor către linia Dunării, ocupând poziţii la Olteniţa, Giurgiu, Calafat şi, în sfârşit, concentrarea unei mari părţi a armatei la Corabia.

Trupele române au izbutit să intre la timp în dispozitivul ordonat. Cu toată primăvara ploioasă, care desfundase drumurile şi îngreunase deplasarea, trupele noastre au parcurs pe jos, cu uşurinţă, distanţe considerabile faţă de condiţiile de locomoţie ale timpului şi de starea atmosferică. Unităţile de dorobanţi, cele de infanterie de linie şi de vânători au executat deplasările în cea mai mare parte pe jos, au parcurs până la 60 km pe zi, dovedind rezistenţă la eforturi deosebite. La fel s-au comportat pe timpul marşurilor lungi şi obositoare şi militarii din celelalte arme: cavalerişti, artilerişti şi genişti.

Această fază premergătoare operaţiei strategice de acoperire realizată de armata română a reliefat că în ansamblu unităţile erau corespunzător pregătite fizic şi tactic, marile unităţi - formate, cum s-a arătat, chiar în cursul mobilizării - se închegau rapid, ceea ce era o performanţă comparabilă pe plan internaţional. Această rapidă adaptare la noile realităţi ale activităţii militare realizată de ostaşul român a pus imediat în evidenţă înalta sa însufleţire şi tăria morală, generată de ideea forţă a neatârnării, care anima întreaga noastră naţiune, după secole de împietări străine, precum şi de trăsăturile psihice tradiţionale luptătorului român făurite în decursul luptelor îndelungate purtate pentru apărarea fiinţei naţionale, a unităţii şi libertăţii.

Până la pătrunderea trupelor ruse pe teritoriul ţării noastre şi la sosirea lor treptată pe aliniamentul Dunării, operaţia de acoperire strategică a fluviului, pe o lungime de 650 km, a fost executată exclusiv de armata română. Acest efort a vizat desigur nemijlocit, în faza lui iniţială, în primul rând scopul principal urmărit de guvernul român: apărarea teritoriului naţional împotriva unei invazii otomane.

Măsurile preventive, adoptate energic şi prompt, însoţite de avertismentul transmis insistent la Constantinopol că armata română avea să riposteze cu armele la orice acţiune otomană de forţare a Dunării, au înrâurit cert atitudinea Porţii care, în vremea aceea, mai nutrea unele iluzii în privinţa posibilităţii de a antrena România în război de partea ei.

Totodată, operaţia de acoperire a Dunării executată de către trupele române a fost factorul decisiv care a permis forţelor ruse să-şi efectueze marşul strategic pe teritoriul ţării noastre, să se concentreze în zonele prevăzute fără a întâmpina nici o rezistenţă inamică, deci fără a suferi pierderi, să-şi aleagă îndelung punctele cele mai favorabile de trecere a Dunării şi să debuşeze la ofensiva de la sud de fluviu cu integralitatea forţelor lor umane şi materiale.

Ulterior, pe măsură ce au intrat în dispozitiv pe aliniamentul Dunării, trupele ruse au preluat treptat lucrările de fortificaţii executate de armata română de-a lungul fluviului, începând cu punctul Bărboşi până la Turnu Măgurele; misiunea de a acoperi Dunărea a revenit, în continuare, ambelor armate, în zone bine delimitate şi cu responsabilităţi precise.

Declararea războiului ruso-otoman şi marşul efectuat de trupele ţariste pe teritoriul României

Între timp, guvernul român, potrivit uzanţelor proprii unui sistem reprezentativ constituţional, a făcut pregătirile necesare pentru ca parlamentul ţării să ratifice convenţia din 4/16 aprilie îngăduind trecerea trupelor ruse. Data deschiderii primei sesiuni a noii legislaturi a Camerei şi Senatului a fost fixată pentru data de 14/26 aprilie 1877. Ţinut la curent de trimişii săi pe lângă cartierul marelui duce Nicolae de la Chişinău şi de agenţia diplomatică de la St. Petersburg, guvernul român cunoştea stadiul preparativelor militare ale Rusiei şi înţelegea că rămăseseră puţine zile până la declararea războiului.

În seara de 11/23 aprilie 1877, însă, la Bucureşti a sosit ştirea că trupe ruse, devansând declaraţia oficială de război şi, ceea ce era mai grav, fără a mai aştepta votul parlamentului român sau a obţine în vreun fel acordul prealabil al guvernului ţării, pătrunseseră pe teritoriul românesc: „Seara prinţul ţine un consiliu de război cu generalul Cernat, coloneii Manu, Slăniceanu, Arion şi Boteanu şi cu maiorul Lahovari; pe la 11 ore soseşte Brătianu speriat şi spune că ruşii au şi trecut hotarul românesc. [...] Miniştrilor nu le vine [...] deloc bine că ruşii au trecut Prutul înainte ca Senatul şi Camera să fi aprobat tractatul, aşa cum se hotărăşte chiar într-unui din articolele acestui tractat. Brătianu roagă pe prinţ să întrunească imediat Consiliul de Miniştri sub preşedinţia sa, ceea ce se şi face. Se decide în acest consiliu ca să se dea o declaraţie oficială, care să se trimită ca notă circulară tuturor agenţilor României, cum că ruşii au trecut graniţa fără ca autorităţile române să fi fost de mai înainte înştiinţate”.

A doua zi - 12/24 aprilie 1877 - ţarul Alexandru al II-lea a adresat un manifest către populaţia Rusiei prin care a anunţat începerea războiului împotriva imperiului otoman. Evenimentul a fost notificat imediat, oficial, de către cancelarul şi ministrul rus de Externe, prinţul Alexandr Mihailovici Gorceakov, tuturor puterilor străine. Paralel, trupele ruse din Basarabia au continuat să pătrundă masiv peste Prut, iar cele concentrate la graniţa ruso-turcă din Asia au intrat în teritoriul otoman declanşând acţiuni ofensive spre Batum, Kars şi Baiazid.

Amănuntele sosite la Bucureşti asupra manierei în care conducerea de stat a Rusiei înţelesese să-şi introducă trupele pe teritoriul ţării noastre nu au avut deloc darul să calmeze starea de spirit a guvernului şi a opiniei publice româneşti: printre altele, comandamentele ruse au adus cu ele şi au difuzat prin localităţile în care soseau textul unei proclamaţii adresate de marele duce Nicolae populaţiei româneşti, în care nu se ţinea seama de autoritatea statală românească şi era ignorată convenţia din 4/16 aprilie.

Guvernul Brătianu a reacţionat energic. El a adresat un protest vehement ţarului şi înaltului comandament rus, iar ca măsură demonstrativă a ordonat trupelor române din dispozitivul de acoperire a Dunării să se retragă câţiva kilometri de la malul fluviului, ceea ce sugera că ar fi existat intenţia de a se lăsa fără ripostă o eventuală forţare a Dunării executată de către armata otomană”. O notă adresată puterilor europene şi dată imediat publicităţii reamintea, semnificativ, neutralitatea României faţă de cei doi beligeranţi - imperiile rus şi otoman - şi dispoziţia transmisă prefecţilor din zonele de frontieră „de a nu interveni ca agenţi ai puterii centrale faţă de cererile care li s-ar adresa prin comandanţii trupelor străine care au intrat sau vor mai intra în ţară”.

Atitudinea fermă a guvernului român a avut efectul scontat. La 13/25 aprilie a fost trimis special la Bucureşti prinţul N.S. Dolgoruki ca purtător al unei scrisori adresate de ţar şefului statului român. În scrisoare se dădeau asigurări că sentimentele ţarului „nu s-au schimbat”, că trupele ruse „au trecut fruntaria ca amice sincere” şi că „România poate conta pe interesul tradiţional ce-i poartă Rusia şi pe sprijinul ei constant”.

În acelaşi scop s-a deplasat la Bucureşti şi un aghiotant al marelui duce Nicolae aducând o scrisoare a acestuia în care se încerca să se justifice neaşteptata pătrundere a trupelor ruse pe teritoriul ţării noastre. Guvernul român, nedorind să forţeze lucrurile, a acceptat aceste justificări, nu fără unele replici care arătau că motivele invocate de partener erau lipsite de o bază reală. În consecinţă, trupele române şi-au reocupat poziţiile abia părăsite pe aliniamentul Dunării. Totodată, aşteptându-se la o ripostă otomană, comandamentul român a dat ordine pentru a se concentra noi trupe în zonele considerate cele mai ameninţate: Giurgiu, Turnu Măgurele, Calafat etc.

Faptul că armata rusă pătrunsese deja în ţară a afectat atmosfera în care s-au desfăşurat dezbaterile din Cameră şi Senat consacrate ratificării convenţiei din 4/16 aprilie. Numeroşi deputaţi şi senatori şi-au exprimat îndoiala faţă de sinceritatea angajamentelor asumate de Rusia prin convenţie - îndeosebi în ceea ce priveşte respectarea integrităţii teritoriale a României - şi au dezaprobat prezenţa trupelor străine intervenită fără consimţământul autorităţii legale române. Totuşi, cu o mare majoritate de voturi, parlamentul a ratificat, la 26 aprilie / 8 mai 1877, textul convenţiei. Odată cu aceasta guvernul român a putut să reia, oficial, contactele cu autorităţile ruse şi să reglementeze, în acord cu ele, problemele ce decurgeau din prezenţa şi marşul efectuat de trupele ţariste pe teritoriul ţării noastre.

Marşul strategic al forţelor ruse aflate în Basarabia spre noile zone de concentrare s-a executat pe trei coloane principale:

  • Coloana din dreapta, compusă din diviziile 8 şi 12 cavalerie, Brigada independentă de cazaci de Caucaz şi Regimentul 37 cazaci de Don, s-a deplasat pe itinerarul Iaşi - Roman - Focşani - Buzău - Ploieşti, apoi spre Alexandria, Copăceni şi Băneasa.
  • Coloana din centru, compusă din infanteria şi artileria Corpului 12, un parc de telegrafie şi o sotnie de cazaci de Ural, a urmat în general itinerarul Iaşi - Vaslui - Bârlad - Focşani - Buzău, apoi Ploieşti - Băneasa.
  • Coloana din stânga, compusă din infanteria şi artileria Corpului 8, detaşamentul comandat de generalul-maior M. D. Skobelev, Divizia 11 cavalerie, s-a deplasat pe itinerarul Fălciu - Galaţi - Brăila - Slobozia, apoi spre Dăiţa prin Plumbuita.

Corpul 9 rus s-a deplasat spre Slatina pe calea ferată. Pentru a face siguranţa întregului dispozitiv de marş spre sud faţă de o posibilă ofensivă pornită de gruparea otomană din Dobrogea, comandamentul rus a deplasat Corpul 11 spre sectorul dunărean cuprins între Ialomiţa şi Galaţi; în continuare, pe Dunăre şi litoralul nordic al Mării Negre, au fost dispuse corpurile 7 şi 10. Marşul efectuat de trupele ruse prin România a fost apreciat de diferiţi scriitori militari ca lent, cu etape zilnice care adeseori nu au depăşit în medie 10 km.

Punctele terminus ale itinerarelor de marş au fost atinse de coloana din dreapta la 2-8 / 14-20 mai, de cea din centru la 10-22 mai / 22 mai - 3 iunie, de cea din stânga la 8-18 / 20-30 mai; Corpul 9, care s-a deplasat cu trenul, a încheiat concentrarea spre sfârşitul lunii mai, căci diferenţa de ecartament dintre căile ferate române şi ruse a impus transbordări la Ungheni, iar ploile abundente au deteriorat în mai multe porţiuni rambleul şi unele poduri.

Odată cu trupele ruseşti au sosit şi trei cete de voluntari bulgari (circa 1.000 de luptători) constituite la Chişinău în aprilie 1877 şi puse sub comanda generalului-maior rus N.G. Stoletov. Dezvoltarea ulterioară a grupurilor de voluntari bulgari a avut loc pe teritoriul român, cu sprijinul frăţesc al autorităţilor şi populaţiei ţării noastre, care continuau astfel ajutorul material şi moral dat şi în ultimele decenii patrioţilor de la sud de Dunăre. Referindu-se la această perioadă, cunoscuta istorică bulgară H. Mihova aprecia în 1958: „Nu există vreo etapă a luptelor duse de poporul nostru pentru cultura şi independenţa naţională care să nu fie strâns legată de România”.

Lângă Ploieşti a luat fiinţă o tabără de constituire şi instruire a voluntarilor. Grosul efectivelor a provenit din bulgari găzduiţi pe pământul ospitalier al României, recrutaţi cu concursul oficialităţii româneşti de asociaţia cultural-patriotică a emigranţilor bulgari de la noi, aşa-numita Societate centrală bulgară de binefacere de la Bucureşti. Diversele recrutări ulterioare au făcut ca în vara lui 1877 pe teritoriul nostru să se ajungă la un efectiv de peste 4.000 de voluntari constituiţi în 6 drujine (detaşamente).

Regruparea armatei române în Oltenia

Prin sosirea forţelor armate ruseşti care s-au concentrat în Muntenia s-a creat o nouă situaţie pentru posibilităţile strategice ale armatei române. Trupele române, pe măsură ce au fost înlocuite de cele ruse, s-au regrupat în Oltenia, în următorul dispozitiv final:

  • Divizia 1 infanterie, în zona Calafat, în faţa grupării otomane de la Vidin;
  • Divizia 2 infanterie, mai la vest, în faţa sectorului advers Vidin - gura Timocului;
  • Divizia 3 infanterie, în faţa garnizoanelor otomane de la Lom Palanka şi Rahova;
  • Divizia 4 infanterie, în faţa grupărilor otomane dintre Rahova şi Nicopole.

Prin înaltul decret nr. 952 din 27 aprilie / 9mai 1877 s-a stabilit o nouă ordine de bătaie a armatei române, pusă sub comanda nemijlocită a domnitorului, secondat de colonelul George Slăniceanu ca şef al Statului major. Relaţiile stabilite în această perioadă de armata, autorităţile civile şi populaţia română cu trupele ruse au fost, pretutindeni, cordiale.

Ca urmare a măsurilor adoptate de ambele părţi nu s-au produs nicăieri incidente notabile; conform dispoziţiilor date de guvernul român, administraţia locală a satisfăcut cu solicitudine şi în spirit amiabil cerinţele formulate de comandamentele ruse, iar acestea au făcut eforturi pentru a asigura respectarea clauzelor convenţiei din 4/16 aprilie privitoare la modalităţile de aprovizionare, transport, campament etc.

Se distingea de la început o anumită diferenţă între atitudinea conducerii politice şi diplomatice ruseşti şi aceea, mai pragmatică, a comandamentului militar. Toate acestea au contribuit la atenuarea impresiei defavorabile produse în opinia publică românească de modul în care comandamentul rus înţelesese să introducă trupele pe teritoriul ţării noastre la 11 /23 aprilie.

Referindu-se la buna primire făcută trupelor ruse în România, M. Hasenkampf - care, în timpul războiului din 1877-1878, a întocmit un jurnal de război din însărcinarea marelui duce Nicolae - nota: „În general, masa populaţiei româneşti are o atitudine foarte prietenoasă şi cordială faţă de ruşi; acest lucru îl spun şi toţi comandanţii trupelor, precum şi ofiţerii noştri din Marele stat major care au executat recunoaşterea malurilor Dunării”.

Impresii similare sunt consemnate de Vsevolod Krestovski, în vremea aceea corespondent de război al ziarului „Pravitelstvennii vestnik”: marele duce şi anturajul lui au fost întâmpinaţi de autorităţile locale şi populaţie „cu pâine şi sare”, după o străveche datină românească. Raporturile stabilite în această perioadă au constituit unul dintre factorii care au favorizat, ulterior, închegarea cooperării armatelor română şi rusă împotriva adversarului comun.

Declararea stării de război între România şi Imperiul Otoman

Cum era de aşteptat, încheierea convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie, urmată la scurt timp de declaraţia de război a ţarului şi de marşul strategic întreprins de trupele ruse pe teritoriul României, a produs o reacţie ostilă la Constantinopol. Poarta s-a grăbit să dezavueze poziţia guvernului român şi să recurgă la ameninţări vehemente.

Fireşte, în împrejurările existente aceste ameninţări nu numai că nu au avut darul să provoace o reconsiderare a poziţiei României, ci, dimpotrivă, au stimulat cursul dorit de întregul popor român spre dobândirea independenţei absolute pe calea armelor. Proclamarea imediată a independenţei şi participarea la război împotriva imperiului otoman au devenit chemările zilei, larg susţinute în presă şi la toate manifestările publice.

Tensiunea dintre cele două state a fost considerabil amplificată de actele agresive săvârşite de trupele otomane de-a lungul Dunării. Aceste acte au fost motivate, iniţial, de către partea otomană prin necesităţile apărării împotriva armatei ruse; nu este mai puţin adevărat, însă, că ele constituiau tot atâtea violări ale teritoriului românesc şi provocau distrugeri localităţilor situate pe malul stâng al Dunării. Curând s-a putut constata, de altfel, că acţiunile declanşate de trupele otomane nu făceau nici o distincţie între unităţile militare române şi ruse, iar în multe cazuri nu aveau decât un caracter de represalii îndreptate contra populaţiei civile româneşti.

Din considerente de ordin internaţional (îndeosebi necesitatea de a clarifica guvernele celorlalte puteri garante asupra poziţiei României faţă de cele două imperii angajate în război) şi strategic (dorinţa de a nu agrava relaţiile cu Poarta atâta vreme cât armata română nu consolidase sistemul defensiv de la Dunăre) guvernul român a reacţionat la început doar prin proteste repetate şi prin demersuri făcute pe lângă puterile europene pentru a le determina să facă unele intervenţii ponderatoare la Constantinopol.

Întrucât aceste metode nu au avut urmările scontate, ministrul de Război, generalul Alexandru Cernat, a ordonat la 23 aprilie / 5 mai 1877 trupelor aflate în dispozitivul de acoperire a Dunării să riposteze cu armele la orice acţiune agresivă săvârşită de otomani. Detaşamentele de başbuzuci şi cerchezi au fost puse pe fugă de militarii români sprijiniţi, adeseori, de populaţia civilă.

Bateriile instalate pe malul stâng al Dunării au început să întâmpine cu foc navele otomane care efectuau incursiuni sau executau trageri cu tunurile de bord asupra localităţilor româneşti. La 26 aprilie / 8 mai 1877 a avut loc primul duel violent de artilerie între Calafat şi Vidin. Dueluri asemănătoare s-au declanşat, în zilele următoare, între bateriile române şi otomane dispuse la Giurgiu şi Rusciuk, Olteniţa şi Turtucaia etc.

Incidentele de-a lungul Dunării s-au generalizat; armata română s-a găsit, pe nesimţite, angajată într-un război de fapt împotriva trupelor otomane. Guvernul a fost obligat să decreteze, la 22 aprilie / 2 mai, starea de război în toate judeţele limitrofe imperiului otoman. Masele populare de pe întregul cuprins al ţării şi-au exprimat, în cele mai variate forme, satisfacţia pentru riposta energică dată agresorilor de armata naţională.

Numeroşi cetăţeni au început să solicite angajarea ca voluntari sau să ofere gratuit alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente şi animale de tracţiune pentru acoperirea necesităţilor armatei. Sub semnul patriotismului, al idealurilor independenţei naţionale, întregul popor român se arăta în acele zile decis să suporte eforturile, privaţiunile şi jertfele implicate de susţinerea unui război dur de eliberare. Virtuţile militare strămoşeşti, care fuseseră temeiul strălucitelor biruinţe de la Posada, Vaslui, Călugăreni, reînviau în generaţia chemată, la 1877, să împlinească încă unul din punctele esenţiale ale testamentului lăsat de înaintaşi: independenţa statului român.

Aceasta era starea de spirit în care parlamentul român a luat în dezbatere situaţia gravă de la Dunăre şi viitorul relaţiilor dintre România şi imperiul otoman. Camera şi Senatul, întrunite în zilele de 28-30 aprilie / 10-12 mai 1877, au aprobat cu mari majorităţi de voturi politica promovată până atunci de guvern, au adus un cald omagiu armatei române, atitudinii patriotice a maselor populare şi au luat act, printr-o moţiune, că Poarta însăşi rupsese relaţiile cu România şi se pusese în stare de război cu ea.

„Considerând că Turcia - se arăta, printre altele, în moţiune - prin declaraţiunile şi actele sale de agresiune în contra României a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dânsa şi s-a pus în stare de resbel faţă cu statul român, luând act de declaraţiunea guvernului că tunul românesc a răspuns deja la declararea de resbel făcută de Turcia, Adunarea naţională recunoaşte starea de resbel ce este creată României prin însuşi guvernul otoman, aprobă atitudinea guvernului faţă de agresiunea străină [... ]”.

Conţinutul acestei moţiuni a fost adus apoi la cunoştinţa puterilor europene printr-o declaraţie specială făcută de ministrul de Externe român, Mihail Kogălniceanu. Ruperea relaţiilor cu Poarta şi declararea stării de război au marcat încă un pas important pe calea afirmării de sine-stătătoare a statului naţional român. Proclamarea oficială a independenţei devenise o chestiune de zile.

Negocieri româno-ruse pentru realizarea unui tratat de alianţă militară

Desfăşurarea războiului impunea cu tot mai multă acuitate încheierea unei alianţe între România şi Rusia care să statueze, prin obligaţii reciproce bine determinate, cadrul şi condiţiile cooperării armatelor lor. Cu alte cuvinte, cooperarea de facto, realizată anterior printr-un fel de gentlemen-agreement la nivel înalt sau iniţiative aparţinând diverselor comandamente, trebuia să devină o cooperare de jure, reglementată în spiritul principiilor care călăuziseră cele două guverne atunci când parafaseră convenţia din 4/16 aprilie.

Faptul că înaltul comandament rus se instalase la Ploieşti crease - în special după ce în această localitate sosise marele duce Nicolae, la 20 aprilie / 2 mai 1877 - condiţii favorabile pentru ca această chestiune să fie dezbătută mai aprofundat şi în detaliu de către cei mai înalţi reprezentanţi ai conducerii statale şi armatelor celor două ţări. Primul contact avut de domnitorul României cu marele duce la Ploieşti a părut de bun augur.

Cu acel prilej comandantul de căpetenie al Armatei ruse de sud, după ce a deplâns faptul că diplomaţia rusă, amestecându-se „în conducerea războiului”, determinase Serbia să nu ia parte la operaţiile militare, şi-a exprimat speranţa „să poată conta cel puţin pe armata româna”. Iar şeful statului român a declarat „că atât el cât şi armata sa ard de dorinţa de a intra în acţiune şi se dă bucuros gata să discute şi să fixeze cu marele cartier rusesc condiţiunile cooperaţiunei”.

O a doua întrevedere importantă pe această temă între domnitor şi marele duce, secondaţi de şefii de stat major respectivi şi de comandanţi superiori din ambele armate, a avut loc la 25 aprilie / 7 mai. Conţinutul dezbaterilor este rezumat astfel în memoriile lui Carol I: „Pentru trecerea Dunărei, ruşii doresc concursul trupelor române care, în principiu, e acordat. Însă şi prinţul cere în Bulgaria o bază de operaţiuni proprie a sa, cu sprijinirea aripei stingi pe râul Isker”. Relaţiile familiei domnitoare cu marele duce, ca şi acelea ale comandamentului român cu cel rus, au devenit deosebit de amiabile, ceea ce sporea şansa reglementării grabnice a proiectatei cooperări.

Guvernul imperiului rus - ţinut la curent cu tratativele - a fost, însă, de altă părere. Verbal, prin agentul diplomatic al României la St. Petersburg, apoi printr-o notă scrisă (remisă de contele A.I. Nelidov), prinţul A. M. Gorceakov a comunicat că Rusia nu era interesată într-o cooperare militară cu România împotriva imperiului otoman dacă armata română nu se subordona nemijlocit înaltului comandament rus. Răspunsul guvernului rus a fost redactat în termeni care veneau în contradicţie cu evoluţia pozitivă a relaţiilor dintre cele două state şi armate după semnarea convenţiei din 4/16 aprilie.

În nota remisă guvernului român prin contele Nelidov erau caracteristice câteva pasaje: „M.S. Împăratul, ţinând seamă de împrejurările politice în mijlocul cărora se face mersul armatei sale în contra Turciei şi de mijloacele de cari ea dispune, a binevoit să facă a înţelege pe cabinetul din Bucureşti, prin mijlocirea principelui I. Ghica, că nu invita pe România la o cooperaţiune peste Dunăre, dar că, dacă guvernul român voia să întreprindă o asemenea acţiune pe propriele sale cheltuieli şi cu rizicul şi pericolul său, ea nu s-ar putea face decât cu condiţiunea absolută a unităţii de comandament superior, care ar rămânea în mâinile generalului cap al armatei imperiale [...] Rusia nu are nevoe de concursul armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare ca să combată pe Turcia sunt mai mult decât îndestulătoare pentru ajungerea acestui scop înalt ce împăratul şi-a propus începând războiul actual [...]. Iminenţa operaţiunilor decisive pe Dunăre coincizând cu sosirea apropiată a M.S. Împăratului - ar fi din toate privinţele urgent să se definească fără întârziere şi într-un mod precis şi formal intenţiunile guvernului român relative la partea pe care corpul de operaţiune domnesc ar fi chemat să o ia în cursul ulterior al războiului şi care n-ar putea varia decât între o abţinere de la orice demers agresiv şi o acţiune sub comandamentul superior şi conform cu vederile generalului cap rus”.

Nota prinţului Gorceakov a apăsat aproape exclusiv asupra unor consideraţii de ordin militar pentru a motiva că respinge o cooperare bazată pe principiile preconizate de guvernul român. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a arătat însă că poziţia negativă adoptată de guvernul rus s-a datorat şi unor raţiuni de ordin politic. Referitor la aceasta, într-o lucrare întocmită pe baza documentelor de arhivă ruseşti şi turceşti, colonelul Martinov - din Statul major rus - scria: „De la mijlocul lunii mai românii propuseseră Rusiei cooperarea lor la sud de Dunăre, cu intenţia de a asedia Vidinul şi a-şi asuma, în general, lupta cu trupele turce situate în Bulgaria occidentală; dar oferta lor fu respinsă. Considerând forţele de care dispunea ca suficiente pentru a-i nimici pe turci, guvernul rus era pe deplin mulţumit în acea epocă de neutralitatea României şi nu dorea deloc să-i dea drepturi de a emite anumite pretenţii la încheierea păcii”.

Fapt este că negocierile duse ulterior cu ţarul Alexandru al II-lea şi prinţul Gorceakov, după ce ei au sosit la Ploieşti, nu au putut scoate tratativele din impas. Rusia, mizând pe o victorie facilă în Balcani, iritată totodată de conţinutul propunerilor româneşti care-i lezau concepţia şi interesele de mare putere, a refuzat alianţa militară oferită, insistent, de România. Ca urmare, fiecare stat şi-a dus, în continuare, războiul lui potrivit propriilor interese şi scopuri: Rusia - urmărindu-şi obiectivele specifice în Balcani; România - animată de ţelurile redobândirii şi consolidării independenţei sale.

Dar, în mod firesc, cele două războaie nu se puteau desfăşura rupte unul de celălalt. În primul rând, ele erau duse împotriva aceluiaşi inamic - imperiul otoman - şi rezultatele unuia se repercutau nemijlocit asupra celuilalt. În al doilea rând, liniile de comunicaţii şi baza de aprovizionare a armatelor ambelor state se găseau pe teritoriul românesc, cu toate implicaţiile care decurgeau din aceasta. În al treilea rând, cerinţele înseşi ale câmpului de luptă impuneau coordonarea planurilor de operaţii şi, în multe cazuri, a acţiunilor trupelor române şi ruse. Toate acestea, corelate în vara anului 1877 cu rezultatele binecunoscute ale primei şi celei de-a doua bătălii de la Plevna, au obligat mai târziu guvernul de la St. Petersburg să îşi reconsidere poziţia.

Check Also

Independenţa de stat a României şi unirea Dobrogei

După Pacea de la Adrianopol (1829), vasalitatea românilor faţă de turcise materializa în plata tributului …

Atitudinea puterilor garante faţă de proclamarea independenţei României

După proclamarea independenţei de către Adunare şi Senat, Mihail Kogălniceanu, printr-o notă circulară, însărcina pe …

Războiul ruso-turc din 1828-1829 şi pacea de la Adrianopole

Războiul dintre Rusia şi Turcia din 1828-1829 a fost efectul agravării „chestiunii orientale” în legătură …

Războiul pentru independenţa naţională a României

Cucerirea independenţei naţionale în anul 1877 este unul dintre cele mai de seamă evenimente din …

România sub semnul independenţei

Încă de la începutul domniei sale, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica …