Decebal şi cucerirea Daciei de către romani

Reunificarea triburilor dacice

Ameninţarea tot mai serioasă pe care o reprezenta pentru Dacia prezenţa Romei la Dunăre îndemna triburile dacice să se unească din nou. Procesul de reunificare a daco-geţilor în jurul statului transilvănean a început, probabil, încă sub domnia lui Scorilo, continuând sub Duras-Diurpaneus. În timpul domniei acestuia izbucneşte un grav conflict cu romanii cârmuiţi pe atunci de Domiţian (81-96 d.Hr.).

Pentru a preveni plănuita ofensivă a Romei şi a slăbi puterea ei, în iarna anului 85/86, dacii năvălesc în Moesia pe care o pustiesc, în luptă căzând însuşi guvernatorul provinciei Oppius Sabinus. Reacţia romană nu întârzie: Domiţian însuşi vine în apropierea teatrului de operaţiuni şi dacii sunt alungaţi din Moesia care, pentru o mai bună administrare şi apărare, e împărţită acum în două: Moesia Superioară şi Moesia Inferioară. Pregătirile romane de invadare a Daciei sunt terminate în anul 87 d.Hr.

În faţa pericolului iminent, Duras-Diurpaneus cedează tronul lui Decebal. Acesta, potrivit istoricului Dio Cassius, „era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”: cu alte cuvinte, un talentat conducător de oşti şi un abil diplomat.

Războiul cu Domiţian

Diplomaţia e primul mijloc pe care-l foloseşte Decebal, propunându-i lui Domiţian o pace care, după victoriile din Moesia, nu putea fi decât avantajoasă pentru daci. Împăratul roman refuză şi trimite peste Dunăre o armată condusă de generalul Cornelius Fuscus. Înaintând, pare-se, pe valea Oltului, Fuscus cade în cursa pe care i-o întinsese Decebal, poate în strâmtoarea de la Turnu Roşu: armata romană e zdrobită, iar comandantul ei ucis.

În anul următor, Domiţian trimite o nouă oaste, sub comanda încercatului Tettius Iulianus. De data aceasta, romanii înaintează prin Banat şi obţin o importantă victorie la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei, pe drumul de la Caransebeş la Haţeg). Decebal cere pace, dar Domiţian, prea încrezător în forţele sale, refuză. Învins însă de cvazii şi marcomanii de neam germanic, cu care pornise, cam în acelaşi timp, război, împăratul e nevoit să se resemneze.

Pacea cu dacii se încheie în anul 89, în condiţii favorabile romanilor: aceştia dobândesc anumite capete de pod din stânga Dunării, primesc dreptul de a trece peste teritoriul Daciei spre frontul cvado-marcomanic, iar Decebal devine client al Imperiului, căruia trebuia să-i dea ascultare.

Diplomat iscusit, Decebal reuşeşte să aplice în folosul său şi în defavoarea romanilor condiţiile păcii din 89. El nu înapoiază romanilor toate armele şi toţi prizonierii luaţi de la Fuscus, iar banii şi meşterii primiţi în calitate de rege clientelar îi foloseşte pentru a-şi întări cetăţile şi a-şi înzestra şi instrui armata în vederea reluării luptei împotriva Imperiului roman. Se poate spune că Domiţian reuşise să câştige războiul, dar pierduse pacea.

După câţiva ani, faptul acesta devenise evident şi la Roma, unde pacea încheiată de Domiţian începea să fie considerată ruşinoasă pentru Imperiu. De aceea, în anul 98 d.Hr., la urcarea sa pe tron, împăratul Traian, cumpănind atât pericolul pentru Roma al unei Dacii libere cât şi avantajele economice ale unei cuceriri, încetează să-l mai ajute pe Decebal cu bani, meşteri şi instructori militari şi se pregăteşte activ de război. Înţelegând primejdia, nici regele dac nu rămâne inactiv: el îşi în oastea şi îşi câştigă aliaţi dintre neamurile vecine.

Primul război dacic al lui Traian (101-102)

Războiul izbucneşte în primăvara anului 101. Sub comanda lui Traian, armata romană trece Dunărea pe un pod de vase şi înaintează prin Banat, construind numeroase lagăre (castre) pentru apărarea comunicaţiilor şi pentru consolidarea teritoriului cucerit. Prima bătălie are loc tot la Tapae; romanii suferă mari pierderi, dar ies învingători şi trupele lui Traian se revarsă în Ţara Haţegului. Venirea toamnei îl face pe Traian să oprească înaintarea; nimeni nu se putea însă îndoi că în primăvară el va atinge zona Munţilor Orăştiei.

Tocmai această certitudine îl face pe Decebal să întreprindă o încercare îndrăzneaţă de a schimba soarta războiului. Împreună cu aliaţii săi sarmaţi şi bastarni, el atacă garnizoanele romane din Dobrogea, trecând Dunărea pe gheaţă; căderea garnizoanelor ar fi însemnat pustiirea provinciilor sud-dunărene şi l-ar fi obligat pe Traian să părăsească frontul vestic pentru a alerga în ajutorul ţinuturilor ameninţate.

Dar planul nu izbuteşte: mulţi călăreţi daci se îneacă în fluviul a cărui gheaţă se rupe, garnizoanele romane rezistă cu succes atacurilor şi Traian le vine în ajutor numai cu o parte a trupelor sale. Dacii şi aliaţii lor sunt înfrânţi şi se retrag; trupele romane conduse de guvernatorul Moesiei Inferioare, Laberius Maximus, străbat câmpia munteană şi pătrund în Transilvania.

Odată cu primăvara, şi Traian îşi reia înaintarea. Trupele lui ajung în regiunea fortificaţiilor dacice, adică a „munţilor întăriţi cu ziduri”, cum le numeşte Dio Cassius. Acelaşi istoric ne informează că împăratul a luat „cu pericole munte după munte” (s-a dovedit şi arheologic că cetatea de la Costeşti e cucerită acum), apropiindu-se de „scaunul domniei dacice”, adică de Sarmizegetusa. În vremea aceasta, Laberius Maximus o făcea prizonieră chiar pe sora regelui dac. Înfrânt, Decebal cere pace, iar Traian, a cărui armată era şi ea epuizată, o primeşte, lăsând însă garnizoane în diferite puncte ale Daciei, printre care şi pe locul viitorului oraş Ulpia Traiana Sarmizegetusa din ţara Haţegului.

De data aceasta, condiţiile păcii sunt atât de aspre, încât Decebal nu le poate aplica în nici un caz în favoarea sa. Regele dac înapoia romanilor armele, maşinile de război, prizonierii şi stindardele luate în anul 87 de la Fuscus; el trebuia să-i predea pe toţi fugarii romani trecuţi de partea lui, să dărâme zidurile cetăţilor, să nu mai primească dezertori din Imperiu, să cedeze romanilor anumite ţinuturi (din sud-estul Transilvaniei, Banat, Oltenia, câmpia munteană şi sudul Moldovei) şi, mai ales, să socotească „drept prieteni şi drept duşmani pe prietenii şi pe duşmanii romanilor” (Dio Cassius), adică să renunţe la orice politică externă independentă.

Era limpede că asemenea condiţii făceau din Dacia o pradă uşoară într-un viitor război cu Roma. Traian, care nu renunţase la gândul cuceririi, concentrează noi trupe în cele două Moesii şi-l însărcinează pe arhitectul Apollodor din Damasc să construiască la Drobeta (Turnu Severin) un pod de piatră peste Dunăre. Dându-şi seama de inevitabilitatea unui nou conflict, Decebal calcă prevederile păcii: reface cetăţile, făureşte arme, primeşte la el fugari romani, caută cu înfrigurare aliaţi şi chiar îi atacă pe iazigii din câmpia Tisei, aliaţi ai romanilor. Aflând acestea, senatul roman îl declară din nou pe Decebal duşman al statului roman.

Al doilea război dacic al lui Traian (105-106 d.Hr.)

Romanii încep al doilea război, în vara anului 105, de pe poziţii mul mai bune decât în primul, căci o parte a teritoriului dacic le aparţinea acum. Zona centrală a statului dac e atacată din mai multe părţi: dinspre Mureş, pe văile Jiului şi Oltului, poate şi din estul Transilvaniei. Cetatea de la Costeşti e din nou cucerită şi distrusă. Sarmizegetusa dacică e înconjurată şi supusă unui greu asediu, în care dacii aveau de suferit nu numai loviturile duşmanilor, ci şi chinurile lipsei de apă, ilustrate de o dramatică scenă de pe Columna lui Traian. Istoviţi de sete, o parte din apărători predau cetatea, în timp ce alţii, în frunte cu Decebal, scapă prin fugă cu gândul să organizeze o nouă rezistenţă în munţi.

Călăreţii romani trimişi în urmărirea lui Decebal îl ajung pe rege; văzându-se în primejdie de a fi prins, Decebal îşi curmă zilele, preferind moartea unei captivităţi ruşinoase. Odată cu bogatele prăzi capturate (uriaşe cantităţi de aur şi argint), Traian trimite la Roma şi capul temutului său duşman spre a fi arătat poporului din Capitala imperiului. Ultimele rezistenţe dacice sunt înfrânte de romani în vara anului 106 d.Hr. Aşezările din Munţii Orăştiei sunt distruse, iar populaţia de aici e evacuată în regiunile de şes, unde putea fi mai uşor supravegheată şi exploatată. Statul dac este desfiinţat şi pe o mare parte a teritoriului său se creează provincia Dacia.

Check Also

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …