Decăderea Moldovei după moartea lui Ştefan cel Mare

Moartea „valahului” a fost un mare eveniment pentru toată Europa răsăriteană, pentru viitorul principatelor române însă a fost chiar hotărâtoare. Despre o ceartă pentru moştenire nu putea fi vorba, căci, două zile înainte de izbăvirea sa, muribundul poruncise să fie dus pe câmpul unde, după un vechi obicei, boierii alegeau pe noii lor domni, şi, însuşi luptând cu moartea, pedepsi de mai înainte cu moartea pe aceia care, dintre numeroşii copii ai lui Ştefan, celui de trei ori căsătorit şi pe lângă aceasta foarte zburdalnic, ar fi voit să aleagă pe un alt voievod decât pe cel mai mare, Bogdan cel preferat de tatăl său, fiul fetei încă în viaţă a lui Radu cel Frumos. Astfel se săvârşi deci alegerea lui Bogdan într-o minunată armonie.

În Polonia trăia un alt fiu al celui acum răposat, anume Petru, a cărui mamă era o „pescăriţă”, adică soţia unui mare negustor de peşte, din Hârlău; el însuşi, după tradiţie fusese în tinereţea sa „pescar” Pe acesta regele polon îl putea aţâţa împotriva lui Bogdan, care era amestecat în vălmăşagul din Pocuţia. La Curtea turcească apoi, trăia ca zălog al vasalului tributar din Moldova fiul lui, Alexandru: acesta din urmă îşi lăsase drepturile de moştenire ce i se cuveneau ca întâiului născut al lui Ştefan, fiului său, numit după bunic tot Ştefan. De partea aceasta era şi mai probabilă o intervenţie străină.

În sfârşit, chiar şi domnul cu gânduri duşmane al Ţării Româneşti, Radu fiul şi, din 1496, urmaşul lui Vlad, un prieten al călugărilor şi un ziditor de biserici, un cucernic şi neputincios slăbănog - întru nimic asemănător străbunului său Vlad Dracul -, avea la dânsul pe „un moştenitor moldovean” şi încă nu numai unul, ci chiar doi: un Roman şi un Trifăilă, care, acesta din urmă, ca pretendent, îşi luă desigur un nume calendaristic mai frumos. Şi afară de aceasta rămân încă cu totul nepomeniţi doi „principi moldoveni”, care aşteptau în Ardeal ceasul întoarcerii lor în ţară şi în favoarea cărora regele Ungariei îşi ţinea gata oştile, ca să le trimită în Moldova „împotriva turcilor”.

Bogdan, un tânăr de douăzeci şi nouă de ani, ne e descris de medicul veneţian al tatălui său ca un om modest, dar viteaz, vrednic de marea sa moştenire: „modesto quanto una donzela e valente homo”. Modest, poate că era şi totuşi nu prea, căci îşi închipui să-şi poată aduce acasă ca mireasă în schimbul cedării Pocuţiei, pe sora regelui polon, reginula Elisabeta, cu toate că era aşa de tare rănit la un ochi, încât păstră totdeauna porecla de Orbul. Vitejia tatălui său o moştenise el desigur: îl vedem cum porneşte în persoană la luptă împotriva Poloniei, şi spre amintire împunge cu nerăbdătoarea-i lance în poarta Liovului de necucerit.

Pe vecinul muntean, care-i năvălise în ţară, îl întoarse îndată îndărăt, şi ar fi făcut ceea ce obişnuia să facă Ştefan în astfel de cazuri, dacă un prea venerabil prelat, un coborâtor al craiului sârbesc, noul mitropolit al lui Radu, Maxim, n-ar fi îndemnat la iubire frăţească pe domnii de acelaşi neam. Dar însuşirea de căpetenie a marelui mort, dreapta judecată a împrejurărilor, înţeleaptă cumpănire a posibilităţilor, aceasta lipsea cu desăvârşire urâtului cavaler Bogdan. Politica pe care el a dus-o faţă de toţi vecinii săi, dimpotrivă, a dat în cele din urmă greş.

Lui Alexandru, regele Poloniei, el îi ceru o mireasă frumoasă, care nu se putea hotărî niciodată la o astfel de căsătorie. Dar pentru a se nutri cu speranţe deşarte, renunţă el la Pocuţia, îşi retrase garnizoanele din cetăţile de acolo şi-şi chemă îndărăt dregătorii din oraşe, şi, afară de acestea, se mai obligă încă să-i ţină viitoarei sale soţii un mare alai de slugi şi preoţi poloni, ba chiar un episcop.

Iată însă că după câteva luni de zile, în august 1506, suveranul polon muri, iar fratele şi urmaşul acestuia, Sigismund, căruia i se rezervaseră în anul 1497 posesiunile lui Ştefan, se arată ca un duşman hotărât al moldoveanului şi a unei încuscriri cu schismaticii moldoveni, barbari. În timpul alegerii lui Sigismund, Bogdan, ca un „moştenitor al perfidiei tatălui său”, năvăleşte în Polonia, ia din nou în stăpânire Pocuţia. Şi încearcă să pună mâna pe cetatea Cameniţa. Urmează negocieri până în 1509. Elisabeta nu vrea să stea alături cu dânsul pe sărăcăciosul tron al Moldovei.

Bogdan se plânge Papei, trece peste noua graniţă şi pustieşte cumplit ţinutul galiţian, cucerind Rohatinul şi înaintând până la Liov; el se întoarce îndărăt cu clopotele prădate şi cu obşti întregi de ruteni drept credincioşi, pe care-i aşează în locurile lui deşerte. Comandantul polon Kameniecki însă îl urmăreşte în propria-i ţară, îi răsplăteşte pustiirile şi se întoarce îndărăt cu pradă, desigur nu fără să fi luat şi ceva moldoveni.

Polonii, încurcaţi în vrăjmăşii moscovite, erau mai mult decât sătui de suzeranitatea lor moldovenească. În 1507 îşi trecuseră drepturile lor de supremaţie Ungariei, şi acum regele unguresc a fost chemat ca mijlocitor. După o îndelungă ceartă se ajunse la un tratat, care cuprinde ca punct mai însemnat anularea contractului de căsătorie - Bogdan îşi găsise acum o soţie moldoveancă - şi prevede un arbitraj unguresc cu privire la Pocuţia (10 martie 1510). Dar acesta nu s-a pronunţat niciodată.

În cursul acestor ridicule lupte pentru o mireasă îndărătnică, turcii câştigaseră tot mai mult teren. Chiar în anul 1504 amândoi principii români fură chemaţi „la Poartă”. Radu, care nu era un om curagios, dădu personal ascultare chemării şi se întoarse îndărăt, după ce-şi risipise banii cu plocoanele. Bogdan înnoi prin influentul său boier, Ioan Tăutul, întâiul său sfetnic, omagiul lui Petru Aron şi al lui Ştefan, şi sultanul răspunse printr-un „act de graţie”, prin care i se acordau noi privilegii.

După ştiri de mai târziu, printr-însul se asigura păstrarea credinţii, deplina autonomie a ţării, apărarea ei împotriva tuturor duşmanilor, libera alegere a domnilor, instalarea unei legaţi uni moldoveneşti la Constantinopol (capuchehaiaiâc) - dar un astfel de reprezentant la Poartă trebuie socotit totodată şi ca un zălog, - incapacitatea juridică a turcilor de a dobândi. proprietăţi moldoveneşti şi de a clădi moschei, dar totodată şi un tribut de 4.000 de galbeni turceşti, patruzeci de şoimi, giriffalchi, care aveau foarte mare căutare la Curtea oricărui stăpânitor musulman, şi patruzeci de iepe moldoveneşti.

Ţara Românească după aceea îndură tot mai multe umiliri; pe când Bogdan pradă bisericile catolice din Galiţia, turcii dunăreni smulg lui Radu în 1507 posesiunile de la malul fluviului, de unde până atunci el luase vamă, îi răpesc pe bulgarii refugiaţi la dânsul şi printre ei desigur şi mulţi români, şi-l silesc la încă o călătorie la Constantinopol. După ce bietul om a fost învins şi de către moldoveni, muri în 1508.

Împotriva ungurilor, care voiau să aducă în ţară pe un fiu al lui Basarab cel Tânăr, Danciul, neamul Mihaloglilor, căruia-i era de mulţi ani încredinţată paza Dunării, izbuti să pună pe tron pe un nou stricat, Mihnea, un pretins fiu al lui Ţepeş, cu care semăna şi prin cruzimea haină, prin plăcerea drăcească de chinuri omeneşti. Mihnea „cel rău” ucide pe mulţi dintre boierii săi în anul 1510, când Bogdan încheie: pace cu polonii. Boierii rămaşi în viaţă îl alungă în Ardeal, unde Danciul şi unul din sârbii de la Curtea lui Radu, Dimitrie Iacşici, îl ucid. Prin mila lui Mehmed beg, fiul lui Ali-beg Mihaloglu, e pus acum în Scaun un copil, Vlad cel Tânăr, Vlăduţ.

De acum înainte până târziu încolo, istoria Ţării Româneşti e stăpânită de doi factori: pe de o parte, atotputernicii turci dunăreni, iar, de alta, de nenumăraţii şi prea nesupuşii boieri feudalizaţi, care se. ceartă neîncetat între ei pentru unul sau altul dintre „fiii de domn”, care tocmai se aflau dincolo de Dunăre sau de Carpaţi. În diferite regiuni apar acum puternice familii feodale, care întreţin această mişcare sânge-roasă şi netrebnică, o aţâţă şi o conduc.

Începe să se vorbească despre boierii buzoieni, despre boierii din Slatina, dar mai ales despre boierii olteni. Aici, în Canatul românesc, trăiesc patru fraţi: Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, care posedă pământuri întinse şi sunt încuscriţi cu familii de seamă; o soră a lor, Neaga, are un copil cu un Basarab, probabil cel tânăr. Cu toţii sunt evlavioşi, ca răposatul Radu, cumpără bucuros moaşte de sfinţi din Peninsula Balcanică, înalţă mănăstiri - lor li se datorează fundarea mănăstirii Bistriţa - şi se bucură de o vază care nu se poate asemăna deloc cu aceea a domnilor ridicaţi de ei.

În anul 1499 cel mai mare dintre fraţi, care stă la şes, în Craiova de curând înfiinţată, era numai „Barbu din Craiova”, dar încă de la începutul veacului al XVI-lea, e cel dintâi boier şi „Ban al Craiovei”, cu toate că regele unguresc îşi păstrează încă banul său în Severin şi cu toate că domnii mai vechi trecuseră drepturile Severinului asupra Râmnicului de pe Olt, Noul Severin. Banii Craiovei sunt luaţi numai din această familie, şi orice domn care se atinge de acest obicei îşi pierde îndată scurta putere şi totodată viaţa. Aşa i se întâmplă lui Vlăduţ. „Pârvuleştii” şi „Banoveţii” chemară pe prietenul Mohammed de la Nicopol: după o luptă în care căzură mulţi boieri din oastea tânărului domn, acesta însuşi a fost prins şi decapitat în Bucureşti, „supt un păr”, la 25 ianuarie 1512.

Acum a fost pus în Scaun, poate şi prin mijlocire moldovenească, nepotul „Pârvuleştilor” Neagoe, numit după mamă-sa Neaga, dar ca domn fălindu-se cu numele tatălui său, Basarab. Soţ al unei principese sârbeşti, nepoata mitropolitului Maxim, un cărturar înzestrat cu mult simţ artistic, el urmă politica pioasă a lui Radu şi merită desigur mai mult decât acesta numele de „cel mare”, dacă prin aceasta ar fi să se înţeleagă numai recunoştinţa Bisericii. El e ctitorul vestitei mănăstiri de la Argeş: ea e şi singura operă a domniei lui de nouă ani, care ţine până în septembrie 1521.

Ce se petrecea însă în puternica Moldovă în vremea aceasta? Valurile turco-tătăreşti lărmuiau la graniţele ei, şi nu numai o dată Bogdan avea să se teamă de soarta vecinului său muntean, dacă nu de una mai aspră. Pe când Selim, fiul sultanului, smulgea Chilia şi Cetatea Albă, numită acum Akkirman, din mâna comandantului slabului şi bătrânului său tată, şi, în unire cu cumnatul său, fiul hanului tătăresc, umplea de zgomot aceste regiuni, Bogdan nu era o clipă sigur de existenţa sa. După ce Selim ajunse sultan, se duse în Asia, pentru ca să capete aici, dacă nu chiar titlul de padişah, moştenirea sudanilor şi califilor.

În vremea aceasta Moldova îndura, întocmai ca şi Polonia, necurmatele năvăliri prădalnice ale tătarilor lăsaţi de capul lor, cărora li se dăduse raiaua din Moldova sudică şi toată Dobrogea. Nu numai ţara dintre Nistru şi Prut, ci şi cea până la Siret, şi, la miazănoapte, până la Hotin şi Dorohoi a fost sistematic jefuită, şi numai aşa câte o buşeală la întoarcere nu era de ajuns ca să îndepărteze pentru viitor pe aceşti prădalnici musafiri. Chiar în timpul strălucitelor sale serbători de nuntă în anul 1513, năcăjitul domn avu pe tătari ca oaspeţi.

În aprilie 1517 Bogdan muri, încă foarte tânăr, la Huşi pe Prut, unde petrecea poate în acest timp de primăvară, ca să asigure graniţa răsăriteană. Bătrânul logofăt Tăutul dispăruse, şi cel mai puternic boier moldovean era acum Arbure Hatmanul. Acesta luă epitropia tânărului bastard, abia de nouă ani, al lui Bogdan, anume Ştefan, pe care tatăl, după pilda dată de Ştefan cel Mare şi înţelept, pusese sa-l aleagă ca urmaş în prezenţa sa. Tânărul Ştefan nu putea face la vrâsta sa o politică proprie, şi tot ce se petrecu în vremea aceasta în Moldova este opera lui Arbure.

În timpul nesiguranţei continue pe care o pricinuiau turcii, se iscăli un nou tratat solemn cu Polonia în numele lui Ştefan şi în acela al fratelui său mai mic, Petru, la anul 1517. Către 1522 în sfârşit, Ştefan ajunse singur stăpân pe actele sale şi aceasta se arată în curând prin fapte, care fac poate cinste curajului său, deloc însă priceperii şi inimii sale. Prin nedreapta şi provocatoarea sa purtare, Ştefan pricinui o conjuraţie a boierilor, care voiau să aducă pe Petru în locul fratelui său. Ucideri urmară acestor uneltiri, şi printre cei loviţi a fost şi bătrânul Arbure.

Urmă o expediţie împotriva oştii celor răzvrătiţi, care se şi strânseră laolaltă: voievodul birui, iar şirurile pribegilor în spre Polonia şi Ungaria fură cu atât mai dese. Duşmanul de frunte al domnului, Nicoară Şerpe, ceru regelui polon eliberarea lui Petru, cel mai în vrâstă, care ca pretendent poartă numele de Rareş, „cel spân”, altul decât cel care trăia sub pază în Prusia; el trebuia acum să ia domnia Moldovei. Pe atunci era de trei ani sultan al amânduror continente acel Soliman care este vrednic de pus alături de cele mai mari personalităţi ale istoriei, bărbatul în care se născuse în sfârşit şi turcilor un imperator.

În anul 1521 el cuceri Belgradul şi-şi deschise drum spre Ungaria, în 1522 apăru sub zidurile cetăţii Ioaniţilor, Rhodos, şi puse capăt acestei stăpâniri france în Marea Mediterană; în 1523 pregăti noua expediţie la Dunăre, care şi a fost întreprinsă în 1524. Astfel, pe când osmanlâii făceau pregătiri pentru stăpânirea ambelor maluri ale marelui fluviu, moldovenii nu găseau ceva mai bun de făcut decât să umble în căutarea unui alt domn, slăbindu-şi astfel puterea lor de luptă. În Ţara Românească însă lucrurile stăteau şi mai rău.

Basarab murise încă din septembrie 1521, şi urmaşul său a fost - ca şi la Bogdan - un copil nevârstnic. Acest băiat, pretenţios numit de învăţatul său părinte: Teodosie, căpătă ca epitrop pe unchiul său Preda, asupra căruia trecuse, după moartea lui Barbu, demnitatea de ban. Dar „boierii din Buzău” găsiră un domn mai destoinic în călugărul Dragomir, care se numi Vlad. Într-o luptă Preda căzu, şi Pârvu Craiovescul îi urmă în dregătorie şi situaţie politică. El ceru ajutorul lui Mohammed beg, care tocmai se întorcea de la ocuparea Belgradului, şi astfel Teodosie a fost restabilit în Bucureşti.

Patrioţii munteni erau prieteni ai creştinilor şi aleseră acum un boier din Muntenia ca nou anti voievod, căci Vlad fusese ucis. Acest „domn de la Afumaţi”, din părţile Ilfovului, făcu cunoscut supuşilor săi că el e „Radu Voievod”, fiul marelui Radu Voievod. După mici biruinţe şi o înfrângere hotărâtoare, Radu a fost alungat în Ardeal. O încercare de a se întoarce de aici cu ajutorul unguresc nu izbuti, şi chiar sosirea, numai pentru moment hotărâtoare, a voievodului ardelean, Ioan Zapolya, nu avu nici o urmare. În cele din urmă Radu făcu propuneri turcilor: aceştia văzură că Teodosie, oaspete al lor în Constantinopol, era de neîntrebuinţat, şi de aceea numiră în 1523 ca domn al Ţării Româneşti pe un anume Vladislav.

Deşi sprijinit la început de Pârvuleşti, el a fost în curând izgonit de ei înşişi. Noul domn se cheamă tot Radu, cu toate că mulţi ani, ca boier, apare numai cu numele Bădica: turcii ademeniră pe acest nou pretendent la ei, şi-i dădură în loc de steag lovitura de moarte. Din nou se iscă război între Radu şi Vladislav; amândoi fură poftiţi de sultan la Constantinopol şi aici, pe la 1525 primi în sfârşit Radu de la Afumaţi titlul de domn, sprijinit de turcii dunăreni şi de boieri Craioveşti. Cu un an înainte însă Severinul căzuse în mâinile turcilor.

În modesta cronică a faptelor lui Ştefan cel Tânăr trebuie să se însemne şi o biruinţă asupra turcilor prădalnici, care se întorceau din Polonia. Dar, pe când marele sultan îşi aduna toate forţele sale de luptă, ca să dea decăzutului regat al Ungariei ultima lovitură, Ştefan nu găsi altceva mai bun de făcut decât să înceapă cu Radu o ceartă armată pentru fiica cea mai mică a lui Basarab - pe cea mai mare nu voia s-o ia nici unul din doi. Ştefan învinse, ce-i drept, dar tot trebui să se căsătorească, astfel, cu singura dintre domniţe care mai era liberă.

În primăvară sosi porunca turcească să se îngrijească de proviant şi oşti ajutătoare pentru războiul împotriva regelui Ungariei; acesta dimpotrivă ruga stăruitor să nu se dea urmare cererii. Ambii domni români, cu toate că înduşmăniţi, ştiură să se sustragă în acelaşi chip din această încurcătură: nici unul din ei nu apăru pe câmpul de luptă, unde, luptând pentru cinstea numelui său, căzu, odată cu statul, cel din urmă dintre monarhii Ungariei. Steaguri româneşti nu fâlfâiră în marea zi de nenorocire de la Mohacs, din 29 august 1526, şi poate că nici unul dintre cei doi domni nu pricepu însemnătatea marelui eveniment.

Pentru a se folosi de noua stare creată apăru ca nou domn moldovean, după moartea lui Ştefan, întâmplată încă din 14 ianuarie 1527, Petru pescarul. Astfel ajunse iarăşi pe tronul Moldovei un om ambiţios şi stăruitor. Petru se deosebea de tatăl său numai prin aceea că la dânsul setea de cucerire întrecea orice alt motiv de acţiune. Îndată ce vedea numai undeva o graniţă prost apărată, ori să fi fost numai chemat de vreuna din partidele care se găseau undeva în război civil, el era gata cu puternica sa oaste moldovenească, cu toate că nu o conducea nici pe departe aşa de bine ca Ştefan. El era cu adevărat un veşnic neobosit făuritor de intrigi, iar în nenumăratele iţe pe care le urzi şiretenia sa se văzu la urmă el însuşi prins. Când el muri, ţara avea - în cea mai mare parte, din vina lui - hotare mai înguste ca înainte; ea era prinsă în lanţul cetăţilor turceşti ca şi Ţara Românească, şi consideraţia unui domn moldovean scăzuse mult.

Şi totuşi după lupta de la Mohacs i se oferi un prilej, cum nu mai fusese altul înainte, de a se amesteca în vecina ţară ardeleană, unde ca moştenitor al lui Ştefan cel Mare stăpânea acum Ciceul, dăruit în 1475, cum şi castelul adăugat ceva mai târziu. Cetatea de Baltă, unde-şi avea slujbaşii săi în Reteg (ţinutul Bistriţei) şi, printr-o rânduire a regelui Ludovic, ridica un venit de o mie de florini anual din însemnatul oraş săsesc întărit, Bistriţa.

Ardealul nu luase parte la lupta hotărâtoare împotriva turcilor, pentru că voievodul de acolo, care de multă vreme trecea drept urmaşul posibil al regelui fără copii, voia să-şi economisească forţele pentru scopurile sale personale; ambiţiei acestui voievod, Ioan Zapolya, care încă din zilele lui Ludovic al II-lea, privea ţara sa ca un regnum, ca un ţinut aproape neatârnat, nu-i stăteau în cale decât drepturile, câştigate printr-un act familiar, ale regelui roman Ferdinand, care luase în căsătorie pe sora lui Ludovic. Bineînţeles înţeleptul sultan Soliman se hotărî pentru micul dinast, care se trăgea dintr-un neam mic şi recunoscu ca „rege Ianoş” pe omul care pentru austrieci şi prietenii lor rămase totdeauna numai „Janos Weyda”, sau scurt „Weyda”.

Numai că Zapolya era prea slab pentru a se putea susţinea singur; se încredea însă prea puţin şi în protectorul său turc pentru a-l putea vedea bucuros înarmat, lângă dânsul. Pe de altă parte, Ferdinand trebuia să-şi dobândească prin luptă regatele sale, Ungaria şi Boemia, tocmai într-o vreme când întreaga putere a numeroaselor posesiuni austriece era întrebuinţată pentru marile planuri medievale ale fratelui său, împăratul Carol V. În sfârşit, sultanul nu se simţea încă destul de tare ca să ocupe şi să stăpânească dintr-o dată o provincie creştină aşa de întinsă.

În Ardeal însă trăiau sute de mii de ţărani şi păstori români, care, cu toată situaţia lor umilă, erau în stare să salute cu bucurie un domn din neamul lor: „Valahii”, scrie un cunoscător diplomat, „posedă o mare parte a ţării şi uşor s-ar putea uni cu moldoveanul, din pricina limbii lor comune”. De vreme îndelungată secuii erau obişnuiţi cu năvăliri moldoveneşti, dar şi cu frăţia de arme românească şi supremaţia voievozilor vecini.

Foarte amestecaţi cu „valahii” ardeleni, sau cel puţin trăind foarte aproape unii de alţii, ei nu puteau fi deloc cu gând duşmănos faţă de o cucerire moldovenească a Ardealului, şi acelaşi diplomat polono-ungur recunoaşte în mod apriat aceasta. Afară de aceasta, abia trecuseră zece ani de când fusese înăbuşită în sânge mişcarea ţăranilor din Ungaria, „cruciata” secuiului Gheorghe Dozsa, împotriva nobilimii care-şi îngrămădea tot mai multe drepturi: această mişcare îşi găsise sfârşitul chiar în Banat; şi este stabilit că şi ţărani români din comitatele vecine cu Ardealul luaseră parte la revolta ţărănească.

După izbânda clasei privilegiate, ţăranii fură trataţi şi mai aspru, în baza unor noi legi; aceasta nu sluji desigur la liniştirea spiritelor, aşa încât sosirea unui domn al ţăranilor liberi, cum era vecinul moldovean, trebuia să fie primită numai cu urale de către unguri, secui şi români totodată. Ca locţiitor al regelui românilor, Rareş, dacă şi-ar fi dat acest titlu, ar fi fost sigur şi de supunerea cetăţenilor germani din cele şapte Scaune săseşti.

Petru urmă la început cu privire la Transilvania singura politică ce făgăduia roade, alianţa cu germanii. Încă din 1527 veniră la el doi soli ai lui Ferdinand, dintre care unul îi aducea făgăduiala că însăşi Bistriţa ar putea fi cedată în schimbul unor servicii credincioase. Dar îndată după aceea lucrurile luară altă întorsătură, căci Ferdinand dispăru de pe câmpul de luptă. Zapolya afla tot mai mult sprijin şi iubire, şi în sfârşit - aceasta a fost hotărâtor pentru domnul Moldovei - Soliman însuşi purcese din Constantinopol la 10 mai 1529, pentru ca să liniştească turburările ungureşti, adică să ajute „Regelui Ianoş” la întărirea Scaunului său.

La cererea formală a lui Petru, Zapolya îi încredinţa „ca amanet” oraşul Bistriţa, dar cu condiţia ca el să-şi câştige sau să-şi impună recunoaşterea saşilor localnici. Prevestită prin năvăliri în ţara secuilor, marea expediţie a moldovenilor începu în iunie; chiar la 22 ale acestei luni partizanii saşi ai lui Ferdinand fură cu desăvârşire bătuţi în sudul provinciei sub zidurile Feldioarei, unde îşi pierdură şi artileria.

Printr-o revoltă a boierilor, pe care o aţâţase poate şi vecinul din Moldova, domnul Ţării Româneşti îşi pierduse în ianuarie 1529 tronul şi viaţa, şi urmaşul său Basarab nu găsi nici o recunoaştere în ţară. În martie turcii dunăreni, care stăteau sub un nou guvernator, în locul exilatului Mehmed, aduseră pe principele Moise, un fiu al lui Vladislav, care ca domn actual nu mai urmă politica nesigură a înaintaşului său cu privire la afacerile ardelene, ci, supus poruncii turceşti, trimise câteva oşti împotriva Braşovului, fără să săvârşească însă ceva de samă.

După victoria sa, Petru cerea saşilor bistriţeni castelul său Unguraş (Balvanyos) şi oraşul său Bistriţa, dar după o prealabilă înţelegere cu Universitatea Saxonilor, care rămăsese neînduplecată faţă de Zapolya şi partizanii lui, ambele îi fură refuzate. Cu straşnice ameninţări că li se va jefui ţara şi că-i va sfâşia în patru pe locuitori, ba chiar că-i va frige” cu femei şi copii, se năpusti din nou moldoveanul împotriva supuşilor săi neascultători.

Oastea apăru în faţa zidurilor Bistriţei, pustiind totul, dar totuşi nu putu trece peste zidurile îndărătnicului oraş, pe când domnul în persoană avu un succes ceva mai bun la asediul Braşovului. Cu noi ameninţări, pe cât de spăimântătoare, pe atât de goale, Petru se întoarse în toamnă îndărăt. Atacul anunţat pentru anul 1530 nu avu însă loc. Nimeni dintre bistriţeni n-a fost fript, şi Petru se mulţumi cu nelămurite drepturi de suzeranitate şi cu tributul anual al oraşului „său” ardelean. Prilejul priincios pentru câştigarea Transilvaniei trecuse, şi Petru se întoarse acum spre Polonia.

Bogdan nu dăduse de fapt îndărăt Pocuţia, dar probabil că retrocedarea urmase în timpul minorităţii tânărului Ştefan. În primul timp după suirea sa pe tron, Petru, oaspetele de ani de zile al regelui polon, care ştiuse sa-l ocrotească de furia nepotului său Ştefan, se arată foarte îndatoritor faţă de statul cu care pe la sfârşitul anului 1527 încheie un tratat în condiţiunile obişnuite. Dar chiar în 1528 el cere de la Poartă încuviinţarea - şi a fost bineînţeles scurt refuzat - ca să poată năvăli în Polonia, din cauza sustragerii ţării lui de moştenire, Pocuţia. În acelaşi timp simulează faţă de regele însuşi prietenie sinceră, şi în dieta de Piotrikow cere printre altele să fie ajutat pentru împlinirea haraciului turcesc.

În anul 1529 moldoveanul e ocupat în Transilvania, în cele dintâi luni ale anului 1530 domnul Ţării Româneşti, Moise, care începuse să descăpăţâneze boieri - un încă neîngăduit joc sângeros -, a fost izgonit, dar se întoarse îndărăt cu ajutor săsesc sub Marcus Pemflinger, apoi sub episcopul ardelean şi Ştefan Mailat, viitorul voievod. Dar urmaşul său Vlad câştigă în august o biruinţă hotărâtoare la Viişoara: Moise şi banul său din Craiova îşi găsesc moartea în luptă, iar Mailat cade în mâinile biruitorului. În curând acest nou Vlad apare ca ginere şi aliat al lui Petru, şi această împrejurare lămureşte în oarecare măsură biruinţa din august 1530.

Pregătirile lui Petru împotriva Poloniei nu rămaseră o taină nici pentru Constantinopol şi nici pentru Ungaria. Chiar în august se ceru regelui înapoierea Pocuţiei, dar această rugăminte a fost fireşte refuzată. În septembrie moldovenii pătrunseră în ţara reclamată, şi întocmai ca sub Ştefan şi Bogdan izbutiră fără multe greutăţi să restabilească „vechile graniţe”. Abia după multă gâlceavă se decise dieta polonă la recrutarea unei oştiri pentru a izgoni pe năvălitor, ba încă se aşteptă până când sosi un răspuns favorabil de la sultanul, la care se trimisese un sol special.

Atunci în sfârşit Jan Tarnowski luă comanda asupra unei puternice armate şi o conduse spre Pocuţia, care în „două zile” îi căzu în mână, cum spune comunicatul oficial. Furios, încercă nerăbdătorul voievod să ia înapoi „ţara sa”, strânse şi el în puţine zile pe lângă curtenii săi mulţi boieri şi o grămadă de ţărani înarmaţi, dar avangarda oştirii sale a fost învinsă de către polonii mai bine disciplinaţi, mai greu înarmaţi şi prevăzuţi cu tunuri mai bune, pe care se şi pricepeau să le mânuiască.

După trei zile, la 22 august 1531, însuşi Petru îndură aceeaşi soartă la Obertyn - de atunci un glorios câmp de bătaie, al cărui nume se răspândi în toată Europa prin informaţiile de biruinţă polonă. Steagurile sale, şi turceşti şi creştine, tunurile câştigate la Feldioara şi lagărul său fură jefuite, oştenii săi fură măcelăriţi în fugă; el însuşi purta trei răni pe trupu-i istovit, în care ardea plin de durere neîmpăcatu-i suflet.

În Polonia nu mai conteneau chiotele de bucurie pentru această primă biruinţă de nedezminţit, pe care o repurtaseră asupra barbarilor de miazăzi, atât de adesea ori combătuţi fără de succes, iar autorii de „ziare”, precum şi preoţii rivalizau prin entuziastele lor ridicări în slavă. Totuşi stăpânirea Pocuţiei rămânea contestabilă, cu toată risipa de vorbe frumoase ce se făcu. Petru adună deci sârbi, turci şi tătari, încercaţi soldaţi de meserie, care erau mai potriviţi la năvăliri în ţinut străin decât ţăranii moldoveni, şi trimise câteva cete în ţara sa de moştenire.

Polonii răspunseră acestei vizite în acelaşi fel, şi la retragerea acestor oaspeţi moldovenii găsiră prilej de răzbunare. Mijlocirea lui Zapolya, cerută de amândouă părţile, folosi foarte puţin: de partea sa domnul nu voia să recunoască nici o vină şi chiar biruinţa din 1531 o explica într-un chip cu totul particular: „Să nu fie prea mândru Craiul de biruinţa lui”, zicea el, „căci n-a căpătat-o cu însăşi puterea sa, ci numai cu norocul, care se schimbă adesea: n-a biruit regele, ci Dumnezeu, care a vrut să pedepsească pe domni pentru încrederea prea mare în sine”. Desigur războiul ar fi izbucnit din nou dacă împrejurările ardelene n-ar fi reclamat iarăşi toată atenţia lui Petru.

În anul 1532 porni veşnic-biruitorul sultan împotriva despreţuitului şi odiosului său duşman, Casa de Austria: dar el nu merse mai departe de Guns. În aceeaşi vreme e trimis în Ardeal Aloisio Gritti, ca să cerceteze la faţa locului împrejurările de acolo. Fecior din flori al unui doge, acesta ajunsese un levantin desăvârşit şi întrunea pe lângă viclenia francilor orientali îndrăzneala nebună şi uriaşa putere de închipuire a unui aventurier înnăscut.

Se vorbea cu îngrijorare de faptul că Messer Aloisio Paşa ar voi să se arunce ca rege al Ungariei în locul lui „Weyda” şi al „Germanului”, şi că el ar fi hotărât Moldova pentru prietenul său din Constantinopol, un cumnat de harem al sultanului, cunoscutul Ştefan, nepotul eroului, pe când pentru Ţara Românească apărea ca un potrivit guvernator creştin unul din tinerii fii ai” împuternicitului împărătesc. Adevărate sau nu, aceste zvonuri siliră pe cei interesaţi să lase la o parte toate planurile ambiţioase şi să se îngrijească mai bine de ceea ce aveau până atunci în stăpânire.

Tratativele cu polonii durară cu obişnuita tărăgănire şi în anul 1533. În anul următor Gritti, care era mai mult decât oricând în favoarea sultanului şi se simţea acum aşezat bine în Scaunul regesc, veni iarăşi. El se înfăţişă foarte trufaş; ba încă în Ţara Românească - acolo în locul lui Vlad cel înecat se ridicase un alt Vlad, un fost „Vintilă din Slatina” - puse chiar să ucidă pe un boier, care nu-l slujise destul de repede la trecere şi aţâţă pe etern-nemulţămiţii boieri de aici, împotriva acestui nou Vlad, care urmări însă pe intriganţi până în cortul mândrului italian şi-i dădu parte pe mâna călăului, parte paznicului din cetăţuia Poienari, o fundaţiune a lui Ţepeş. În Ardeal Gritti aruncă în spinarea voievodului Emeric Czibak vina acestei rele primiri de peste munţi şi puse de aceea sa-l omoare. Dar aceasta era prea mult. Frământatul Ardeal totuşi nu semăna încă cu Ţara Românească ajunsă subjugată: îndrăzneţul a fost închis în Mediaş.

Aici aşteptă el în zadar ajutorul împăcatului Vlad, care i-ar fi putut sta la îndemână, dar care nu se clinti. Cu atât mai zelos îşi dădu Petru osteneală pentru liberarea împuternicitului împărătesc. Vrednic rival al lui Gritti în cruda şiretenie de oriental, moldoveanul alergă spre Mediaş, ademeni la el pe închis, îl trăda apoi fără scrupul răsculaţilor, care în curând îi arătară drumul spre cerul pedepsitor. Despre cei doi fii ai odraslei de doge, care fură încredinţaţi bunului Rareş, nu se mai auzi nicicând ceva.

După această faptă de răzbunare, vechile relaţii ale lui Rareş cu turcii şi cu regele lor unguresc, începură să se clatine puţin. El nu rupse, ce-i drept, prietenia cu Zapolya, dar primi să fie vizitat şi de trimişii regelui Ferdinand, care voia să facă uitată Feldioara. Cu aceştia încheie el la 5 aprilie 1535 un tratat, în care, pe lângă primirea obişnuitelor clauze, se mai făgăduia din partea imperialilor un ajutor bănesc de 6.000 de ducaţi pe an, iar din a moldoveanului refuzul unui mai mare haraciu la Poartă şi a călătoriei la Constantinopol.

Printr-un act din luna iunie i se întăriră solemn lui Petru toate stăpânirile ardelene. Pe când voievodul ducea mai departe cu polonii, acum prin mijlocire imperială, vechiul joc al tratativelor, iar la momentul potrivit trimitea cete prădalnice în statul vecin, Zapolya află în sfârşit de această nouă schimbare de front îndreptată împotrivă-i şi pedepsi pe falşul prieten prin aceea că în 1536 îi smulse Unguraşul.

Iarăşi se trezi acum în Petru dorinţa de cucerire a Ardealului. Turcii îl lăsară să facă ce vrea; Ferdinand însă-i era aliat şi-i oferi în 1537 chiar cedarea foarte însemnatelor feude maramureşene, Muncaciu şi Hust; de Zapolya nu mai avea acum să ţină nici o samă. Petru rugase pe regele apostolic să nu numească deocamdată un nou voievod în Ardeal, „până când eu nu mă voi înţelege cu Maria Voastră prin soli sau în scris asupra unor anumite lucruri tainice, care privesc binele ţării şi care ar fi îndeosebi potrivite să împace această provincie ardeleană cu Maria Voastră şi să o păstreze Măriei Voastre”.

Dar, tocmai în clipa în care intervenţia armată a voievodului ar fi putut produce ceva de samă, craiul polon se pregăti de o expediţie personală împotriva lui Petru, din pricina Pocuţiei, pentru ca printr-o strălucită biruinţă să întunece vestita faptă a generalului său Tarnowski. De acum încolo se puse cu tot dinadinsul pe lucru împotriva „Valahului”, care împrăştia în jurul lui jurăminte, rugăminţi şi ameninţări. Trimişii poloni primiră în august porunca de a se întoarce fără zăbavă acasă, şi o puternică oaste regală pătrunse până în Galiţia; totuşi ridicarea în masă, care se porni în inatacabila ţară vecină, zădărnici biruinţa nădăjduită.

Sigura nereuşită a oricărei ofensive împotriva Moldovei se arătă după câteva luni şi în trista soartă ce lovi pe comandantul polon Nicolae Sieniawski. El se apropie cu numeroşi şi mândri cavaleri, ca să continue neizbutita expediţie a regescului său stăpân, dar într-o întâlnire cu moldovenii, după ce jefuise numai un colţ de ţară, el pierdu la 1 februarie 1538 nu mai puţin de 2.000 de tovarăşi. Sub condiţiile pe care le puneau, polonilor le era absolut cu neputinţă să silească la pace pe acest vecin rău, când căpătară un aliat hotărâtor în marele împărat al Răsăritului, care încă din iulie porni marşul său spre Moldova, pe când o nouă oaste polonă înainta spre Hotin.

Soliman nu venea pentru a susţinea interesele polone - acestea îi erau cu totul indiferente -, ci pentru a urmări scopuri proprii. Pentru a fi sigur pe toată graniţa nordică, el avea nevoie şi în Moldova, întocmai ca în Ţara Românească, de un sclav creştin fără însemnătate şi de un şir de cetăţi turceşti de sprijin. De aceea voia el să înlăture pe Petru, să pună în loc pe cumnatul lui, Ştefan, să întindă în spre miazănoapte mai departe raiaua celor două porturi şi prin aceasta să-şi creeze un al doilea Giurgiu la Nistru.

Cine i se putea împotrivi sultanului în aceste părţi? Frica împacă, ce-i drept, pentru moment pe Zapolya şi Ferdinand, dar polonii, cu care Petru încheie în cea mai mare grabă pace, cedându-li „pe vecie” Pocuţia, polonii, mulţămiţi în sfârşit, care triumfau numai asupra duşmanului învins şi se bucurau de provincia recâştigată, dar nu se gândeau şi la întregul ei viitor, de-acum înainte ameninţat, nu ascultară de stăruitoarele îndemnuri, de rugăminţile deznădăjduite ale lui Petru.

Părăsit de boierii săi şi deplâns numai în tăcere de către ţărani Petru nu putut strânge nici măcar pentru apărarea ţării o oştire, ca marele său tată. El fugi la Hotin, a fost însă respins de trupele polone, acum cuibărite aici şi rătăci, apoi sărman bătrân părăsit, prin neumblaţii munţi ai Moldovei, frângându-şi plângător mâinile înaintea icoanelor făcătoare de minuni de prin mănăstiri şi cerşind un codru de pâine de la ţărani. În sfârşit în septembrie se putu furişa printr-o trecătoare în Ardeal, oameni buni îl primiră, şi ajunse la cetatea sa, Ciceul. Aici însă, asediat de episcopul Martinuzzi, împuternicitul lui Zapolya, domnul a fost prins şi iarăşi închis ca prizonier politic.

Sultanul porni de-a dreptul asupra Sucevei, primi închinarea boierilor, puse în Scaun pe cumnatul său Ştefan „Turcul” ca voievod creştin, îl înconjură cu 500 de ieniceri, anexă toată jumătatea sudică a Basarabiei de azi şi puse să se clădească la Tighinea - de aici înainte Benderul turcesc - o puternică fortăreaţă, pe a cărei poartă sta scris că neînvinsul împărat a supus Moldova, că a aruncat în ţărână şi a călcat în copitele cailor săi pe begul neascultător.

Acum abia văzură boierii moldoveni, care se răsculaseră împotriva domnului lor, ce greşală făptuiseră şi că în oarba lor dorinţă de înnoire nu păcătuiseră numai faţă de domnul lor, ci şi faţă de ţară şi de propriile lor interese - în ţinutul smuls se găseau doar şi moşii boiereşti, care acum erau pentru totdeauna pierdute! De-acum încolo ei făcură viaţa de tot amară „Turcului” lăsat în Suceava, cu toată garda sa de ieniceri.

Acest slăbănog, care nu cunoştea decât viaţa din Constantinopol, acest cumnat de harem al sultanului, care nu se putea aştepta la nici un ajutor de nicăieri şi încă într-un an în care lăcustele pustiiseră totul - ele îi aduseră chiar porecla de Lăcustă -, trebui să gonească garnizoanele turceşi din cetăţile de curând cucerite şi să împiedece zidirea Benderului!

De trei ori se ridicară împotrivă prin intrigile boierilor, domni rivali, care pretindeau că au de tată pe slăvitul Ştefan sau Petru cel plâns de ţară. În sfârşit apucară calea cea mai sigură pentru a scăpa de dânsul. Conjuraţi pătrunseră în cetatea Sucevei şi după câteva momente un sângerat şi nevinovat leş domnesc a fost zvârlit în faţa gloatei. Cornea Portarul însă, fiul lui Bogdan, a fost acum chemat sub numele de Alexandru, ca domn stăpânitor al Moldovei.

Polonii îl recunoscură fără zăbavă, dar recunoaşterea unui rege, care de obicei îşi părăsea vasalii tocmai la ananghie, nu putea să întărească şubredul tron al unui domn ales printr-o conjuraţie. Incursiunile pe care Cornea, urmând sfatul regelui polon, le întreprinse împotriva tuturor castelelor turceşti vecine, ca Oceakov, Cetatea Albă, Chilia, Bender, nu erau desigur nici ele mijlocul cel mai bun ca să-i câştige favoarea sultanului. El avea, ce-i drept, câţiva boieri de partea lui, dar mulţi dintre ei erau, din pizmă sau din alte motive, împotriva acestui parvenit, iar ţăranii n-aveau alt nume în gură decât pe acela al bunului şi nelacomului Petru, fiul poporului.

Acesta şi veni în adevăr, după ce-şi arătă pocăinţa în scrisori către sultan, scrise în sârbeşte de soţia sa, fiica de despot Elena şi, după ce, la cererea lui Soliman, se înfăţişă personal înainte-i cu frumoase plocoane, gesturi smerite şi vorbe dulci şi prefăcute. El n-are să mai fie de acum încolo un aţâţător, ci un supus locţiitor al împăratului; ca pedeapsă pentru trecutul său are să plătească un tribut mai mare şi, întocmai ca odinioară „turcescul” său nepot, are să ţină ieniceri la Suceava - acestea toate le făgădui.

La câteva luni după poposirea şi străduinţa sa în capitala turcească de a căpăta tronul Moldovei, veni din Ungaria însemnata veste plină de urmări că „regele Ianos” nu mai este printre cei vii. Răposatul lăsă însă de la tânăra sa soţie Isabela, fiica regelui polon pe care o luase abia de scurtă vreme în căsătorie, numai un fiu nevârstnic, Ioan Sigismund.

Pentru Soliman era mai dinainte hotărât ca acest copil în faşă, pe care binevoia sa-l numească Ştefan, trebuia să ajungă, cum ar fi voit-o şi tatăl său, rege al Ungariei şi dorea totodată o întărire momentană a partidului german, pentru ca sa-l poată umili după cuviinţă. Dar pentru a pune cum se cuvine în scenă expediţia lui, el avea numaidecât nevoie de vasali credincioşi la graniţa disputatului regat; aceştia însă trebuiau să fie totodată şi oameni mai de ispravă decât fusese „cumnatul” Ştefan „Lăcustă”.

În Ţara Românească, în vara lui 1535 i se întâmplase lui Vlad Vintilă un accident politic de vânătoare şi ca urmaş puseră boierii olteni, în ale căror păduri se întâmplase fatala vânătoare de cerbi, pe un călugăr din mănăstirea Argeşului, care, din pricina drepturilor sale prezumptive la cuca domnească, fusese dus cu sila la mănăstire. Ca boier purtase numele Petru, la mănăstire se numea Paisie, ca domn îşi dădu obişnuitul nume domnesc Radu, după pretinsul său părinte Radu voievod, bineînţeles „cel Mare”; spre deosebire de alţi domni cu acest nume, el a fost numit Radu Paisie sau Radu Călugărul.

În anul 1539 boierii se ridicară şi împotriva lui Şerban, banul Craiovei; totuşi el a fost adus îndărăt de turcii dunăreni şi drept răsplată aceştia primiră în 1540 după ce fiul lui Radu, Marcu, făcuse pentru tatăl său o vizită la Curtea din Constantinopol, însemnatul port al Brăilei, singurul punct care mai amintea bogata stăpânire teritorială de odinioară de la Dunăre şi totodată singurul loc care îngăduia un drum liber la Dunăre şi deci şi la Mare.

Acum mai sosi încă şi vestea că Ştefan a fost înlocuit prin „hainul”, adică trădătorul Alexandru, şi că Moldova se află în adevărată revoltă. De aceea, fără de zăbavă Petru căpătă steagul împărătesc, trupe împărăteşti şi într-o audienţă solemnă a fost numit - pentru a doua oară - domn al Moldovei. Mândru de „biruinţă”, el alergă la Dunăre şi-şi vesti prietenii „că a ajuns iarăşi ceea ce a fost, ba încă şi mai mult decât atâta”.

Ţara se uni cu el şi un partid de boieri trecu de la început la dânsul; ceilalţi, care îşi vânduseră ţara sultanului şi ucisului favorit al acestuia, fură prinşi, şi noua suire pe tron a domnului se petrecu atât de norocos, încât sângele nu curse decât sub sabia călăului, de care căzură capetele lui Alexandru şi ale tovarăşilor lui. Încă de pe la sfârşitul lui februarie, bătrânul şi încercatul stăpânitor se găsea iarăşi în Suceava şi putea pune la cale întoarcerea familiei sale din Ardeal.

Dar starea politică a ţării lui era acum cu totul alta: domnul nu mai putea să provoace ca mai înainte pe protivnicii săi ca un îndrăzneţ cavaler. Încercarea de a răscumpăra Tighinea din mâinile celor ce o întăriseră, cu bani împrumutaţi din Polonia, nu izbuti. Căci polonilor, cu toată asigurarea turcească protivnică şi propria-i protestare, le era cu neputinţă să se mai împace vreodată din inimă cu vechiul şi cunoscutul tulburător al păcii, pe care acum nu-l vedeau bucuros apărând iarăşi la hotarul lor. În astfel de împrejurări ei refuzară scurt şi cererile de bani.

Regele, care trebuia să plătească tribut tătarilor, n-avea sume de împrumutat. În Ardeal Petru nu găsi decât duşmani pe faţă sau în ascuns, iar cetăţile lui de acolo - la Bistriţa nici că se mai gândea acum - îi fură răpite. Chiar în 1541 trecu el Carpaţii ca să arate sultanului recunoştinţa pentru cinstea acordată, şi Mailat, care fusese odată prizonierul unor oşti româneşti, căzu cu acest prilej în mâinile domnului; prin făgăduinţa unei libere treceri îşi momise Rareş ca de obicei victima. Independentul voievod din Ardeal, care nu recunoştea nici un rege şi nici o regină, a fost deci trimis la Belgrad sultanului, care tocmai pornise la luptă în Ungaria împotriva „nemţilor”.

Pe când acum imperialii turci şi germani se luptau, adevăratul stăpân în ţara Ardealului era regentul Martinuzzi, „fratele Gheorghe”, episcop şi vistiernic. Cu acesta Rareş se gâlcevi neîncetat din pricina cetăţilor; abia în 1544 Ciceul şi Cetatea de Baltă fură dărâmate din temelie şi numai după aceea ţinutul lor a fost predat dregătorilor moldoveni. Petru trebui să fie din inimă recunoscător şi pentru atât, dar de acum el nu mai era decât unul din numeroşii proprietari străini din Ardeal şi drepturile lui asupra acestui pământ pierduseră însemnătatea lor politică.

Greu apăsat de împrejmuirea şi paza turcească, cum şi de pierderea unei însemnate părţi din ţara sa, Petru mai fusese încă silit să trimită la Poartă ca zălog pe fiul său cel mai mare, şi nefiind în stare să stoarcă din sărăcită şi pustiita ţară tributul mărit, trebui să mai audă şi ameninţarea că va fi chemat la fiecare trei ani la Constantinopol pentru înnoirea omagiului. De aceea el auzi cu deosebită bucurie vestea că în sfârşit creştinătatea, adică Imperiul roman creştin de naţie germană, se pregătea să izgonească pe turci din Buda cea ocupată din 1541.

Petru intră numaidecât în tainice legături cu conducătorul ales al cruciatei ungureşti, markgraful Ioachim de Brandenburg şi în martie 1542 încheie cu el un tratat, prin care se îndatora la servicii de spionaj, la aprovizionarea armatei creştine şi afară de acestea la fapte imposibile ca prinderea marelui sultan. În iunie, când pregătirea expediţiei era cu mult înaintată, el împrumută markgrafului, în calitatea lui de căpitan al imperiului, însemnata sumă de 200.000 de galbeni ungureşti, care niciodată n-au fost înapoiaţi.

Ca de obicei voievodul lunecă pe povârnişul vorbelor necumpătate şi cu totul exagerate, pe care din ne-prevedere le spunea şi faţă de agenţii poloni. Dar toate acestea nu duseră la altceva decât probabil la un nou tratat cu regele Ferdinand. Şi, când, la începutul anului 1543 şi un om foarte puţin îndrăzneţ, ca Radu din Ţara Românească face o astfel de legătură, prin care făgăduieşte chiar ajutorul său armat împotriva „necredincioşilor turci şi tătari”, trebuie să vedem desigur şi în aceasta un merit al neastâmpăratului moldovean.

Când în septembrie 1546 acesta muri, ţara-i era liniştită şi propăşea în pace. La dreptul vorbind, el devenise tot atât de puţin prieten al polonilor pe cât de puţin rămăsese slugă credincioasă a turcilor, dar se apărase într-o oarecare măsură faţă de cei dintâi prin întemeierea unei noi starostii în Sepenic, faţă de cei din urmă prin reconstruirea cetăţii Soroca.

În Ţara Românească izbucniră încă din 1544 lupte lăuntrice între Radu şi un al patrulea Basarab, care e mai bine cunoscut sub numele de Laiotă; acesta, venit cu haiduci şi pribegi din banatul unguresc, învinsese, dar la urmă tot a fost bătut şi ucis de turci şi tătari. După câteva luni, în martie 1545, după ce Radu fusese chemat la Poartă şi de aici surghiunit în Egipt, ţara primi direct de la Constantinopol un nou domn: Mircea, „fiul lui Radu”, un cumplit tiran.

El ucise dintre pribegi pe toţi aceia care fură aşa de neprevăzători încât să se întoarcă îndărăt şi să se plece stăpânirii sale, cu totul două sute de boieri, şi pe deasupra, duşmănia celor rămaşi în străinătate încercându-l în fiecare an prin năvăliri, iar el fiind întotdeauna biruitor asupra slabelor cete, îşi putea procura necontenit marea plăcere a sângelui omenesc vărsat. Aceasta era foarte îngrijitor pentru boieri, mai puţin pentru ţara apăsată de ei, indiferent însă pentru turci şi tot aşa pentru moldovean, care în 1546 dădu chiar de soţie lui Mircea pe cea mai mare fiică a sa, Chiajna - poate văduva lui Vlad înecatul.

Când socrul muri, ginerele cârmuia, tăind la capete, Ţara Românească; aceasta însă era pe deplin stăpânită de turci, cu totul în atârnare de Constantinopol. Aceeaşi soartă avu şi Moldova, cea încă destul de tare pe atunci, numai trei decenii mai târziu, când un domn „muntean” din neamul mlădios al acestui Mircea Ciobanul se urcă în 1574 pe tronul ţării vecine. Această repede cădere a ţării lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru cel neastâmpărat, cere o lămurire.

Petru lăsase trei fii, dintre care nici unul nu poseda bunele sale însuşiri. Unul, Constantin, trăia ca ostatic la Constantinopol; cel mai în vrâstă, Ilie, era în ţară la moartea tatălui său şi astfel a fost ales domn de boieri, fără mare greutate - împrejurările din 1538 slujiseră ca învăţătură. Cu multă mândrie scrie el vecinilor lui că Dumnezeu şi boierii „cu învoirea Măriei Sale împărăteşti” de credinţă păgână, îl făcuseră urmaş al tatălui; „eu voi şti”, mai adaugă el, „să-i păstrez moştenirea şi să întâmpin pe cel bun cu bunătate, pe cel duşman cu duşmănie”.

Aceste bune intenţii nu avură însă nici o trăinicie; şi Ilie fusese la sultan, şi el cunoscute în Constantinopol splendoarea bogatei şi strălucitoarei vieţi de capitală în apropierea puternicii curţi împărăteşti, unde se revărsau zilnic bogăţiile şi strălucirea întregului Orient. Faţă de aceasta totul îi apărea în Moldova sărăcăcios şi fără gust, şi de aceea îşi omora timpul cu petrecerile în tovărăşia favoriţilor săi turci de ambele sexe.

Altceva nu-i trecea deloc prin cap, şi, când în 1550, primi poruncă să năvălească în Ardeal, unde Martinuzzi făcea politică imperială şi trimetea în curând în Polonia pe respectata sa doamnă, regina, cu fiul ei, el încredinţa îndeplinirea acestei sarcini fratelui său Ştefan. În anul următor, şi anume în mai, Ilie părăsi de bună voie domnia asupra Moldovei, care nu-i convenea câtuşi de puţin, lăsă ca locţiitor chiar pe acest Ştefan şi se duse la împăratul său, care, odată cu acordarea numelui de „drept credincios”: Mohammed, îi încredinţa şi guvernământul Silistrei. Nu mult după aceea muri această nenorocită creatură degenerată în împrejurări întunecoase, nouă necunoscute.

Ştefan, deşi mai puţin stricat - era şi mai tânăr -, era o tot atât de mare secătură, şi prin aplecarea sa spre aventuri de dragoste - o adevărată pacoste pentru familiile boiereşti. Încolo, toată activitatea lui este cu totul neînsemnată. În 1552 el merse în Ardeal, după poruncă „împărătească”. Aici avea comanda italianul Castaldo, un meşter urzitor de intrigi, pe deplin în stare să se măsoare cu un astfel de vecin.

Pentru a-şi asigura hotarele faţă de vizite duşmane, el se gândi să înlocuiască pe cei doi prieteni ai turcilor, Mircea şi Ştefan, prin voievozi buni imperialişti şi alese dintre numeroşii pribegi ce-i stăteau la îndemână şi printre care se găseau şi „fii de domn”, pentru Moldova pe un anume Alexandru sau Aron, pentru Ţara Românească pe un anume Iliaş, care ca pretendent îşi luă numele de Radu - desigur iar un „Radu, fiul lui Radu cel Mare”. În cel din urmă dintre principate avu Castaldo un frumos succes, dar nu de lungă durată.

Mircea a fost alungat de Radu în toamna lui 1552, după ce acesta din urmă câştigase o bătălie mai mare, dar chiar în primăvară tiranul alungat a fost adus îndărăt în ţara sa de turcii de la Dunăre. În Moldova însă, cu toate că Ştefan a fost ucis de boierii mai bătrâni, care se vedeau înlăturaţi de cei tineri şi prea tineri, nu veni la domnie alesul lui Castaldo, Alexandru, ci un altul, care se chema mai înainte Petre Stolnicul şi-şi datora, se crede, viaţa unui pas greşit al nebunului Ştefăniţă Vodă. Şi acest Petru a fost, ce-i dreptul, găzduit câtăva vreme în Ardeal, dar pe tron ajunge cu ajutorul regelui polon, căruia-i jură şi el solemn credinţă - aceasta era acum numai o goală formalitate.

În Alexandru Lăpuşneanu îşi găsise în sfârşit Moldova, dacă nu şi turcul, un exemplar corespunzător lui Mircea munteanul. Ca şi acela, deşi nu într-o aşa de mare măsură, era şi acest fiu al femeii din Lăpuşna un prieten al morţii şi al chinului, cu care se îndeletnicea necontenit faţă de nenorociţii săi supuşi. Multe mii de nenorociţi păcătoşi trebuiră să ispăşească cu viaţa uşoara lor vină, alţii pierdură lumina ochilor, pentru ca să nu mai poată nemeri drumul rătăcirii.

Ca Mircea, şi acest al doilea tiran, în iubirea sa de dreptate nu făcea nici o deosebire de rang şi deopotrivă se îngrijea de păstrarea liniştii în ţară: preoţi căzură sub ochii lui ca trădători faţă de „maiestatea” domnească, şi mirosul sângelui boieresc gâdila delicatu-i nas de cunoscător. De altfel Alexandru era un om bolnav cu ochii roşii - îl chinuia o „scaturigo quaedam” -, şi boierii rămaşi în viaţă vedeau în aceasta o pedeapsă a cerului pentru nelegiuirile sale.

Modelul lui, Mircea, nu a stat de altfel mult în scaunul muntean. Pentru o vină care nu ne e cunoscută, el a fost atacat în 1554 în Bucureşti de oşti turceşti şi moldoveneşti şi, pe când capitala ardea, domnul se duse în exilul în care a stat aproape patru ani. Urmaşul lui, un fiu - de data aceasta un fiu neîndoielnic - al călugărului Radu Vodă, se chema Pătraşcu şi, pentru că era un om simplu, câtuşi de puţin lăudăros, îşi păstră acest nume amintitor al trecutului lui modest. Toţi boierii, chiar şi acei care se compromiseseră mai tare cu Mircea, aflară la dânsul o primire părintească.

Împreună cu vecinul lui, cu totul de altă făptură, merse el la 1556 în Ardeal şi readuse pe regina Isabela în capitala ei, unde rămase de atunci încolo, ocrotită de turci şi de vasalii lor. Către sfârşitul anului următor, domnul abia de curând însurat pregăti un nou atac în ţara vecină, şi oştile lui trecuseră acum graniţa sub boierul cu influenţă mare, Socol, când Pătraşcu muri. După o încercare zadarnică a lui Socol de a ajuta lui Radu Ilie să ia din nou domnia, Mircea a fost investit pentru a doua oară de către sultan cu cinstea de domn al Ţării Româneşti şi începu în primăvara anului 1558 noua-i domnie cu o groaznică baie de sânge.

În acelaşi an fugi din Moldova, unde planurile sale fuseseră descoperite, un anume Iacov Basilikos, până acum un oaspete iubit al voievodului temut şi urât de toată lumea, cu care se pretindea înrudit prin doamna Ruxandra, o fiică a lui Rareş. Acesta, un bărbat încă tânăr - număra abia treizeci şi cinci de ani -, era foarte frumos şi descria neînchipuit de elocvent mărimea strămoşilor săi, pe care-i urmărea până la miticul Heracle, întinderea cunoştinţelor sale, înalta situaţie a prietenilor şi protectorilor săi şi faptele mari pe care voia să le săvârşească în viitor.

Era desigur o personalitate neobişnuită pentru mult decăzuta şi, în comparaţie cu Europa apuseană, afară de Ungaria şi Polonia, încă barbara Moldovă. Stăpânind cu focoşii săi ochi pe ascultătorii curioşi, povestea bucuros că el, Iacov, se scoboară dintr-o veche familie grecească şi că e înrudit cu împăraţi, eroi legendari şi zei din Olimpul păgân, că tatăl său, ucis mişeleşte de către turci, a fost un marchiz de Samos şi că el moşteneşte drepturi de stăpânire în Paros.

Apoi trecea la cariera sa în ţările de cultură ale Europei, entuziastă de antichitatea greacă şi de forma ei modernă şi povestea cum a luptat în Franţa pentru marele împărat Carol al V-lea, cum a compus descrieri de lupte, cum, ca om peste fire de învăţat, ca meşter în toate ştiinţele, a fost de drept chemat să încununeze cu lauri ambiţioşi poeţi, cum e foarte preţuit, stimat şi admirat în Prusia de puternicul duce Albert şi în Polonia de cutare sau cutare alt nobil, care se distingea prin spirit larg şi dragostea pentru ştiinţă.

Nu vorbea nimic de şederea lui la Montpellier, ca student, de legăturile cu o femeie, de amorul care-l făcuse a părăsi Franţa, împrejurări pe care le relatează un izvor francez. Boierii, care-l ascultau cum povestea, îşi ziceau că frumosul străin, purtat prin lume, foarte înzestrat şi blând cum era, ar fi un mai bun domn pentru Moldova decât bolnavul Alexandru cu ochii roşi şi cu mâni încă şi mai înroşite. El însuşi nu a stat mult la cumpănă să-şi dea consimţământul la această alegere tainică, şi curând după aceea fugi.

În Braşov îşi tipări genealogia, în care susţinea drepturile sale asupra tuturor tronurilor domneşti cu putinţă. Apoi se ascunse în ţara Zipsului, la Kesmark, la Albert Laski, cu care avea comun aceeaşi nepotolită poftă de aventuri şi aceeaşi dragoste către legea protestantă, aşa cum era propovăduită acum şi în Polonia. Încă în anul 1560 întreprinse un atac asupra fostului său protector, Alexandru, dar, înainte de a fi atins hotarul, mica-i ceată a fost împrăştiată de gloatele Palatinatului Rusiei, chemate la arme.

Acum interesantul comediant puse să se împrăştie vestea că vestitul Iacob Despotul mu mai este printre cei vii şi că, otrăvit de duşmani cu inima împietrită, el se plimbă acum sub chiparoşii câmpiilor elizee, întreţinând dialoguri divine cu înţelepţii şi eroii antichităţii clasice, cu care cu toţii el era mai mult sau mai puţin înrudit. Mulţi crezură aceasta şi plânseră pe nobilul plecat din lumea aceasta, pe când el însuşi se frământa neînchipuit de mult în pretinsul său mormânt.

Se înţelese din nou cu Laski şi-i făgădui cetatea Hotinului cu bogatul său portorium, cel mai însemnat în Moldova acelei vremi. Se încunjură de tot felul de tovarăşi de aventură, chemă în jurul lui pribegi din statul său de moştenire moldovenesc şi chiar năvăli în Moldova. La Verbia pe Jijie (1561), Alexandru, cu toată paza ienicerilor, a fost atât de straşnic bătut, încât nu se mai opri din fuga-i nebună până la Chilia, de unde sangeacul îl trimise la Constantinopol.

Acum începu biruitorul o domnie cam ciudată, căci o atât de multă mărime într-un cadru mic stârneşte de obicei râsul. Şi, dacă cel puţin el însuşi ar fi luat toate acestea în serios, ar fi devenit poate eroul unei mişcătoare tragedii; strălucitul despot însă era prea mult actor şi trăia prea puţin în lumea reală. Ce nu voia el, de când îşi găsise o bază pentru planurile sale? În primul rând dorea să se încununeze cu o preţioasă coroană în prezenţa reprezentanţilor trimişi de toate curţile vecine mari şi mici, căci el era doar şi moştenitorul împăratului bizantin, căpetenia firească, liberatorul înnăscut al poporului elen.

Apoi, pentru ca să servească pe binefăcătorul său, împăratul Ferdinand, şi să apară ca restaurator patriae, năzuinţa lui tindea încă să smulgă cetăţile ardelene, ca atare, nu ca grămezi zadarnice de ruine, „tânărului” uzurpator de acolo, şi se găsiră în Ungaria şi oameni care sfătuiră pe împărat să-i încredinţeze lui voievodatul întregii teri de peste Carpaţi; trecea doar drept credincios, puternic şi cuminte! Mai departe, cu măreaţa-i idee despre o putere suverană, era cu neputinţă să îndure mai departe pe turci în Moldova de miazăzi şi tot atât de cu neputinţă să se expună ca un voievod de rând unui control păgân din partea sultanului.

Ce mândră sună chemarea lui, pe care o îndreaptă către „curagioşii şi războinicii lui boieri”; el le aminteşte de originea lor romană şi-i salută ca coborâtori „ai vitejilor romani, care făceau să tremure lumea întreagă”. Cu astfel de tovarăşi era el sigur să recâştige cele pierdute şi să calce în împărăteştile-i picioare heracleice pe mişeii barbari turci: „scopul mieu”, scria el, „nu este altul decât ca Dunărea să devină graniţa ţării mele, Moldova, şi ca eu să fiu zi şi noapte în luptă cu necredincioşii şi blăstămaţii turci”.

Şi nu numai tânărului transilvănean voia el să-i smulgă ţara, ci şi celui transalpin, bolnăviciosului şi nevârstnicului fiu al lui Mircea - acesta din urmă murise încă din 1559, odihnind pe leşurile victimelor sale -, acestui Petru vodă, pe care-l ocrotea o mamă temută. Dar toate acestea erau numai pregătiri, numai un eroic preludiu: piesa trebuia să se sfârşească cu marea apoteoză a Heraclidului ca împărat al întregului Răsărit creştin, în aplauzele înmărmurite ale Europei apusene, care cugeta umanistic.

În realitate însă faptele următoare purtară toate semnele unei nenorocite existenţe pământeşti. Ioan Voevod - acesta-i era numele de stăpânitor, pe care-l scria bineînţeles cu cerneală de purpură, tot aşa după cum şi pe monede punea să fie înfăţişat cu coroana pe frumosul său cap - Ioan Voievod deci, „vindex et defensor libertatis patriae”, „patronus Moldaviae”, primi steagul turcesc de întărire, pe care-l tălmăci reprezentanţilor stăpânitorilor străini ca un fel de ordin oriental al Lânii de aur, plăti tributul şi numi pe sangeacul de Chilia şi Acherman „tatăl său”.

După un război de hotar împotriva Ţării Româneşti, el se oferi să ia de soţie pe o fiică a lui Mircea, o soră a noului domn, în timp ce negocia şi cu voievodul din Kiev şi cu palatinul Cracoviei, Martin Zborowski, pentru o căsătorie potrivită. Pe când apoi chema în Moldova savanţi care-l admirau, pentru ca să întemeieze Universităţi latine, pe când întrona un episcop al credinţii adevărate, un socinian, se născu, fără ca el să bage de samă, o conjuraţie generală: Tomşa, poate un Barnovschi a fost chemat ca drept credincios voievod pământean şi iscăli proclamaţia domnească răspândită în ţară cu veneratul nume de „Ştefan Voievod”.

Trupele străine ale grecului şi ereticului fură atacate şi nimicite, uzurpatorul însuşi închis în Suceava şi acolo asediat de domnul cel nou cu boierii lui şi cu ajutor unguresc, probabil şi muntenesc. Amestecul unei vestite căpitănii de cazaci, Dumitru Vişnievieţchi, care se trăgea dintr-o soră a lui Petru Rareş, Maria, şi prin urmare putea prezenta şi el drepturi la Scaunul moldovenesc, rămase fără succes, şi curagiosul şef al eroilor de la Nipru, ai cavalereştilor tătari creştini care, întocmiţi din membri ai tuturor naţiunilor, ţineau paza la graniţa răsăriteană în spre pustiu, căzu mişeleşte în această expediţie, care a fost întreprinsă pentru a câştigă o coroană ce-şi pierduse încă de mult strălucirea.

În ce priveşte pe Despot, acesta îşi apără viaţa - el nădăjduia poate să-şi poată păstra şi tronul princiar - cu o îndărătnicie vrednică de admirat, dar, părăsit de toţi, învrăjbit de mult cu Laski, trădat de şeful ungurilor săi, trebui la urmă să cedeze şi, ieşind călare din cetate în haine domneşti, jucă precum se cuvine şi actul al cincilea şi suferi sfârşitul sângeros (4-5 noiembrie 1563).

Până în martie al anului următor Ştefan se menţinu ca domn rătăcitor, când biruitor, când învins, în luptă cu turcii, care încă din noiembrie 1563 pătrunseseră cu Alexandru în ţară. Câţiva boieri erau încă de partea lui, dar ţara, ţărănimea a fost cu totul nepăsătoare de soarta sa. La urmă fugi în Polonia, unde se socoti că unui uzurpator moldovean i se cuvine pedeapsa polonă cu moartea, atunci când ea e cerută de un ceauş turcesc. Doi boieri îl însoţiră în această moarte neglorioasă. Pe alţii îi trimise în mare număr după dânsul pe lumea cealaltă furiosul Alexandru, dărâmătorul Hotinului, şi anume la acel faimos ospăţ care se termină fără de oaspeţi.

Cu aceasta însă căzu încetul cu încetul întunerec desăvârşit pe ochii care priviseră încă sclipind această dramă alinătoare. Ici şi colo scobora câteodată din munţi un nerăbdător fiu de domn, cu ţărani, ciobani şi haiduci, pe care şi-i câştigase cu bani nemţeşti, imperiali; era însă totdeauna respins. Dar împotriva pedepsei lui Dumnezeu, aşteptată de boieri, şi care progresa mereu, nu era nimic de făcut, şi astfel crudul tiran muri în 1568 ca un om foarte nenorocit.

Fiul şi urmaşul lui, Bogdan, era încă foarte tânăr om, dedat mai mult decât se cuvenea plăcerilor. În Ţara Românească, chiar în anul morţii lui Alexandru, a fost scos din domnie tânărul Petru, şi vărul său, Alexandru cel Nou, apucase cu mână energică domnia. Urmând sfatul favoriţilor săi, fraţii Ivaşcu şi Albu din Goleşti, el urmări pe boierii partidei opuse.

În vremea aceasta Bogdan nu găsi ceva mai bun de făcut decât să se ocupe cu căsătorii în familie: una din surorile lui ajunse soţia unui boier de ţară, pentru celelalte căuta partide în Polonia, din care pricină se produse multă nemulţămire şi se treziră multe pofte de răzbunare. Domnul însuşi peţi mâna fiicei lui Târlo, şi, pe când era în vizită dincolo de Nistru, a fost atacat şi rănit de iubitul despreţuit al uneia din surorile lui (1572).

Turcii nu stătură mult la îndoială să-i dea un urmaş. Ioan, cel cunoscut sub numele de Armeanul, şi totodată ca bun musulman şi bogat giuvaergiu în Constantinopol, şi care trăise în frageda-i tinereţe la curtea moscovită şi părăsise acolo o soţie şi singurul lui copil, trecea încă din 1561 drept fiul lui Ştefăniţă şi moştenitor legitim al tronului moldovenesc. Acum el a fost ridicat în domnie şi condus la Iaşi, noua capitală, de către Alexandru al Ţării Româneşti.

El calcă pe urmele bătrânului Lăpuşneanu ca prigonitor sistematic al boierilor, dar „ţara”, „săracii” îl iubiră cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea. Un atac al lui Bogdan, cu ajutor leşesc particular a fost respins. Dar vecinul care căuta un loc pentru fratele său cel „şchiop”, Petru, îl întâmpină acum ca duşman şi-i pricinui încă de la începutul anului 1574 căderea.

Lui Ioan i se ceru un tribut mărit; el refuză cu îndărătnicie aceasta şi avu curajul să lupte, cu un puternic corp de cazaci, şi pentru demnitatea de domn. De două ori Petru Şchiopul, fratele lui Alexandru munteanul, a fost respins, ba şi Benderul şi Achermanul fură pustiite de Ioan şi ajutoarele sale. În cele din urmă, fără să fi apărut beglerbergul Rumeliei, chemat la Dunăre, Ioan a fost împresurat - datorită trădării câtorva boieri - şi trebui să se predea la Roşcani. În ziua următoare (11 iunie) a fost sfâşiat în bucăţi de două cămile.

Statul liber al Moldovei şi al Ţării Româneşti poseda propria-i cultură, pe care o primise de la prăbuşitele state din sudul Dunării şi care luase, mai ales în ţara cea dintâi, o dezvoltare de sine stătătoare pe pământ nou: aceasta se poate spune cu drept cuvânt despre caligrafie, arta ornamentală şi încă, deşi în mai mică măsură, şi despre literatură. Cu pierderea neatârnării peri şi această înaltă cultură slavonă, acest caracter al unor vremuri mai bune, mai bogate şi mai sigure. Dar ea nu dispăru deodată - cum se petrecu de altfel şi cu vaza politică a statului -, printr-o năruire repede, ci pe încetul, printr-o scădere aproape neobservată, până când din amândouă nu mai rămase altceva decât unele apariţii singuratece, care nu stăteau în nici o legătură cu noua viaţă.

Teoctist, marele mitropolit al lui Ştefan, care-l încoronase şi-i stătuse întruna în ajutor cu sfaturi bune, murise în anul 1477, după ce timp de douăzeci şi cinci de ani păstorise Biserica moldovenească. După câţiva urmaşi mai mult neînsemnaţi, ca Gheorghie Teoctist II, David şi Teoctist III, ajunse cap al clerului moldovean Grigorie, care fusese multă vreme egumenul mănăstirii Pobrata. El avu această înaltă demnitate pe vremea lui Petru Rareş, care restaura Pobrata, îşi alese această mănăstire ca loc de astrucare şi puse să se scrie acolo urmarea la Cronica ţării.

Aceluiaşi domn cu înfăţişare regească, mare, dar neastâmpărat i se datorează şi cea dintâi expunere slavonească într-adevăr literară, prevăzută cu toată podoaba de erudiţie, a istoriei unui domn moldovenesc, şi anume a lui, până la întoarcerea din Constantinopol: împrumutând de la cronicarul bizantino-bulgar Manase mijloacele sale de expunere, întorsături de frază, comparaţii şi citate, călugărul Macarie de la Neamţ, mai târziu episcop de Roman, scrie această îngrijită lucrare pentru stăpânul şi domnul său, care, ca soţ al unei fiice de despot, ştia să preţuiască astfel de lucrări însemnate.

Învăţătura sa însă, Macarie nu şi-o datora educaţiei într-o mănăstire străină din Balcani, unde lumina culturii se stinsese sub turci, odată cu înrădăcinarea sărăciei şi cu înjosirea oricărei vieţi naţionale. El era mai curând un discipol al celui de-al treilea Teoctist, care-l precedase ca arhipăstor la Roman şi care dăduse o nouă strălucire vechiului lăcaş de la Neamţ. Această pildă bună încuraja şi pe Eftimie, urmaşul lui Macarie, la Neamţ.

Înainte de a se amesteca în tulburările politice ale timpului, de a sprijini pe un pretendent împotriva crudului Alexandru şi de a fugi în Ardeal, unde datorită erudiţiei sale mult vestite căpătă un Scaun episcopal pentru românii de acolo, noul egumen continuase după puteri îmbelşugata biografie domnească, după tipic, a lui Macarie, şi pana lui dibace descrise cu cerneală bine plătită faptele tiranului din Lăpuşna, pe care el - viitorul lui duşman - îl înfăţişează ca „viteaz şi nou”, şi-l arată ca virtuos şi pios, al cărui fel de a domni se deosebeşte în bine de acela al desfrânaţilor şi mişeilor fii ai lui Rareş.

Lăpuşneanu a fost şi el ctitor de mănăstiri, pentru că, ţinând samă de marile păcate de care se făcuse vinovat faţă de cer, avea nevoie de multe generaţii de călugări, ca prin rugăciunile lor să se cureţe în faţa Atotputernicului. De aceea răsări în patria clasică a mănăstirilor din strâmtele văi ale Carpaţilor Slatina, un nou lăcaş dumnezeiesc, pe care domnul cel „viteaz” faţă de proprii săi supuşi puse să o înalţe după modelul Pobratei dibacele mâni ale meşterilor saşi din Ardeal. Aici, la Slatina, scriseră mai departe analele ţării cele mai bune talente literare.

În sfârşit, chiar bunul Petru Şchiopul dură cu multă cheltuială de bani în preajma noii capitale, Iaşul, o mănăstire, care după suburbia Constantinopolei a fost numită Galata şi el chivernisi această ctitorie a sa cu moşii şi ţigani, pentru ca astfel călugării să se poată jertfi numai lui Dumnezeu. Sub Petru trăia încă în pustnicie, uitat, Isaia, episcopul de Rădăuţi, fala cărturarilor din Slatina: sub Ioan „cel Cumplit”, nu tocmai milostiv faţă de călugări şi preoţi, acest Isaia fusese des întrebuinţat în solii din pricina cunoştinţelor sale şi alcătuise încă de pe la 1560 o compilaţie a analelor.

Dar un discipol al lui Macarie, Teofan, care, prigonit în vremea sa de voievodul Ioan, fugi în Ardeal, era încă mitropolit al Moldovei şi poate fi socotit, cu ucenicul său Azarie, cronicarul lui Petru Şchiopul, drept cel din urmă reprezentant competent al învăţăturii slavoneşti în acest principat românesc. Biserica munteană se găsi încă multă vreme într-o stare de neorganizare.

Cele mai multe ori s-au păstrat numai numele mitropoliţilor în „pomelnice” nesigure. Ca şi Mitropolia moldovenească, cea munteană a fost şi ea supusă, după Consiliul din Florenţa, la care de altfel nu trimisese nici un reprezentant, Patriarhului din Ohrida şi scrisoarea falsificată a Patriarhului către Ştefan cel Mare pomeneşte pe mitropolitul Ungrovlahiei, Macarie, care mai e numit şi în timpul certei dintre pretendenţii basarabeni.

Abia sub evlaviosul Radu, desigur după sfatul mitropolitului Maxim, o mlădiţă de despot, a fost chemat din Grecia un vestit om sfânt, pentru a începe reforma clerului muntean. Nifon era un sârb şi trebuise să se retragă în faţa stăpânilor turci din Scaunul său de patriarh al „Marii Biserici” din Bizanţ, fiind învinovăţit de mărturie falsă pentru a intra în stăpânirea unei moşteniri. Din surghiunul său de la Muntele Athos, cel bogat în mănăstiri, Radu îl chemă la sine, şi el luă atunci măsuri de organizare.

Scaunul mitropolitului a fost strămutat deci de la Argeş la Târgovişte, pentru a aduce astfel pe archiepiscop iarăşi în preajma voievodului domnitor; pentru întâia oară şi cu recunoaştere din partea puterii laice se adăugară, de fapt, şi în mod legal mitropolitului doi episcopi sufragani: unul dintr-înşii rezida în Râmnic şi purtă titlul de episcop al Noului Severin, celălalt avea sub cârja sa ţara răsăriteană şi-şi luă reşedinţa în Buzău.

Un călugăr străin, muntenegrean, Macarie, care venise în ţară sub mitropolitul Maxim, primi însărcinarea de a tipări pentru întâia oară cărţi bisericeşti, bineînţeles pe limba slavonă. Totuşi lui Nifon nu-i a fost dat norocul să vadă aceste prime tipărituri româneşti: el se amestecase prea mult în ceva cam liberele afaceri de viaţă şi iubire de la curtea evlaviosului, dar şi iubitorului de viaţă domn şi de aceea i se dădu sfatul să-şi caute aiurea un loc de adăpost. Curând după aceea el muri într-o mănăstire de la Athos, regretat pentru sfintele sale învăţături şi fapte.

Radu îl urmă curând în mormânt, şi primul produs al simplei tiparniţe româneşti apăru sub domnia unui principe căruia îi era mai drag sângele decât cerneala: Mihnea. În timpul domniei lui Vlăduţ, urmă acestui dintâi Liturghieriu şi un Octoih, pentru a ajuta cel puţin nevoia cea mai grabnică de cărţi bisericeşti. După aceea se pare că Macarie ar fi fost ales mitropolit; în tot cazul acesta este numele mitropolitului din timpul lui Basarab al IV-lea, Neagoe, sprijinitorul clasic al bisericii în principatul Ţării Româneşti.

Neagoe apucase şi el cele din urmă zile triste, pe care Nifon le petrecu în Ţara Românească. Ca domn se arătă neobişnuit de darnic faţă de biserică şi slujitorii ei, satisfăcu însă aceste înclinări ale sale din nenorocire mai mult prin construcţii şi daruri în Răsăritul european sau asiatic, unde pe Muntele Athos, în Siria şi la Muntele Sinai existau din vechime mănăstiri vestite în lumea toată.

Dar şi în ţară îşi veşnici el numele ca pricepător în ale artei, ca întâiul iubitor de opere frumoase de arhitectură, sculptură şi pictură, prin înălţarea unei măreţe mănăstiri la Argeş, care trebuia să ofere oraşului o despăgubire pentru pierderea Mitropoliei. Vechea zidire a fost înlăturată, şi din mâinile unor iscusiţi meşteri străini din Orient răsări o minunat de frumoasă clădire din blocuri de piatră, prinse în zbanţuri de fier, îmbrăcată cu marmoră cu săpături de ghirlande aurite, care încingeau de două ori toată biserica, tocmai ca un brâu de frumuseţe, cu o drăgălaşă tindă, doisprezece stâlpi frumoşi „după cei doisprezece apostoli”, cu trepte elegante şi cu turnuri zvelte.

Prin această clădire şi prin aceea a noii catedrale din Târgovişte se luă el la întrecere cu înaintaşul său Radu, care înălţase tot aşa, din piatră şi marmoră, lăcaşul domnesc de îngropare din preajma oraşului de reşedinţă, Sf. Nicolae din Vii, şi îl întrecu. a fost un strălucit şi neobişnuit spectacol de trainică amintire, când în ziua de Sântă Maria cea Mare a anului 1517, în prezenţa întregului cler muntean, însuşi patriarhul constantinopolitan, trei mitropoliţi greci, care veniseră cu dânsul, şi primul egumen, proios-ul de la Muntele Athos târnosiră biserica de la Argeş.

În felul cum pricepea Neagoe viaţa, nu era deloc o necesitate povestirea micilor fapte, în mare parte păcate, din care se alcătuieşte viaţa unui om. De aceea ceru el chiar oaspetelui său (1517), şeful mănăstirilor de la Athos, după ce se întorsese acasă, să-i ofere o legendă a Sfântului Nifon, scrisă în original în limba greacă sau slavonă, dar pregetă de a pune, ca Rareş, pe un cărturar al Bisericii sale - şi avea doar pe Macarie - să continue cronica ţării. Şi chiar el însuşi era în stare să scrie frumos şi cu avânt retoric, cum o dovedesc preţioasele sfaturi lăsate micului său fiu, Teodosie, menit unei sorţi nenorocite.

În aceste puţine pagini el nu apare numai ca un compilator, care expune înţelepciune bisericească, ci şi ca un om cu adevărat bun şi blând. Aşa, scrie el: „Iar, de-ţi va mai prisosi venit din venitul domniei, acel venit să nu gândeşti că este câştigat de tine, ci iar l-ai luat de la săraci şi de la ceia ce sunt sub biruinţa ta, care i-a dat Dumnezeu supt mâna ta”. Sau: „să nu fie adesea-ori paharul tău plin de sânge de om, căci de acest sânge trebuie să dai seama înaintea lui Dumnezeu, dacă îl verşi fără milă!”.

După dânsul însă decăderea veni foarte repede, şi iarăşi istoria Mitropoliei, a întregii ierarhii bisericeşti şi a culturii slavone se scoboară la o simplă înşirare de mitropoliţi. Când sub Radu Paisie şi Mircea Ciobanul (1545-1547), apoi sub doamna Ecaterina, o levantină de religie ortodoxă, şi fiul ei Mihnea, între anii 1568 şi 1589, apărură iarăşi cărţi slavone pentru bisericile româneşti, şi anume un Sbornic, un Octoih, altul mic, o Psaltire, un Triod, şi un Evangheliar.

Tipăritorul locuia în Braşov. Acesta, diaconul Coresi, nu-i desigur un grec de naştere, ci un român, un pribeag din vremea lui Mircea Ciobanul, şi în publicarea unor astfel de cărţi pentru „valahi”, saşii braşoveni vedeau un nou izvor de câştig. Dar acelaşi Coresi lucra încă la două tipărituri româneşti, la o Psaltire şi un Evangheliariu, şi de la el porneşte astfel un întreg şir de astfel de lucrări româneşti puse în slujba propagandei germane şi ungureşti, pentru „credinţa cea adevărată”.

Nu lui însă i se cuvine meritul de a fi îngrijit traducerea scrierilor sfinte şi a cărţilor liturgice din slavoneşte: în parte lucrul acesta fusese făcut încă de pe vremea husiţilor, când peste tot se propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului, de către un necunoscut preot din unghiul maramureşeano-bistriţean: în acest chip se alcătuiră psaltirea românească, care a ajuns până la noi chiar în mai multe manuscrise (Psaltirea de la Şcheia, publicată în 1889 de I. Bianu), Evangheliarele şi Faptele apostolilor (date la lumină de I. Sbiera, după manuscris).

Coresi schimbă numai ici şi colo învechita şi foarte aspra limbă a acestor traduceri din veacul al XV-lea, care trebuiesc socotite ca fiind cele mai vechi şi venerabile monumente de limbă românească. Lucrări noi se adăugară, ca o tâlcuire a evangheliilor, prelucrată după ungureşte, un Molitvenic şi un Liturgheriu, care acesta din urmă n-a fost încă găsit.

Drept catehism protestant servi Christliche Prufung din Sibiu, alcătuită şi tipărită în 1544 după originalul german luteran. Alţi români şi chiar străini urmară pilda lui Coresi şi îmbogăţiră aceste începuturi literare. În Orăştie apăru în 1582 şi partea întâia a unei noi şi foarte frumoase traduceri a Bibliei. Toate acestea înseamnă însă şi pentru cultura românească începutul unei noi epoci.

Check Also

Imn lui Ştefan cel Mare, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară imn Vasile Alecsandri, scriitor paşoptist, a făcut din …

Letopiseţul Ţării Moldovei, de Miron Costin (comentariu literar, rezumat literar)

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, de Miron Costin, continuă cronica lui Grigore …

Letopiseţul Ţării Moldovei, de Ion Neculce (comentariu literar, rezumat literar)

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Mavrocordat, …

Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche (comentariu literar, rezumat literar)

Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat Ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa …

Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir (comentariu literar, rezumat literar)

Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir, este o proză savantă, deoarece informaţiile despre aşezarea, graniţele, flora, …