Decăderea clasei ţărăneşti, evreii şi viaţa boierilor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Se întemeiase oare prin aceste reforme norocul de care principatele române fuseseră atâta vreme lipsite? Deloc. Starea ţăranului devenise, ce-i drept, mai suportabilă, dar foarte adeseori el nu avea mijloacele să se răscumpere, şi, chiar în cazul cel mai bun, îi lipseau mijloacele de a duce o viaţă culturală şi astfel să pună temelia unei culturi naţionale româneşti.

Statul cerea şi mai departe prea mult: statul străin, ale cărui interese le reprezintă domnul, care apărea tot mai mult ca un străin. Chiar filantropul Constantin Vodă, silit de nevoie, trebui să calce peste propria sa operă: el este învinuit că a luat într-un an nu patru, ci 20 de sferturi. Pe la 1770 se ajunsese regulat a sfertul lunar, şi încă nici atâta nu era destul, căci acum turcii şi grecii constantinopolitani cereau sume nemaiauzite.

În anul unei schimbări de domnie, afară de cele 12 „sferturi” de plată, se mai cerea încă un sfert între două luni, şi curând după aceea se ajunge la un dublu-sfert. Pe lângă dările ordinare apar şi cele extraordinare, care se numesc după menirea lor. Chiar în mereu blestematul văcărit domnii împovăraţi căutau un ajutor de la ţară, încă şi mai împovărată.

Suma era adesea aşa de apăsătoare, încât, de exemplu, pentru a plăti văcăritul pe o vacă trebuia nu numai s-o vândă pe dânsa, ci să mai împrumute şi jumătate din preţul vânzării. Ioan Vodă Callimachi, de altfel un bătrân bun, se văzu nevoit să ceară boierilor învoirea pentru punerea unui văcărit. Aceasta i se refuză, dar în loc se introduse, după exemplul Munteniei, un ajutor, care nu era altceva decât vechiul fumărit.

Încă din veacul al XVII-lea se ivise teoria că pământul pe care stăteau oraşele ţării aparţine domnului, şi astfel acesta începu sa-l dăruiască, sa-l vândă sau să ceară de la fiecare gospodar dreptul de stăpânire, bezmenul. Nicolae Mavrocordat încercă în zădar să înfrâneze acest abuz; dimpotrivă, se merse tot mai departe în această porniri nenorocită, care puse capăt vieţii orăşeneşti.

Constantin Racoviţă voia să dea mănăstirii sale din Roman o bucată de pământ, făcu să i se cedeze aceasta de către episcopia de acolo şi în schimb cedă acesteia din urmă drepturile domneşti asupra vetrei oraşului, îndărătnicele plângeri ale locuitorilor rămaseră zadarnice; ei trecură în posesia episcopului. Când se dăruia un astfel de oraş, noul proprietar căpăta următoarele drepturi: el supraveghea tot ce se întâmplă aici, lui trebuia să i se ofere în primul rând spre cumpărare orice casă şi numai el avea dreptul să vândă băuturi şi carne. Rămăşiţe ale vechilor întocmiri municipale dispărură: la Târgu Frumos, pe la începutul veacului al XIX-lea, şoltuzul şi pârgarii fură socotiţi printre haimanale şi nu iveau alte îndatoriri decât să îndeplinească „serviciile” târgului, să păzească pe „oamenii răi” şi altele de felul acesta.

Abia între 1812 şi 1820 începură câteva oraşe să se răscumpere sau să obţină o organizare mai bună: astfel Bârladul şi Târgul Frumos se liberară de proprietarii lor cu jertfe mari băneşti, pe când bogatul Botoşani, care până târziu în al XVIII-lea veac rămase un oraş al doamnei, primi un privilegiu în virtutea căruia a fost administrat de un efor şi şase epitropi, ca reprezentanţi ai orăşenimii.

Era primul caz când un oraş românesc se gândea la propriile sale interese, când se formară partide politice, când luptară şi pe lângă aceasta luară încă şi măsuri pentru înfrumuseţarea oraşului în sens modern. Doi din cei şase epitropi din Botoşani erau aleşi de români, doi reprezentau vechea, muncitoarea şi modesta populaţie armenească şi ca o treia „naţiune” se adăugiseră şi evreii, care puneau şi ei doi epitropi.

Cei dintâi evrei pe care îi adăpostiră ţările dunărene veniseră din Turcia ca negustori, dar şi în calitate de creditori ai domnului, şi erau chiar mai numeroşi în Muntenia, care avea mai multe puncte de atingere ou împărăţia turcească propriu-zisă. Dar printre dânşii se aflau numai ici şi colea evrei aşezaţi; cei mai mulţi se întorceau curând îndărăt, în Constantinopolul mai priincios pentru ei, unde tembelismul şi viciile turceşti le făgăduiau o bogată recoltă de bani.

Curând după 1550, domnii pământeni se plângeau la Poartă contra evreilor şi în răspunsul împărătesc în 1563 este vorba de talentele lor de a momi pe ţărani la împrumuturi ruinătoare. Aşa s-a ruinat sărmana populaţie sătească. Tu zici că evreii ce deosebesc mult de ceilalţi locuitori, fiindcă sug prin camătă sângele raialei: unde se ivesc ei, pricinuiesc mii de nelegiuiri sub pretext de bani. Din Galiţia, unde evreii formau împreună cu nemţii şi armenii grosul populaţiei muncitoare din oraşe, nu veniră, pe cât se pare, decât cărăuş, cu carele lor la Dunăre; cei mai mulţi dintre dânşii, care făceau drumul între Liov şi Constantinopol, îşi aveau locuinţa în acest din urmă oraş.

Evreii galiţieni aşteptau în oraşele şi târgurile lor pe moldoveanul care venea cu voinicii şi graşii lui boi în învecinatul centru comercial. Dar ei treceau şi graniţa, şi acelaşi domn care, pe când domnea în Ţara Românească, descoperind gheşefturile cămătarilor evrei, într-un hrisov solemn dă ştire despre felul cum evreii poloni, ascunşi în satele de graniţă, distrugeau însemnătatea bâlciurilor de la Şepeniţ şi Hotin, cumpărând dinainte mărfurile.

În veacul al XVII-lea întâlnim ici şi colo evrei de diferite origini care luau în arendă tot felul de venituri, adesea fără să aibă banii necesari. Astfel un evreu arendă de la domnul Gheorghe Ştefan un loc confiscat, un altul cumpără chiar în judeţul Putna o bucată de pământ de la răzeşi şi astfel ajunge împreună cu urmaşii săi proprietar pe pământ moldovenesc.

În veacul al XVIII-lea evreii care, în urma unei învoieli, plăteau tezaurului o dare specială, o ruptă, sunt cunoscuţi ca orândari; adică ei luau în arendă, orândă, bucăţi mai mici din moşiile boierilor, deoarece aceştia numai rareori îşi cultivau singuri moşia, de când obiceiul cerea numaidecât prezenţa lor în capitală. Cum am mai spus, proprietarii pe moşiile lor aveau exclusiv dreptul să vândă vin şi băuturi spirtoase; acum evreii luară în arendă acest drept de desfacere şi acordară ţăranului, pe care hrana proastă cu mămăligă şi lipsa unei ocupaţii rentabile în tot timpul iernii îl mână la cârciumă, un credit atât de mare, încât bietul om cădea curând cu totul în mâinile mărinimosului creditor.

Chiar îşi în oraşe şi în târguri, în mare parte evreii aveau astfel de dughene; dar ei se amestecau şi în alte afaceri, şi astfel prin mijlocirea lor se aduceau de pildă la briciul de la Suceava, din Botoşani sau Roman tot felul de fabricate străine: stofe turceşti şi haine gata, ustensile casnice, unelte pentru muncitorii de câmp din Graz, din Silezia şi din diferite regiuni ale imperiului, postav englezesc ieften şi ceva mai târziu şi tot ce era de trebuinţă ca să-ţi mobilezi o casă după gustul european.

Dacă în acest rol de mijlocitori ei nu făceau nimănui nici un rău. ştiind totuşi să se îmbogăţească prin hărnicie, economie şi şiretenie, în sate însă alcătuiră elementul care tocmai lipsea pentru ca să ruineze din temelie pe ţăranii moldoveni. De aceea domnii fanarioţi luară măsuri ca să scape pe acest important purtător al greutăţilor ţării din ghearele exploatatorilor şi otrăvitorilor săi.

Bunul Grigore Alexandru Ghica procedă foarte radical, interzicând cu totul evreilor şederea în sate, şi tot atât de părintescul domn „grec” Alexandru Moruzi întări această măsură. Cu toate acestea, străinii cămătari rămaseră de fapt în săracele sate stoarse de bani şi fură şi mai târziu obişnuiţii orândari ai ţării: ei vindeau pe datorie şi popreau prin agenţii lor în casa şi curtea ţăranului până şi lucrurile de cel mai mic preţ, fără măcar să se adreseze ispravnicului. De aceea trebui să se ia măsura ca ţăranii, împărţiţi după avere în trei categorii, să nu poată bea fără plată de la evreu decât până la o anumită sumă.

Când vechea administraţie a oraşelor se desfiinţa şi fiecare aşezare orăşenească îşi căpătă stăpânul ei, care putea arenda tot felul de privilegii, evreul ajunse cu încetul stăpânul economic, mai cu seamă că el, cu toată aparenta sau reala sa sărăcie, găsea totdeauna bani şi pentru luxul mereu crescând al boierilor afemeiaţi. Evreii îşi simţeau însemnătatea şi ţineau adesea un limbaj foarte energic; aşa, de exemplu, evreii din Botoşani, ia alcătuirea noii administraţii orăşeneşti, nu mai vrură să plătească vamă pentru rachiul adus de ei de obicei pe ascuns din Polonia, ţinură întruniri secrete şi voiră să trimită o deputăţie la Iaşi. Laba Faibiş, care avea în târg „acareturi şi interesuri”, era pe lângă acestea şi conducătorul conaţionalilor săi şi la urmă trebui să tăgăduiască în scris marelui boier care era eforos că se va lăsa de „planurile sale rele” şi se va purta ca „adevărat târgoveţ” - era „născut şi crescut în târg” -, ca un cinstit „patriot”.

Când acelaşi efor cumpără mai târziu de la Mitropolie un mare număr de prăvălii, în ele locuia numai un singur armean - acest popor îşi pierduse însemnătatea economică, fără să se fi contopit totuşi cu românii din cauza deosebirii de credinţă, - şi douăzeci şi cinci de români, care făceau comerţ mai mult cu cojoace pentru ţărani, blănuri, coloniale şi lumânări de ceară, pe când alăturat se numărară nu mai puţin de douăzeci şi trei de evrei: evrei şi evreice, pentru că soţia obişnuia să ducă mai departe negoţul soţului răposat, sau şi fiecare din soţi avea un negoţ al său. Şi faptul cel mai primejdios era că această populaţie, de o altă credinţă, care nu-şi putea pierde niciodată caracterul ei străin, îşi însuşea limba naţională numai până într-un grad care avea într-însul posibilitatea formării unui dialect româno-germano-iudaic.

De toate acestea erau vinovaţi boierii moldoveni, cum de altfel şi starea nenorocită a patriei trebuie pusă pe socoteala boierilor din ambele principate. Ei răpiseră ţăranului averea, libertatea şi toate drepturile: scurt, îl făcuseră un paria. Pământul însă şi-l păstraseră exclusiv pentru exploatarea lor proprie. Grija pentru ţară şi apărarea ei de drept ar fi trebuit să cadă asupra lor, dar ei nu erau în măsură să răspundă acestei datora, căci se certau mereu între dânşii în favoarea unui nou domn sau pentru a primi un loc la Curte.

Pe zâzania dintre ei şi pe sleirea pricinuită de aceasta se întemeie deci puterea străinilor care voiau să pună mâna pe toată bogăţia ţării: puterea turcilor, care se ridicară ca singuri stăpâni politici, a evreilor şi, în Ţara Românească, aceea a bulgarilor şi grecilor, care se puteau strecura mult mai uşor şi erau mai în stare să se asimileze din pricina comunităţii de credinţă. Către o astfel de stare de lucruri se îndreptau; ameninţa o veşnică despărţire a naţiunii: de o parte în ţărani flămânzi, iar de alta în boieri ghiftuiţi, somnoroşi şi fără grijă: şi pe aceasta se bazau poftele de anexare ale străinilor din afară.

Boierii decăzuseră de fapt foarte mult în cuprinsul veacului al XVIII-lea. Încă din a doua jumătate a veacului al XVII-lea uitaseră aproape cu totul să mai lupte. În oştile turceşti ei alcătuiau numai comandanţii răi ai soldaţilor curteni sau ai ţăranilor acum dezvăţaţi de arme. Mai ales de la 1680 până la 1690 turcii nu mai cerură de la domnii români luptători, ci numai salahori pentru a face drumuri şi a săpa şanţuri, sau cărăuşi pentru grânele semănate şi secerate tot de ei, dar care trebuiau să hrănească cetele de turci.

Moda orientală de a se scula târziu, de a păşi tacticos între două slugi, care apucau pe stăpân de subţiori, mersul la pas cu calul, când pentru transportul mai comod al evgheniei sale nu slujea greoaia carată europeană de origină vieneză, câştigă din ce în ce mai mult teren, şi noi generaţii crescură cu acest obicei. Boierul moldovean sau muntean voia să imite pe „Măria Sa” domnul sau chiar şi pe mult preţuitul coleg grec din capitala Imperiului, care apărea cu atât mai strălucitor, cu cât acum nu li se mai încuviinţa boierilor să meargă acolo pentru a săpa o domnie sau a pregăti alta nouă.

Iar pentru acest locuitor al Fanarului, cu toată ura ascunsă în inima sa de creştin şi grec, prototipul perfecţiunii umane era tot leneşul, desfrânatul turc căzut în marasm senil, care, tolănit pe auritul divan ce se întindea de-a lungul păreţilor camerei, se sprijinea pe perne împodobite cu mărgăritare şi pietre scumpe, înăbuşindu-se aproape în bogăţia blănurilor sale şi asculta în tăcere pe vizitator, pe când ochiul său urmărea norul albăstriu al fumului de tutun.

În locul vechii case boiereşti, care, împărţită după model săsesc sau polon, strălucea veselă şi modestă în lumina soarelui, se introduseră acum, după imitaţia seraiului, parfumatele iatacuri întunecoase şi numai ici şi colo străfulgerate de splendoarea broderiilor preţioase - fiecare vizitator era parfumat la plecare cu pastilele aprinse ale Levantului.

Înainte vreme nobila jupâneasă stătea în cămara ei de lucru, pregătind, împreună cu roabele, cele mai de trebuinţă pentru casă; acum doamna de Curte trona după moda nouă pe pernele ei, cu picioarele încrucişate după moda turcească, aşa că nu i se vedeau decât preţioşii papuci. Toată îmbrăcămintea era tot aşa de pretenţioasă şi fără gust ca în Constantinopolul decadent; ca şi aici, obrazul, adesea foarte frumos, era schimonosit prin grosolana acoperire cu fard, prin văpsirea gurii şi obrajilor, cum şi prin îmbinarea sprâncenelor înnegrite.

În numeroasele cămări, unde numai rareori domnea activitatea muncitoare, vioaie a casei, stăteau întinşi numeroşi ţigani cunoscători şi capabili de toate viţiile şi aşteptau un semn al stăpânului, al stăpânei, al tânărului şi leneşului cuconaş sau al jupâniţelor, care băteau din palme, ca să li se ridice de jos o batistă cusută sau să li se aţâţe din nou focul stins în ciubucul păzit cu grijă.

Numai în oarele de dimineaţă aceşti urmaşi ai neodihniţilor eroi luptători, cum fuseseră boierii lui Ştefan cel Mare sau ai lui Mircea, mergeau la Curte, unde hotărau afaceri de slujbă sau se pierdeau în convorbiri zadarnice asupra unor fapte neînsemnate şi în intrigi. Ochii le sclipeau numai când se spunea ceva rău sau când se arăta posibilitatea câştigului; încolo aceşti ochi şterşi priveau fără ţintă de sub fruntea fără griji, acoperită de curând de marele işlic; câteodată era şi plină de griji, căci şi acum, deşi mai rar, se mai tăiau capete de boieri pentru o trădare, de care putea fi învinuit oricare şi nu fără temei.

Boierii de la 1700, care nu mai purtau arme şi nu mai urmau nici un steag, fuseseră totuşi însufleţiţi de dragoste aprinsă pentru ţara subjugată, a cărei faimă, ce nu se mai putea câştiga, le strălucea înainte, mângâietor, din trecut. „Cine cum îi este voia poate zice şi scrie”, - aşa oftează bătrânul stolnic Cantacuzino -, „căci că nu este nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă şi a-i răspunde”.

Când puterile străine vecine încercară a face cuceriri în aceste provincii creştine ale împărăţiei turceşti, boierii români arătară, ce-i drept, dorinţa lor aprinsă de a atârna de un stat european, căci o libertate deplină nu mai putea fi recâştigată şi păstrată, dar procedară cu multă băgare de seamă şi puseră aşa de multe condiţii, că tratativele nu ajunseră niciodată la scop în cursul întâmplărilor anului hotărâtor 1711, cei mai mulţi învinuiră pe un Cantemir, pe un Toma Cantacuzino, că s-au declarat prea pripit pentru „liberatorul” moscovit.

În această nouă epocă întâlnim, dimpotrivă, o lipsă aproape desăvârşită de idealuri patriotice. Trec câteva decenii asupra principatelor, în care nu se aştepta nimic, dar nici nu erau deloc nemulţămiţi cu clipa prezentă. Turcii erau un bici pe care-l trimisese Dumnezeu; atât timp cât ei domneau, nu era de aşteptat nici o siguranţă, nici o bogăţie, nici o viaţă culturală, nici o prefacere a moravurilor. Dar creştinii nu erau nici ei mult mai buni: aceasta o dovediseră destul de bine austriecii.

O partidă îi chemase, membrii acestei partide ridicaseră steagul răzvrătirii pentru interesul creştin imperial şi mulţi sângeraseră chiar pentru aceasta. Prin această prietenie a creştinilor fusese atunci Nicolae Mavrocordat lăsat să cadă în mâinile imperialilor în propria sa capitală (1716). Şi, dacă nu tot principatul, cum se aşteptau, totuşi Oltenia măcar trecu la Austria. Ce se câştigase însă prin aceasta pentru cultura românească, pentru viitorul neamului românesc? Nimic! Se plătiră numai douăzeci de ani de-a rândul dările unui alt împărat.

Când, în anul 1739, într-un nou război, ruşii năpădiră Moldova cu cazaci şi oştiri regulate, ei socotiră că nici nu mai e de nevoie să linguşească pe boieri, viitorii lor supuşi. Se pradă şi se jefuieşte ca într-o ţară duşmană, curat „păgână”; nu se făcură pregătiri şi nu se începură tratative cu boierii prin dibaci agenţi „drept-credincioşi”. Generalul rus Munich nu ceru sfatul nimănui; îşi făcu numai cunoscute pretenţiile, şi acestora trebuia să li se dea curs.

Zaherea pentru 20.000 de soldaţi împărăteşti, 3.000 de salahori pe an pentru greaua muncă josnică, grija de spitale, solda ofiţerilor, serviciul militar din partea boierilor care n-aveau slujbe în ţară, un poclon de nouăzeci de pungi pentru prealuminatul general, apoi o dare de o sută de pungi anual către acelaşi, predarea oricărei averi turceşti - acestea erau tot ceea ce se ceru.

Dacă nu se vor îndeplini aceste cereri, astfel adăugă generalul, va da foc târgului. Era o mare deosebire între acest nenorocit an 1739 şi între acel 1711 care începuse atât de idilic. Veteranii lui Dimitrie Cantemir băgară de samă ca şi ceilalţi acest lucru, şi toţi erau acum pătrunşi de faptul că nu era de aşteptat nimic de la nimeni decât de la Dumnezeu.

Acum nu se mai scrise nici o operă de samă: numai unul sau altul dintre boieri continuă vechile cronici. Aceste continuări însă n-avură mai nici o însemnătate literară: înrâurite de suferinţele egoiste ale prezentului, ele cuprind numai cronica zilei. Astfel scrie un Ioniţă Cânta şi un Ienachi Kogălniceanu, dintre care cel din urmă se pronunţă pe faţă cu privire la stoarcerile slujbaşilor: „şi domnul mai dăduse o poruncă”, spune el dojenitor, „ca să nu fie volnic a lua cuiva măcar un ou fără de bani, nici slujbaş, nici alt nime”.

Afară de aceasta s-a mai lucrat la marea operă a unei noi traduceri a tuturor cărţilor bisericeşti după originalele greceşti, care a fost încoronată prin publicarea Mineelor, adică Vieţile Sfinţilor, orânduite după zilele lunii, publicaţie îngrijită de episcopul de Râmnic Chesarie, personalitatea literară cea mai de samă în această perioadă neînsemnată. Dar în această traducere, care de altfel pentru cultura poporului e tot atât de însemnată ca pentru dezvoltarea limbii, sufletul naţii româneşti nu-şi putea afla manifestarea ca în cronici.

La sfârşitul acestei epoci încetară chiar şi slabele continuări ale vechilor anale naţionale, şi numai întâmplător vreun mic boier, ca Pitarul Hristachi sau Dumitrachi Stolnicul sau vreun călugăr ca Dionisie Eclesiarhul, descriu în proză sau în versuri proaste vreuna din întâmplările contimporane. Înaltele şcoli din Bucureşti şi Iaşi, administrate cu îngrijire de domni, nu mai produseră nici un scriitor şi foloseau în genere puţin într-o ţară unde spiritul plin de viaţă, impulsia spre cunoaşterea adevărului şi dorinţa unei activităţi puternice se stinsese. În rare cazuri excepţionale însă credinţa, amintirea şi nădejdea nu se stinseră încă; unii călugări şi unii boieri mai aveau încă în pieptul lor scânteia sfânta a inspiraţiei, şi în mijlocul adormirii generale se cetesc cu mulţămire viile lor descrieri pline de însufleţire şi se aţinteşte urechea la vestirea faptelor lor.

În vechea mănăstire Putna, unde mitropolitul Iacov I, un om sfânt, retras din viaţa publică, îşi căută odihna ultimilor săi ani, trăia călugărul Vartolomeiu Măzăreanu. El se îndeletnicea cu transcrierea cronicilor şi rezuma hrisoave, pentru a le putea cataloga; era un „învăţat”, care pricepea chiar slavoneşte şi era însufleţit pentru marea, sfânta Rusie, care apărea ca liberatoarea Răsăritului. Afară de multe mici lucrări, mai mult compilaţii, scrise el, în puţinele ceasuri de inspiraţie, un panegiric asupra lui Ştefan cel Mare. În această mică lucrare se găsesc perioade frumoase şi tot atâta patriotism câtă erudiţie retorică.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …