De la Unire spre Independenţă

Deceniul premergător momentului istoric al proclamării independenţei s-a înscris, ca şi cei şapte ani de rodnică domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, pe coordonatele unei dezvoltări şi ale unor pregătiri care conduceau, inexorabil, spre redobândirea statutului de neatârnare.

Elemente noi în situaţia social-economică şi politica României

Reforma agrară din 1864 deschisese în domeniul dezvoltării economico-sociale a ţării un nou capitol. Este drept că ţărănimea deţinea, în temeiul reformei îndeosebi, numai circa o treime din pământ, în comparaţie cu moşierii şi cu statul, deţinătorii celorlalte două treimi, că puternice rămăşiţe feudale au continuat să persiste în agricultură, că regimul tocmelilor agricole - introdus în 1867 -, mai ales în forma sa accentuată de conservatori în 1872, ca şi menţinerea agriculturii la un nivel tehnic relativ scăzut au frânat pătrunderea mai largă a capitalismului, dar tot atât de neîndoielnic este şi faptul, esenţial în cadrul noului peisaj economico-social, că vreo câteva sute de mii de ţărani fuseseră înzestraţi cu pământ, ceea ce crea noi premise favorabile pentru fortificarea bazei sociale a luptei de eliberare naţională.

Deşi agricultura a continuat a fi ramura principală a economiei, industria a înregistrat şi ea progrese importante. S-a trecut la utilizarea pe scară tot mai largă a forţei aburului, a crescut numărul întreprinderilor mari, al celor metalurgice, s-a dezvoltat industria extractivă a petrolului, precum şi a sării, a apărut o ramură industrială nouă - aceea a zahărului. Deosebit de importantă a fost, în epocă, dezvoltarea căilor de comunicaţie.

Reţeaua de şosele a luat o rapidă extindere; s-au construit poduri metalice, care au asigurat fluxul continuu al circulaţiei peste cursurile de apă mai mari. O însemnătate deosebită a avut trecerea la construirea căilor ferate. Dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie au avut consecinţe atât în ceea ce priveşte propăşirea ansamblului economiei, cât şi în domeniul militar, înlesnind mişcările de trupe şi aprovizionarea lor.

Era însă limpede, mai ales după ce în 1875 s-a încheiat convenţia comercială cu Austro-Ungaria (care reprezenta o manifestare de suveranitate a statului român, dar şi o lovitură paralizantă dată industriei naţionale), că numai dacă România avea să dobândească un statut internaţional de independenţă ar fi putut să asigure industriei, şi în general economiei ei, cadrul firesc de propăşire.

Înfiinţarea unui sistem monetar naţional şi transformarea leului dintr-o monedă de calcul într-una reală, emiterea de monede româneşti de aramă, argint şi aur în temeiul legii din 1867 au contribuit, de asemenea, la schimbări esenţiale în domeniul economiei. În afara unor împrumuturi externe, este semnificativ că s-a putut recurge la importante împrumuturi interne, ceea ce indica ridicarea nivelului economic al ţării.

Pupa 1864 piaţa internă s-a consolidat, circulaţia mărfurilor intensificându-se, crescând schimbul între sate şi oraşe. Totodată, a cunoscut o mai mare extindere comerţul exterior, balanţa comercială a României menţinându-se excedentară până în preajma războiului de independenţă, pentru ca în 1877 şi 1878 ea să fie deficitară atât din pricina evenimentelor militare cât şi a noii politici vamale concretizate în încheierea1 convenţiilor comerciale cu Austro-Ungaria şi Rusia.

Au existat însă şi o serie de factori care s-au repercutat negativ asupra dezvoltării economiei naţionale a României în deceniul premergător proclamării independenţei: criza ciclică europeană din 1873, menţinerea suzeranităţii otomane - apăsătoare nu atât prin tribut, cât mai ales prin paralizarea unei dezvoltări proprii, într-un cadru internaţional, a economiei româneşti -, la care s-a adăugat politica economică a guvernelor conservatoare aflate la cârma ţării între anii 1871 şi 1876.

Transformările începute încă din secolul al XVIII-lea, odată cu declanşarea procesului de destrămare a feudalismului, accentuate spre mijlocul veacului al XIX-lea şi, îndeosebi, după reforma agrară din 1864, au dus la o nouă configuraţie a societăţii româneşti. Vechea clasă feudală, desfiinţată pe plan juridic prin Convenţia de la Paris din 1858, transformată în moşierime, păstra totuşi nu numai o forţă economică considerabilă, doar parţial lezată prin reforma din 1864, dar şi poziţii politice puternice, concretizate în etapa premergătoare anului 1877 prin lunga guvernare a conservatorilor. Evoluţia însăşi a societăţii româneşti silise, însă, moşierimea să accepte cel puţin parţial transformările ce erau în curs. Deşi prin natura ei constituia o frână în calea progresului^ moşierimea, căutând să menţină în mâinile reprezentanţilor ei puterea, nu putea să ignore total procesul ireversibil de constituire a statului modern.

Burghezia şi-a continuat în acest timp, ascensiunea. Afirmată pe plan economic cu pregnanţă în deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea, deţinând o poziţie majoră în revoluţia de la 1848. acţionând împreună cu boierimea liberală îmburghezită în perioada unirii şi a făuririi şi organizării statului naţional, ea a jucat un rol marcant mai ales în prima parte a deceniului premergător cuceririi independenţei. Cu toată guvernarea conservatoare din 1871-1876, devenea tot mai evident că burgheziei aveau să-i revină poziţiile dominante pe plan politic în cadrul statului modern independent. Masele ţărăneşti au rămas, în continuare, clasa cea mai numeroasă a societăţii româneşti. Situaţia lor se ameliorase relativ în urma reformei din 1864.

Odată, în dezvoltarea industriei au crescut şi rândurile clasei muncitoare, care a început să-şi facă din ce în ce mai simţită prezenţa în arena socială şi politică. Încă din 1865 apăruse prima gazetă cu caracter muncitoresc - tipograful romanţ -, iar în anii următori, în condiţiile exploatării la care erau supuşi, ale regimului greu de muncă şi salariilor mici, muncitorii au trecut la acţiuni revendicative de amploare, inclusiv la greve. Creşterea numărului şi conştiinţei lor a făcut posibilă păşirea pe calea organizării, ajungându-se, în 1872, la crearea Asociaţiei generale a lucrătorilor din România.

Astfel, într-un răstimp relativ scurt, societatea românească înregistrase transfer-mări notabile: ţărănimea făcuse un pas important înainte pe calea eliberării de servituţile feudale; clasa muncitoare dădea semne de evidentă vitalitate, evoluţia economică a ţării accentuându-i importanţa; burghezia era pe toate planurile în plină afirmare, iar moşierimea, deşi încă puternică, se afla în defensivă şi îşi continua procesul de destrămare, fiind constrânsă să accepte, cu excepţia unor retrograzi obtuzi, o bună parte din noile rânduieli.

Această societate fusese confruntată în ansamblul ei cu problema unirii - prima etapă pe drumul unei unităţi statale ce se cerea neapărat desăvârşită în hotarele teritoriului locuit de români -, ca şi cu cea a reformelor menite a crea structurile statului modern, şi ea se găsea neîndoielnic, fiind conştientă de această realitate, în faţa tot atât de hotărâtoarei probleme a independenţei.

Deceniul premergător războiului de independenţă a fost caracterizat în România şi prin însemnate schimbări desfăşurate pe plan politic. Dacă în răsturnarea forţată a domnului unirii nu fuseseră implicate decât o parte a grupărilor politice ale vremii, care stabiliseră apoi - prin Constituţia din vara anului 1866 - temeiurile social-politice ale noului regim, curând în arena politică au păşit din nou toate forţele care se înfruntaseră şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Deşi elementele conservatoare şi moderate au reuşit în partea iniţială a acestei etape să domine, curând regruparea forţelor de la stânga burgheziei a creat o nouă situaţie. Guvernarea liberal-radicală, instaurată în februarie 1867, a exprimat cu pregnanţă obiectivele ce stăteau încă în faţa naţiunii: desăvârşirea unităţii statale, independenţa şi accentuarea cursului spre o democratizare, desigur în limite burgheze, a statului.

Afirmarea făţişă a idealului eliberării Transilvaniei, inaugurarea activităţii într-un larg cadru politic a Societăţii literare (în rândurile căreia au fost chemaţi membri din toate provinciile româneşti, chiar dintre macedo-români), atenţia acordată armatei şi pregătirii militare a populaţiei, negocierile ce se desfăşurau cu reprezentanţi ai popoarelor balcanice în scopul conlucrării pe terenul luptei de eliberare naţională, totul indica un curs ascendent spre cucerirea neatârnării. Dar politica externă, ca şi cea internă, a liberal-radicalilor a provocat reacţia elementelor moderate şi conservatoare din interior şi intervenţia marilor puteri.

Principele Carol, la început susţinător al grupării reprezentând idealurile desăvârşirii unităţii statale şi ale independenţei, a sfârşit prin a ceda presiunilor din afară renunţând, spre sfârşitul toamnei anului 1868, la colaborarea cu liberalii radicali, ceea ce a avut drept consecinţă o accentuare în perioada următoare a curentului antidinastic şi chiar a celui republican .

După guvernarea liberal-moderată Dimitrie Ghica - Mihail Kogălniceanu (cu care liberalii radicali, stăpâni încă ai Adunării deputaţilor, au sperat zadarnic să realizeze o conlucrare), după aceea a lui A.G. Golescu-Negru, ajuns şi el pe poziţii moderate, urmată de cea conservator-moderată a lui Manolachi Costache Epureanu, criza politică a atins apogeul în timpul guvernului prezidat de Ion Ghica. Acesta a încurajat, în condiţiile de tensiune internaţională generate de conflictul franco-prusian ce avea directe implicaţii la Bucureşti, unde domnea un prinţ aparţinând familiei de Hohenzollern, o eventuală răsturnare a lui Carol.

Implicarea maselor în acţiunea de opoziţie, dar şi consecinţele internaţionale ale crizei interne, în condiţiile înfrângerii Franţei, au dus la o coalizare a forţelor conservatoare şi la preluarea puterii, pentru o jumătate de deceniu, de către guvernul Lascăr Catargiu, caracterizat pe drept cuvânt de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiunii de la 1866.

Conservatorii au dominat viaţa politică, limitând, mulţumită sistemului electoral al Constituţiei din 1866 (care, deşi mai larg decât cel instituit de Convenţia de la Paris, îi favoriza), acţiunile adversarilor lor liberali şi, în primul rând, liberali radicali. Sensul activităţii politice conservatoare a fost evidenţiat atât prin noua lege a tocmelilor agricole, cât şi prin legislaţia şi măsurile adoptate privind forţele armate, guvernul dreptei căutând a reduce rolul miliţiilor, gloatelor şi al gărzii civice, care a fost dezarmată în 1872, deoarece grupul conducător se temea că unităţile acesteia se găseau sub influenţa adversarilor lui politici.

După depăşirea dificultăţilor politice interne din 1870-1871, guvernarea autoritară conservatoare a început să dea primele semne de slăbiciune, în parte şi sub influenţa repercusiunilor în România ale crizei ciclice mondiale din 1873. O serie de conservatori moderaţi au trecut treptat în opoziţie şi s-au alăturat grupărilor liberale. Comitetul de mari proprietari şi, mai ales, în 1873, Creditul Funciar Rural au concretizat pe plan economic aceste tendinţe, curând materializate şi pe plan politic în aşa-numita coaliţie de la Mazar paşa, iar apoi într-o lungă guvernare liberală care a durat 12 ani.

Forţele politice interne şi problema independenţei

Preluată cu datele conturate încă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, problema independenţei s-a impus tot mai mult pe planul realităţii statale în deceniul următor, a devenit punctul de referinţă al acţiunii cercurilor politice, preocupărilor opiniei publice. Schimbarea principelui (1866) a adăugat şi nuanţe specifice de moment acestui deziderat.

Astfel, în vara anului 1866 - la fel ca în 1859 - România a trebuit să obţină din partea Porţii atât recunoaşterea noii domnii, cât şi confirmarea caracterului unitar ireversibil al statului. Totodată, guvernul de la Bucureşti a trebuit să facă faţă ostilităţii evidente a curţii de la Viena, aflată în pragul încheierii pactului dualist austro-ungar. Demersurile politice s-au îmbinat cu pregătirile unei eventuale rezistenţe militare, ceea ce a dus iarăşi, ca şi în 1859, la concentrarea forţelor armate româneşti.

Poziţia statului român a rămas, totuşi, precumpănitor defensivă, conciliantă, moderată, avizând rezolvări diplomatice, un aranjament cu imperiul otoman. În cele din urmă, prin firmanul din 11/23 octombrie 1866, principelui Carol i s-a recunoscut atât domnia cât şi ereditatea ei. Aşadar, o nouă modificare a regimului politic intern, înfăptuită fără a se cere aprobarea prealabilă a străinătăţii, a puterii suzerane sau a celor garante, fusese consfinţită, unitatea statului naţional român - pusă în discuţie în lunile precedente - s-a văzut reconfirmată.

Prudenţa poziţiilor diplomatice ale României avea constant ca fundal întreţinerea aspiraţiilor spre o viitoare independenţă. Aceasta a devenit mai perceptibilă odată ce guvernarea a fost preluată, la începutul primăverii anului 1867, de către liberalii radicali. Acţiunile duse în vederea afirmării unor atribute de suveranitate naţională şi de limitare a jurisdicţiei consulare (reluându-se intens în această privinţă politica îndrăzneaţă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza) şi sprijinirea activităţii comitetelor şi cetelor de luptători bulgari au demonstrat, în 1867 şi 1868, că neatârnarea se înscria mai departe ca un obiectiv fundamental al cercurilor înaintate din România.

De altfel, la începutul anului 1868, cercuri consulare semnalau intenţii ale guvernului român de a proclama, ca un nou „fapt împlinit”, independenţa ţării. Dezideratul, în sine, se bucura de adeziunea unanimă a maselor populare, dar unii exponenţi ai vieţii politice româneşti se temeau de eventuale consecinţe internaţionale ale unei proceduri precipitate, căci independenţa ar fi însemnat implicit renunţarea la garanţia colectivă a puterilor europene, ceea ce crea primejdia ca statul român să rămână la discreţia unora dintre ele.

Politica liberalilor radicali în direcţia neatârnării a contribuit la accentuarea ostilităţii puterilor europene conservatoare, dornice de a evita apariţia unor noi focare ale luptei de eliberare; în noiembrie 1868 guvernul Nicolae Golescu a căzut. Urmând o cale temporizatoare, în acord cu poziţiile şi interesele lor de clasă, conservatorii - succesori la guvern ai liberalilor radicali - au urmărit să realizeze „individualitatea” şi chiar independenţa României printr-o apropiere de Austro-Ungaria. Această orientare se deosebea de aceea preconizată de liberalii radicali, pentru care problema independenţei trebuia rezolvată prin forţe proprii, în corelaţie cu obiectivul desăvârşirii unităţii statale prin eliberarea, în primul rând, a Transilvaniei de sub dominaţia monarhiei dualiste.

În toamna anului 1870 moderatul Vasile Boerescu, care a devenit mai târziu ministru de Externe în guvernul conservator prezidat de Lascăr Catargiu, a lansat, prin periodicul său „Pressa”, ideea de a se dobândi independenţa în conjunctura internaţională creată de războiul franco-prusian. El a pus în circulaţie teza că un eventual congres internaţional destinat a pune capăt conflictului dintre Franţa şi Prusia ar fi putut să sancţioneze şi desfiinţarea raporturilor de dependenţă a României faţă de imperiul otoman; România, transformată într-un regat suveran, ar fi avut o situaţie asemănătoare Belgiei, cu un statut de neutralitate corespunzător politicii de echilibru a marilor puteri. Combătut, de altfel, de liberalii radicali şi, parţial, de alte grupări înrudite ca fiind subordonat jocului unor puteri străine şi primejdios prin faptul că lăsa România la discreţia marilor imperii limitrofe, proiectul lui Vasile Boerescu s-a dovedit nerealist.

Aceeaşi cale, a negocierilor şi a obţinerii independenţei pe căi diplomatice, apelându-se la concursul unora dintre puteri (în primul rând la acela al Austro-Ungariei), a fost urmată şi de guvernul conservator Catargiu, tocmai în perioada în care Vasile Boerescu a deţinut portofoliul Ministerului de Externe. Câştigarea independenţei prin luptă, prin angajarea maselor şi, implicit, prin obligaţiile pe care astfel clasele dominante le-ar fi contractat faţă de mulţimile producătoare, nu convenea conservatorilor. Este drept că mişcarea de eliberare a popoarelor din centrul şi sud-estul Europei era paralizată în acei ani de alianţa reacţionară încheiată în 1872 de cei trei împăraţi - ai Austro-Ungariei, Rusiei şi Germaniei. Aceasta a motivat, în parte, acţiunea conservatorilor, însuşită în vremea aceea şi de domnitor.

În vara anului 1873 domnitorul României a purtat negocieri asidue la Viena cu Iuliu Andrassy, ministrul de Externe al monarhiei dualiste. Dându-se curs unui demers venit din partea Austro-Ungariei încă din anul 1871, guvernul conservator s-a arătat dispus să trateze încheierea unei convenţii comerciale. Încheierea convenţiei cu Austro-Ungaria şi acreditarea de agenţi diplomatici în diferite capitale europene constituiau, după opinia conservatorilor, contribuţii la afirmarea individualităţii României şi, implicit, un preludiu al independenţei. Dar atât monarhia austro-ungară cât şi imperiul rus îngrijorau o bună parte din grupările politice româneşti, care considerau că o independenţă obţinută din bunăvoinţa străinătăţii ar fi fost o cucerire şubredă, frontierele ţării fiind oricând ameninţate.

Consiliul de Miniştri al României a dezbătut, la 24 august / 5 septembrie 1873, problema proclamării independenţei. Dar în acel timp nici condiţiile interne (ţara fiind guvernată de reprezentanţii unei clase care era departe de a avea sprijinul majorităţii naţiunii), nici cele externe nu erau prielnice unui nou act de autodeterminare. Cu toate că încheierea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, în 1875, şi apoi cea a unei convenţii similare cu Rusia, în 1876, au avut şi menirea de a afirma individualitatea României şi a pregăti o viitoare recunoaştere a neatârnării ei, era limpede că nu pe această cale urmau a fi desăvârşite idealurile de eliberare naţională ale românilor. De aceea, însuşi guvernul conservator a ajuns, în şedinţa amintită mai sus, la concluzia că nu era oportun, în împrejurările date, să se proclame independenţa.

Aşadar societatea românească se găsea nemijlocit confruntată cu problema independenţei în perioada premergătoare redeschiderii crizei orientale. Era evident că fără neatârnare România nu îşi putea ocupa locul legitim printre statele europene. Sub suzeranitatea unui imperiu cu structuri anacronice şi delicvescent propăşirea ei se vedea paralizată, desăvârşirea unităţii statale imposibilă şi teritoriul ei expus unor ingerinţe străine şi mai pernicioase.

Căile preconizate pentru obţinerea neatârnării erau diferite, în funcţie de poziţiile claselor şi păturilor sociale, în corelaţie şi cu poziţia acestora faţă de întreaga problematică internă. Dar devenea din ce în ce mai limpede pentru majoritatea naţiunii că independenţa trebuia cucerită, că ea nu putea veni ca un dar al marilor puteri. Soluţia de a cuceri independenţa ţării cu armele în mâini tindea a se impune ca singura cale realistă în lupta pentru modificarea statutului internaţional al statului modern român, pentru afirmarea lui în lume ca o adevărată entitate de sine stătătoare.

Solidaritatea poporului român cu mişcările de eliberare naţională din Balcani

Încă de la începutul anului 1875 starea de tensiune din provinciile europene ale imperiului otoman prevestea o apropiată izbucnire a luptei popoarelor subjugate şi, implicit, o redeschidere a problemei orientale. „În Muntenegru şi în Herţegovina - se nota într-un volum de memorii contemporane - populaţia a luat o atitudine aşa de ameninţătoare încât complicaţiuni serioase sunt inevitabile”.

Pentru statele balcanice existente, Muntenegru şi Serbia, ca şi pentru România, se impunea înlăturarea dominaţiei otomane (chiar şi exercitată în forma mai uşoară a suzeranităţii), urmând ca ele să-şi asigure astfel dezvoltarea în condiţii de deplină independenţă politică şi economică. Pentru teritoriile aflate nemijlocit sub dominaţia Porţii, supuse exploatării şi asupririi fiscalităţii apăsătoare, abuzurilor de tot felul, împiedicate de a-şi afirma personalitatea naţională sau de a şi-o constitui, lupta de eliberare se impunea, de asemenea, la ordinea zilei.

La 27 iunie / 9 iulie 1875 răscoala a izbucnit la Nevesinje, nu departe de Mostar, în Herţegovina. Curând, răsculaţii au început să primească ajutoare nu numai în arme, dar şi în oameni, din Serbia, unde cete de voluntari erau organizate în mod public, în timp ce devenea evident că Serbia şi Muntenegru aveau să ia parte într-un viitor nu prea îndepărtat la lupta de eliberare antiotomană, la începutul lunii august s-a răsculat populaţia din Bosnia. Comentând situaţia din Balcani, ziarul radical bucureştean „Românul” nota, cu evidentă simpatie pentru răsculaţi: „Insurgenţii primesc necontenit ajutoare în bani şi oameni din toate părţile lumii unde se află o familie de slavi”.

Răscoala s-a dovedit deosebit de puternică. Autorităţile otomane au trebuit să se retragă în localităţile fortificate şi silinţele lor de a-i înfrânge pe răsculaţi nu au dat rezultatele scontate deoarece, cum remarca Nicolae Iorga, când armata imperială „învingea într-un punct, insurgenţii reapăreau într-altul; era o întreagă populaţie nemulţumită în părţile acestea şi oricâte biruinţe ar fi putut câştiga armata turcească, ele nu aveau importanţă”. Trupele otomane nu au putut înăbuşi rezistenţa răsculaţilor în cursul celei de a doua jumătăţi a anului 1875, iar în 1876, în primăvară, după câteva luni de relativă acalmie, lupta de eliberare s-a intensificat.

Evenimentele desfăşurate la sud de Dunăre au avut de la început un puternic ecou printre români, care au urmărit cu vie simpatie acţiunile insurgenţilor. „Era natural - remarca un contemporan, T.C. Văcărescu - ca România să fie cu inima pentru populaţiunile de aceeaşi lege care tindeau la o soartă mai fericită”. Nu puţini erau oamenii politici români care, deşi se opuneau unei „întreprinderi necugetate” sau unei „aventuri periculoase”, aveau în vedere alegerea în viitor a „momentului priincios” pentru intrarea în luptă a ţării noastre. Semnificative în acest sens sunt rapoartele agenţilor diplomatici români.

Astfel, la 3/15 iulie 1875, A. Cantacuzino, girantul agenţiei de la Belgrad, relata că ministrul de Externe al Serbiei îl întrebase ce atitudine intenţiona să ia România în cazul unei extinderi a răscoalei; Cantacuzino, deşi luat „pe nepregătite”, răspunsese că armata română, care se găsea „în rândul întâi printre cele trei armate creştine ale Orientului”, dorea, fireşte, „a se ajunge la folosirea ei ca forţă armată capabilă de a apăra şi a susţine drepturile naţiunii”. Cantacuzino precizase însă - în spiritul poziţiei conservatorilor - că armata română „nu ar putea să ia parte decât la o acţiune serioasă şi importantă”.

Iar generalul Iancu Ghica, agentul României la Constantinopol, i-a dat următorul răspuns ministrului de Externe otoman, care se arătase îngrijorat de zvonurile referitoare la lucrările de fortificaţie executate de România în faţa Vidinului: „Dacă guvernul meu a ordonat construirea a unor lucrări fortificate pe acele locuri este desigur o precauţie pe deplin justificată de către o evidentă înclinare a Turciei în aceşti ultimi ani de a încălca drepturile autonome ale României”.

Ministrul de Externe român, Vasile Boerescu, îi recomanda generalului Ghica „cea mai absolută rezervă”, căci nu trebuiau închise „toate uşile”, dar atitudinea agentului român trebuia să fie „nici tocmai rece, nici tocmai caldă”. În instrucţiuni oficiale, destinate neîndoielnic a fi arătate dregătorilor otomani, Boerescu sugera „învoieli şi concesiuni prudente”, ceea ce constituia indirect un preaviz adresat Porţii. De altfel, deşi vorbea despre „rezerva desăvârşită”, deci despre o atitudine ce avea să fie definită drept o strictă neutralitate, ministrul de Externe amintea şi „simpatia” pe care România o nutrea pentru „naţiunile” balcanice, ca şi „bunele legături prieteneşti” ale ţării noastre cu Serbia şi Muntenegru.

Două zile mai târziu, la 11 /23 august 1875, într-un raport către domnitor, Boerescu a arătat că evenimentele sud-dunărene puteau avea „mare influenţă” asupra poziţiei României. Peste câteva zile foaia sa, „Pressa”, semnala, de altfel, „grava poziţiune” a imperiului otoman, pe care îl „consilia” să facă „reforme serioase şi eficace”. În aceeaşi lună domnitorul Carol I se arăta, într-o scrisoare către tatăl său, sceptic în ceea ce priveşte perspectiva ca problema orientală să se rezolve pe cale diplomatică: „înalta diplomaţie este neputincioasă a rezolva cestiunea orientală, care nu poate fi rezolvată decât în Orient chiar, pe teatrul războiului, cu concursul popoarelor direct interesate”. El adăuga că România dorea „să câştige încă timp”, între altele, pentru ca pregătirea ei militară să fie mai avansată.

Motive asemănătoare ghidau şi guvernul conservator în orientarea lui neutra-listă, dar la acestea se adăuga teama de mase, a căror ascensiune ar fi însoţit inevitabil o declanşare a luptei armate antiotomane. În schimb, oficiosul radical „Românul” exprima o poziţie diferită: „siguranţă de pace nu poate să fie în Orient până ce poporaţiunile creştine nu se vor constitui în state autonome, conform cererii lor [...]. Această soluţiune, după noi, este fatală; orice se va face, nici Turcia, nici puterile nu vor putea s-o înlăture sau s-o amâne încă mult timp”. Cu toate ezitările lui, guvernul conservator a trebuit să efectueze la 8/20 septembrie 1875 primele concentrări de rezervişti.

Continuarea luptelor din Peninsula Balcanică a demonstrat, în lunile următoare, că insurecţiile din vara aceluiaşi an nu fuseseră accidentale. Concomitent, atitudinea forţelor politice din România, atât a celor aflate la guvern, cât şi a celor din opoziţie, s-a afirmat cu mai multă claritate şi fermitate decât în perioada anterioară. Mesajul domnesc adresat corpurilor legiuitoare la 15/27 noiembrie 1875 amintea de „înaintarea” României „spre poziţiunea ce-i este indicată [...] prin însemnătatea teritorială”. Într-o scrisoare adresată, în aceeaşi zi, de şeful statului român tatălui său lucrurile erau şi mai limpede explicate: „Din moment ce situaţiunea noastră de atârnare de Poartă vatămă dezvoltarea noastră economică, reformele noastre financiare, creditul nostru, putem cere pe bună dreptate ca să se tragă o linie de hotar politic foarte lămurită între un imperiu care e rebel la orice reformă şi un tânăr stat în înflorire, care a dat Europei în aceşti din urmă ani garanţii reale”.

În Cameră au avut loc vii dezbateri în jurul formulării răspunsului la mesaj, pe care guvernul îl dorea sobru şi neangajant, dar opoziţia îl concepea în termenii unei adevărate declaraţii de război. „Naţiunea va fi gata a-ţi da [domnitorului] - se spunea în versiunea de răspuns la mesaj întocmită de opoziţie - tot sprijinul putincios pentru a susţine, în împrejurările de faţă, demnitatea naţională şi, sub drapelul desfăşurat, a concurge la stabilirea unei stări de lucruri mai conforme cu interesele generale ale creştinilor”.

Între timp, nici evoluţia situaţiei pe câmpurile de luptă, nici reformele otomane, considerate de observatorii politici ai vremii ca fiind lipsite de sinceritate, şi nici măsurile militare luate de Poartă la Dunăre nu erau de natură să ofere temeiuri pentru ca România să păstreze o poziţie neutrală. Chiar şi guvernul conservator a sfârşit prin a-şi da seama de acest lucru. Primul ministru, într-o convorbire cu agentul diplomatic sârb la Bucureşti, a apreciat că România, ca şi Serbia, trebuia să fie gata de război.

La 4/16 ianuarie 1876, într-o notă circulară adresată de ministrul de Externe agenţilor diplomatici ai României, erau respinse învinuirile de „complicităţi cu ţările răsculate” aduse României, dar, pe de altă parte, se motivau pregătirile militare iniţiate între timp, se declara răspicat că ţara noastră nu făcea „în nici un fel parte integrantă din imperiul otoman, aşa cum îi place Sublimei Porţi să pretindă” şi se afirma anacronismul unor prevederi ale tratatului de la Paris din 1856, deoarece acesta nu îngăduise transformarea României într-un „stat puternic şi complect independent”. În notă se formula şi ipoteza că neatârnarea va fi dobândită în cazul prăbuşirii imperiului otoman, dar se avea în vedere şi posibilitatea de a o cuceri cu armele. Totodată se avansa ideea ca România independentă să beneficieze de o „garanţie” colectivă a puterilor.

Dar la 27 aprilie / 9 mai 1876, după o scurtă guvernare prezidată de generalul Ioan Em. Florescu, s-a format un nou cabinet, condus de Manolachi Costache Epureanu, având ca ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, ceea ce punea capăt lungii perioade de guvernare a conservatorilor. Deşi programul noului guvern continua să fie axat pe ideea neutralităţii, el conţinea şi unele elemente noi. „Politica noastră externă va fi paşnică - se declara în acest program -, va fi plină de respect pentru tractatele internaţionale care statornicesc condiţiunea politică a României, care-i asigură independenţa, care-i garantează neutralitatea”.

Se încerca deci să se creeze o paralelă între termenul de neutralitate şi cel de independenţă, deşi acesta din urmă era inadecvat utilizat, căci în fapt în acea vreme România nu beneficia decât de o largă autonomie. Mai semnificativă era afirmaţia că România urma să-şi apere neutralitatea cu armele şi că, în consecinţă, „imperios dar, se cere ca ţara să-şi organizeze bine forţele militare”. Acest program depăşea, în mod evident, unele din limitele orientării guvernelor anterioare.

Între timp, chiar în zilele în care se negocia formarea noului guvern, a izbucnit, organizată în largă măsură şi sprijinită de pe teritoriul României, răscoala poporului bulgar pentru eliberarea de sub dominaţia otomană. În primele zile ale răscoalei generalul Iancu Ghica raporta de la Constantinopol că insurgenţii aleseseră o zonă „excelentă din punct de vedere strategic” pentru a declanşa lupta armată şi că se părea că beneficiau de „un foarte bun comandament”.

Fireşte, noile evenimente au stâr-nit în România un interes deosebit şi o caldă simpatie pentru răsculaţi. Deşi guvernul - pentru a respecta „neutralitatea” - a trebuit să ia unele măsuri de priveghere la frontiere, autorităţile locale, după toate probabilităţile încurajate în acest sens şi de la Bucureşti, au aplicat aceste măsuri destul de formal. Semnificativ este faptul că numeroasa ceată comandată de poetul revoluţionar Hristo Botev a reuşit să se îmbarce pe vasul austriac „Radetzky” cu întregul armament de care dispunea, deşi mulţi dintre membrii ei nici nu posedau formele necesare de trecere a frontierei.

Opinia publică românească a susţinut lupta de eliberare în care se angajase poporul vecin. „Ştiri particulare şi directe ale noastre - nota cu satisfacţie, încă la 29 aprilie / 11 mai 1876, „Românul” - ne spun că Bulgaria s-a răsculat. Tot Balcanul meridional este sub arme [...]. Insurgenţii sunt numeroşi, bine înarmaţi, bine comandaţi şi ocupă un punct strategic important”.

Noile evenimente au întărit în opinia publică din ţara noastră certitudinea că întreaga Europă de sud-est se găsea în faţa unor prefaceri de o însemnătate crucială, în care, mai devreme sau mai târziu, şi România trebuia să fie implicată. „Toţi erau de acord - nota „Telegraful”, la 2/14 mai - că începutul primăverii anului 1876 va decide dacă pacea se va restabili sau dacă insurecţiunea va câştiga noi forţe. Primăvara a venit. Insurecţiunea nu s-a stins, ci ia din ce în ce proporţiuni mai mari [...]”.

Interesul faţă de evenimentele ce se desfăşurau în Balcani s-a concretizat nu numai în sprijinul pe care patrioţii bulgari au continuat sa-l primească şi în simpatia manifestată faţă de ei, ci şi în prezenţa unor corespondenţi ai foilor progresiste româneşti („Românul” şi mai ales „Telegraful”) la sud de Dunăre, ca observatori „la faţa locului”. Este semnificativ că până şi ziarul conservator „Timpul” a inserat apelul „luptătorilor bulgari în Balcani” adresat „către creştinătate”. „Europa - se arăta într-un articol de fond apărut în acelaşi ziar spre sfârşitul lunii iunie 1876 - chiar pentru interesul ei propriu trebuie să intervină într-o zi apropiată pentru satisfacerea popoarelor creştine”.

Dar, între timp, mişcarea liberală a „junilor turci” l-a răsturnat pe sultanul Abdul Aziz, înlocuindu-l cu Murad al V-lea. Împrejurările au părut de bun augur la Bucureşti unde, de la preluarea portofoliului Ministerului de Externe, Mihail Kogălniceanu dinamizase activitatea diplomatică orientată spre dobândirea unui nou statut internaţional al ţării şi folosea un limbaj mai ferm în comparaţie cu predecesorii săi.

La 29 aprilie / 11 mai 1876 ministrul de Externe a adresat o notă circulară agenţilor diplomatici ai României în care îşi exprima speranţa că Poarta avea să ţină seama de atitudinea României. În săptămânile următoare el a căutat să folosească neutralitatea ca un mijloc pentru a obţine din partea puterii suzerane concesii care, treptat, urmau să conducă la acceptarea independenţei de fapt a României. De pe această poziţie, Mihail Kogălniceanu a dat instrucţiuni agentului român la Constantinopol să acţioneze pentru a determina guvernul otoman „să recunoască denumirea de România cel puţin acum”.

La 16 /28 iunie ministrul de Externe a remis agenţilor diplomatici ai ţării un amplu memoriu în care erau expuse, documentat, revendicările româneşti. Memoriul începea cu un expozeu asupra stadiului atins în relaţiile dintre România şi imperiul otoman în momentul în care acesta din urmă era nu numai măcinat de frământări interne - concretizate, nu demult, prin înlocuirea sultanului şi tentativele de „liberalizare” a structurilor politice - şi, mai ales, de insurecţiile popoarelor balcanice, ci şi ameninţat de iminenta ridicare la luptă a Serbiei şi Muntenegrului.

Exprimându-şi speranţa că, în urma schimbării de regim petrecute la Constantinopol, acolo se va recunoaşte faptul că românii reprezentau „un popor prietenos şi sincer care doreşte să aibă cu Turcia legături întemeiate pe cea mai desăvârşită armonie şi pe cea mai bună înţelegere”, Mihail Kogălniceanu s-a pronunţat în favoarea soluţionării paşnice a unor probleme litigioase existente între România şi imperiul otoman. În memoriu se cerea din nou ca Poarta să recunoască denumirea de România şi totodată - semnificativ, pentru că marca un pas mai departe pe calea revendicării independenţii - faptul „individualităţii statului român”.

Între recunoaşterea individualităţii şi independenţă distanţa era redusă, lucru confirmat, de altfel, de celelalte revendicări înscrise în memoriu: să se admită ca reprezentantul României să facă parte cu drepturi egale din corpul diplomatic acreditat la Constantinopol, să se reglementeze situaţia supuşilor români din Turcia „după modelul situaţiei celorlalţi supuşi străini” (inclusiv dreptul de judecată al agenţilor români asupra conaţionalilor lor), să se confirme inviolabilitatea teritoriului român, să se delimiteze apartenenţa insulelor dunărene situate la hotarul dintre România şi imperiul otoman şi să se fixeze hotarul pe talveg, să fie recunoscut paşaportul român şi, în sfârşit, să se procedeze la „încheierea cu imperiul a unor convenţii comerciale, de extrădare a răufăcătorilor, poştale şi telegrafice”.

Această ultimă revendicare presupunea ca Poarta să recunoască nu numai deplina autonomie a statului român, ci şi că acesta putea desfăşura o acţiune politică externă independentă chiar şi faţă de puterea suzerană; acceptarea acestei stipulaţii ar fi însemnat să se recunoască în fapt că România iese de sub suveranitatea otomană. Memoriul a fost înaintat agenţilor diplomatici ai României cu două zile înainte de intrarea Serbiei în război.

Judecat prin prisma evenimentelor petrecute ulterior, memoriul din 15/27 iunie 1876 apare ca un act necesar pentru a demonstra că România încerca să epuizeze toate căile pacifice înainte de a se angaja într-o luptă armată, mai ales că aceasta implica o alianţă, nu lipsită de primejdii, cu Rusia. Declaraţia de război a Serbiei, survenită în acest context, a fost întâmpinată cu satisfacţie în România.

Era o nouă dovadă că problema orientală nu putea fi dezlegată decât prin satisfacerea doleanţelor legitime ale popoarelor din Europa de sud-est angajate în lupta de afirmare statală de sine stătătoare. Comunitatea de interese şi bunele legături tradiţionale dintre cele două ţări, concretizate în 1868 şi într-un tratat, explică, de asemenea, faptul că opinia românească a arătat un viu interes şi simpatie faţă de cauza poporului sârb.

Situaţia externă a României, poziţia ei de neutralitate determinau ca sprijinul românesc dat Serbiei şi Muntenegrului să îmbrace modalităţi lipsite de o învestitură oficială declarată. Astfel, măsurile luate de guvernul român pentru neutralizarea Dunării între Negotin şi Vârciorova, constituirea unui „corp de observaţie” au prezentat „un mare serviciu” adus sârbilor, „deoarece dânşii n-au să se mai aştepte acum la un atac al vapoarelor de război turceşti, din partea Dunării”.

În acelaşi timp, hotarele româneşti au fost deschise pentru trecerea unor refugiaţi din populaţia civilă din Serbia, cărora li s-a oferit azil şi hrană. La 14/26 iunie agentului român de la Belgrad i se făcea cunoscut de la Bucureşti că „simpatiile noastre sunt asigurate Serbiei” şi că se îngăduia trecerea de voluntari pentru forţele armate sârbeşti, însă „în grupuri mici”.

Permiterea transportului de arme şi muniţii, expediate îndeosebi din Rusia, releva pe plan politic cu acuitate caracterul formal al neutralităţii afişate; guvernul român a lăsat coletele respective să fie, adeseori, transmise sub însemnele Crucii Roşii. Dar, neîndoielnic, cel mai important sprijin dat Serbiei a fost neutralizarea Dunării, cerută insistent şi, până la urmă, impusă de România guvernului otoman. Ministrul de Externe al imperiului a răspuns favorabil cerinţei româneşti după ce agentul diplomatic român i-a declarat ferm că un refuz ar fi atras aplicarea neutralizării prin mijloacele proprii ale României, ceea ce demnitarul otoman apreciase că „seamănă a declaraţie de război”.

Reacţiile puterilor europene la memoriul redactat de Mihail Kogălniceanu au reprezentat un test al perspectivelor pe care le avea România de a obţine independenţa pe calea negocierilor. Imperiul otoman a adoptat tactica tergiversării. Când generalul Iancu Ghica a insistat la Constantinopol pentru a i se da un răspuns - la 12/24 iulie -, i s-a replicat că intervenţia fusese „intempestivă”; guvernul otoman nu intenţiona să ia în considerare documentul românesc înainte de terminarea ostilităţilor - ceea ce însemna, implicit, că la Constantinopol se sconta pe o victorie asupra insurgenţilor pentru a se da apoi un răspuns negativ - şi aprecia că multe din punctele memoriului erau de competenţa puterilor garante n. Imperiul otoman s-ar fi arătat, probabil, mai maleabil dacă puterile europene ar fi sprijinit doleanţele româneşti, dar atitudinea acestora a fost, în cel mai bun caz, rezervată.

La Londra s-a vorbit, cu neînţelegere pentru aspiraţiile legitime ale României, de „ambiţie bolnăvicioasă”. Ministrul de Externe al Franţei a apreciat cererile exprimate în nota circulară a lui Kogălniceanu drept „primejdioase şi supărătoare”. Formal, oficialităţi din Austro-Ungaria şi Germania au considerat că revendicările româneşti erau justificate, dar practic nu au întreprins vreun demers în acest sens pe lângă guvernul otoman.

Guvernul Rusiei, care îşi proclama, urbi et orbi, sprijinul faţă de popoarele supuse dominaţiei otomane, a replicat că nota circulară era neoportună; baronului Dmitri Stuart, trimis tocmai în vremea aceea agent diplomatic al St. Petersburgului la Bucureşti, i s-au transmis instrucţiuni să frâneze tendinţele României de a obţine „independenţa completă” şi să acţioneze pentru a determina guvernul princiar să renunţe la acte ce aveau darul „de a irita prematur Poarta” şi de a „precipita în Orient o criză primejdioasă pentru pacea generală”.

Tentativele marilor puteri de a soluţiona criza orientală printr-un compromis

În timp ce popoarele din sud-estul Europei desfăşurau tot mai puternice lupte pentru eliberarea lor de sub dominaţia străină, marile puteri îşi urmau jocul de interese. La 26 iunie / 8 iulie 1876, la Reichstadt, în Boemia, împăratul Franz Joseph şi ţarul Alexandru al II-lea, împreună cu sfetnicii lor, au realizat un acord secret prevăzând ca Bosnia şi Herţegovina să fie ocupate de către Austro-Ungaria, iar estul României (sudul Basarabiei) de către Rusia.

Faptul că memoriul românesc din 15/27 iunie 1876 nu avusese rezultatele scontate în ceea ce priveşte iniţierea unei schimbări a statutului internaţional al României, precum şi continuarea războiului din zona apuseană a Peninsulei Balcanice l-au determinat pe Mihail Kogălniceanu să adopte o orientare mai radicală, care s-a vădit într-o nouă notă circulară adresată de el agenţilor diplomatici ai ţării la 20 iulie / 1 august 1876.

Amintind atitudinea de neutralitate adoptată de România în 1875, ministrul de Externe evoca, totodată, preocupările şi sentimentele trezite în România de situaţia existentă la sud de Dunăre: „Dacă într-adevăr aceste îngrijorări şi aceste simpatii nu pot fi decât comune tuturor naţiunilor civilizate şi tuturor popoarelor creştine, ele trebue să fie, îndrăznesc s-o afirm cu tărie, cu atât mai vii la noi care suntem o ţară învecinată şi avem atâtea legături cu popoarele de pe malul drept al Dunării”.

După ce denunţa represiunile sângeroase din Balcani, Kogălniceanu conchidea că „frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zi ce trece, că un mare partid politic de la noi s-a şi pronunţat categoric în favoarea creştinilor, că armata română freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă”. Patru zile mai târziu, ministrul de Externe preciza într-o nouă notă că existenţa puternicului curent de opinie care cerea „o modificare a stării actuale de lucruri” putea determina guvernul român „a se îndepărta de linia de conducere pe care şi-a fixat-o şi pe care a urmat-o cu sfinţenie până acum”.

Evenimentele totuşi nu s-au precipitat, fapt datorat atât înfrângerii Serbiei, cât şi jocului marilor puteri. Puţine zile după elaborarea notei circulare referitoare la relaţiile româno-otomane, Mihail Kogălniceanu a părăsit Ministerul de Externe, odată cu guvernul Manolachi Costache Epureanu, înlocuit printr-o nouă formaţie ministerială prezidată de Ion C. Brătianu, în care liberalii radicali exercitau un control mai strâns.

Noul ministru de Externe, Nicolae Ionescu, şeful liberalilor fracţionişti moldoveni, se număra printre oamenii politici care, cu toate nereuşitele de până atunci, continuau să spere în posibilitatea ca problema independenţei României să fie soluţionată pe căi diplomatice. Acest punct de vedere nu era însă împărtăşit de primul ministru; în paralel cu ministrul de Externe, mai ales în secret, I.C. Brătianu a desfăşurat o activitate susţinută destinată a pregăti participarea directă, pe plan militar, a României la evenimente.

Deşi conţinutul convorbirilor de la Reichstadt, neconsemnate de altfel într-un document oficial, nu era cunoscut cu precizie, însăşi întrevederea celor doi împăraţi alertase guvernul român. Primul ministru s-a decis să facă o vizită la Sibiu, spre sfârşitul lunii august, oficial pentru a-l saluta pe împăratul Franz Joseph venit acolo, dar, în fapt, cu intenţia de a efectua un sondaj în privinţa atitudinii pe care Austro-Ungaria intenţiona să o adopte în problema orientală şi, îndeosebi, faţă de România.

Mai importante au fost însă convorbirile pe care Brătianu le-a purtat o lună mai târziu la Livadia, în Crimeea, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul A.M. Gorceakov. Guvernul Brătianu, având în vedere că exista perspectiva iminentă de a se declanşa războiul ruso-turc şi, mai ales, ca el să se desfăşoare pe teritoriul românesc, sau cea a unei ocupaţii străine asupra ţării noastre, aşa cum se întâmplase de atâtea ori în trecut, dorea să reglementeze din timp problema intrării şi trecerii armatei ruse prin România. Invocând motivul că România nu era un stat independent, guvernul rus a primit defavorabil ideea încheierii unei convenţii în acest sens.

Dar, până la urmă, la insistenţa delegaţiei române, ţarul şi guvernul lui au hotărât totuşi să accepte încheierea convenţiei scrise pe baza propunerilor făcute de şeful guvernului român, inclusiv stipularea clauzelor potrivit cărora Rusia trebuia să garanteze instituţiile şi integritatea teritoriului românesc. Pentru întocmirea textului convenţiei a fost trimis la Bucureşti, incognito, contele Nelidov, însă semnarea documentului a fost apoi tergiversată de guvernul Rusiei până când el a avut certitudinea că va declanşa războiul împotriva imperiului otoman, lucru ce a convenit şi României.

Vizita de la Livadia a coincis cu o mobilizare a armatei române, ţinută pe picior de război timp de mai multe luni. Întrevederile de la Livadia, ca şi măsurile militare româneşti au provocat zvonuri la Belgrad, în luna octombrie, „că la Bucureşti se proclamase independenţa şi regalitatea”, aceasta cu puţin înainte ca între imperiul otoman şi Serbia să se încheie - la 21 octombrie / 2 noiembrie 1876 - un armistiţiu impus ultimativ Porţii biruitoare de Rusia.

În Europa s-a intensificat, spre sfârşitul anului 1876, activitatea diplomatică vizând soluţionarea problemei orientale. Deşi cei mai realişti dintre conducătorii români erau conştienţi că independenţa nu putea fi obţinută decât prin război, guvernul de la Bucureşti a continuat, în aceste condiţii, să exploreze în paralel şi căile diplomatice. Ministrul de Externe Nicolae Ionescu a cerut, a doua zi după semnarea armistiţiului otomano-sârb, ca puterile europene să asigure neutralitatea României „printr-un act internaţional”, dând „o garanţie specială în previziunea eventualităţii unui război între una dintre puteri şi Turcia”.

Ion Ghica şi C.A. Rosetti au fost trimişi în Occident pentru a sonda, ca şi agenţii diplomatici, posibilitatea ca independenţa României să fie dobândită pe calea indirectă a neutralităţii absolute garantate de puteri. Cu toate că în unele capitale occidentale s-au primit răspunsuri încurajatoare - „Aţi devenit o naţiune - spunea contele Decazes, ministrul de Externe al Franţei, lui Ion Ghica -, aţi ştiut să vă faceţi necesari Europei şi ea nu poate să nu vă menţie şi să nu vă garanteze existenţa” -, soluţia obţinerii independenţei pe calea indirectă a unei garanţii speciale de neutralitate s-a dovedit iluzorie, fapt confirmat nu peste multa vreme de conferinţa internaţională de la Constantinopol.

În aceste condiţii, în opinia publică din România a câştigat aderenţă de masă ideea că independenţa trebuia cucerită, că ea nu putea fi aşteptată ca un dar al marilor puteri şi că se impunea intensificarea pregătirilor pentru a face faţă oricăror împrejurări. Această stare de spirit nu a fost modificată de asigurările primite de la Constantinopol că imperiul otoman avea să respecte linia Dunării chiar dacă armatele ruse ar fi pătruns în România. Înaltul ordin de zi către oştire dat de domnitor la 8/20 noiembrie 1876 amintea, în mod semnificativ, că „împrejurările pot chema o armată la îndeplinirea celor mai mari destinuri”.

Mai înainte - la 29 octombrie / 10 noiembrie şi la 6/18 noiembrie - Camera şi Senatul votaseră menţinerea rezervelor „sub arme”, pentru ca în următoarele săptămâni aceleaşi corpuri să voteze un credit de 4 milioane pentru completarea armamentului. În această atmosferă, reprezentanţii guvernului român au negociat încheierea convenţiei cu Rusia - mai întâi cu trimisul special, contele Nelidov, apoi cu baronul Stuart, agentul diplomatic al Rusiei în România, căruia i s-au ataşat, la un moment dat, şi trimişii speciali ai marelui duce Nicolae.

Spre sfârşitul anului 1876, în timp ce la Constantinopol se făceau pregătiri pentru deschiderea unei conferinţe a puterilor, căreia ar fi trebuit să-i revină sarcina de a determina imperiul otoman să soluţioneze favorabil doleanţele popoarelor aflate sub dominaţia sa, în România se înfruntau tot mai ascuţit cele două linii de politică externă: liberal moderată, reprezentată de Nicolae Ionescu, Ion Ghica, Dimitrie Brătianu şi alţii, care urmăreau încă să obţină garanţia europeană a neutralităţii României (independenţa urmând a fi redobândită pe această cale); radicală, susţinută îndeosebi de primul ministru I.C. Brătianu şi de C.A. Rosetti, pentru care pregătirea participării directe la război în înţelegere cu Rusia apărea drept singura soluţie realistă. Totuşi, în funcţie de evoluţia situaţiei internaţionale şi a raporturilor dintre puteri, partizanii celor două formule manifestau destule oscilaţii.

Astfel, deşi adept al neutralităţii, Nicolae Ionescu s-a situat pe o poziţie radicală în partea iniţială a declaraţiilor de politică externă pe care le-a făcut în Adunarea deputaţilor la 25 noiembrie / 7 decembrie 1876. „Linia de apărare a Turciei - a spus el - nu este decât la Dunăre şi turcii nu au dreptul de a cere de la români vreo alianţă, fiindcă tratatul din Paris nu ne obligă la aceasta”.

A doua zi, concomitent cu înfiinţarea a opt noi regimente de dorobanţi - măsură în concordanţă cu orientarea spre o eventuală participare militară la evenimente -, guvernul l-a trimis pe Dimitrie Brătianu în misiune la Constantinopol, cu instrucţiunea de a stărui pe lângă reprezentanţii puterilor spre a obţine „o garanţie specială” pentru neutralitatea „perpetuă” a României sau, în caz de război, „o garanţie specială pentru respectarea drepturilor, a neutralităţii şi a integrităţii” ţării.

Conferinţa de la Constantinopol - ţinută între 11/23 decembrie 1876 şi 30 ianuarie / 11 februarie 1877 - nu a reuşit să găsească dezlegări pentru nici una din complexele probleme înscrise pe agenda ei, deoarece contradicţiile care confruntau puterile participante s-au dovedit ireconciliabile. La acest deznodământ a condus şi lipsa totală de maleabilitate şi realism a Porţii.

Tocmai în perioada aceea de tensiune, la 11/23 decembrie 1876, sultanul a promulgat o nouă constituţie a imperiului care, sub aparenţe liberale, nega drepturile naţionale ale popoarelor supuse dominaţiei Porţii şi declara statele autonome vasale „provincii privilegiate” ce ar fi făcut parte integrantă din imperiul otoman 96. Această stipulaţie a noii constituţii otomane a produs indignare în România. Primul ministru a declarat răspicat în Adunarea deputaţilor că „nici sabia lungă a lui Baiazet şi Mohamet nu a putut să pătrundă până în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat paşa cu constituţiunea lui”.

Două zile mai târziu, la 24 decembrie 1876 / 5 ianuarie 1877, ziarul „Românul” scria: „Agitaţiunea care a domnit în zilele din urmă în Bucureşti şi în toată România, unde izbirea ce ne aduce Turcia a fost cunoscută, neastâmpărul, indignaţiunea ce se manifestau cu curagiu şi în gura mare [...], mulţimea publicului, care ziua înţesa stradele în grupe ce discutau cu animaţiune, cară seara până la o oră foarte înaintată umplea toate tribunele şi staţiona în jurul Camerei; această suflare, în fine, ale cărei vibraţiuni erau un curent de indignaţiune patriotică, pe care nimeni n-a cutezat a-l înfrunta în faţă, era proba cea mai vădită că reprezentaţiunea naţională, în modul în care trata chestiunea şi în rezoluţiunea ce a luat, răspundea simţământului unanim al tuturor românilor”.

Demersurile făcute de Dimitrie Brătianu la Constantinopol pentru a obţine acceptarea revendicărilor exprimate de Mihail Kogălniceanu în nota din 15/27 iunie 1876 şi, îndeosebi, neutralitatea garantată a României nu au găsit audienţă. Nu s-a dat curs într-un mod satisfăcător nici cel puţin protestului adresat de guvernul român împotriva stipulaţiilor din constituţia otomană în temeiul cărora statul român era considerat „provincie privilegiată”; ministrul de Externe otoman, Savfet paşa, s-a mulţumit să transmită la Bucureşti o asigurare scrisă că nu se intenţiona vreo modificare a statutului principatelor.

Atitudinea negativă, în totală contradicţie cu realităţile, a imperiului otoman, calificată drept „absurdă” până şi de ministrul de Externe al Austro-Ungariei, corelată cu eşecul conferinţei de la Constantinopol, a contribuit la clarificarea liniei pe care trebuia să se angajeze România spre a-şi dobândi independenţa. Curentul antiotoman s-a intensificat. În zilele de 5-6 / 17-18 ianuarie 1877 parlamentul a luat în dezbatere problema convenţiei cu Rusia; cea mai mare parte a deputaţilor şi senatorilor s-au pronunţat în principiu în favoarea încheierii ei.

Acea parte a liberalilor moderaţi care nu renunţau la poziţia lor de recomandare a neutralităţii - D.A. Sturdza, Gh. Vernescu şi N. Ionescu - s-au retras, pe rând, din guvern. Cursul situaţiei internaţionale indica limpede că, în condiţiile date, o confruntare militară între imperiul rus şi imperiul otoman devenise iminentă. Cu prilejul unei noi întâlniri avute la Budapesta între conducătorii Rusiei şi Austro-Ungariei, acordul de principiu de la Reichstadt s-a materializat într-un document scris, ceea ce a dat ţarului certitudinea că putea acţiona nestingherit împotriva imperiului otoman.

În martie 1877 reprezentanţii puterilor semnatare ale tratatului de la Paris din 1856 s-au reunit la Londra, însă fără participarea unor împuterniciţi ai imperiului otoman, absenţă care ea însăşi era semnul unei dezaprobări a Europei - chiar a guvernelor favorabile Constantinopolului - faţă de obstinaţia acestuia. S-a ajuns la semnarea unui protocol prin care se recomanda Porţii să acorde neîntârziat unele uşurări - în fapt limitate - popoarelor supuse dominaţiei ei. Conducerea otomană, invitată să cosemneze protocolul, a refuzat. Evenimentele s-au precipitat; Rusia a decis să declanşeze războiul, considerând că împrejurările internaţionale îi erau favorabile.

Check Also

România sub semnul independenţei

Încă de la începutul domniei sale, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica …

Finanţarea, înzestrarea şi aprovizionarea armatei române în timpul Războiului de Independenţă

Refuzul puterilor europene de a recunoaşte independenţa României a demonstrat încă odată că singura cale …

România de la recunoaşterea independenţei la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920)

Recunoaşterea independenţei Tratatul de la Berlin a recunoscut independenţa României, dar condiţiile impuse îi limita …

Războiul de apărare a independenţei Ţării Româneşti faţă de turci. Victoria de la Rovine din 1394

După 1388, turcii îşi continuă cuceririle în Peninsula Balcanică. La 15 iunie 1389, are loc …

Viaţa economică a Craiovei în preajma Unirii Principatelor

Marea operă reformatoare înfăptuită în timpul domniei lui Cuza a lăsat amprente şi asupra vieţii …