De demult…, de Octavian Goga (comentariu literar, rezumat literar)

Poezia lui Octavian Goga se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asuprit, dintr-o imensă nelinişte a suferinţei, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul său manifestându-se în sensul încrederii poetului în puterea de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială şi naţională de sub asuprire austro-ungară, la izbăvirea poporului de amar şi suferinţă: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Vasile Alecsandri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a lui George Coşbuc”.

Crezul artistic al lui Octavian Goga se defineşte prin ideea că menirea poetului este aceea de a da glas suferinţelor şi năzuinţelor poporului său, deoarece „el totul vede, toate le ascultă / Unde-i plânsoarea zărilor mai multă / El îşi roteşte aripele sale” (Poezie).

Concepţia despre poet şi creaţie reiese şi din mărturisirile făcute de Goga în volumul „Discursuri (Fragmente autobiografice)”, în care îşi fundamentează crezul literar: „Eu, gratie structurii mele sufleteşti, am crezut totdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat... Am văzut în scriitor un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţe”.

Creaţia lirică De demult..., de Octavian Goga, a apărut în volumul Poezii din 1905, definind un talent viguros, manifestat printr-un patriotism sincer şi o poezie mesianică şi vizionară, un adevărat manifest artistic şi social, un program de luptă şi o mărturie militantă, ceea ce îl defineşte ca poet mesianic şi vizionar.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia îmbină lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv, mărcile lexico-gramaticale fiind reprezentate prin pronumele personale şi verbele la persoana I şi a III-a: „s-aud”, „ţin”, „ne-au luat”, „scriem”, „noi”, „eu”, „punem”. Adresarea directă se concretizează într-o epistolă scrisă împăratului, fiind marcată prin ghilimele şi relevată prin mărcile verbelor şi pronumelor la persoana a II-a şi vocativul substantivelor prezente în discursul liric argumentează, o dată în plus, lirismul subiectiv al poeziei: „se-nchină [...] înălţimii-tale”, „Luminate împărate!”, „-nălţate împărate”.

Titlul

Titlul este semnificativ pentru vremurile „de demult”, când Transilvania se afla sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar, iar poetul, prin intermediul celor „patru juzi”, se imaginează în ipostaza de mesager al ţăranilor ardeleni năpăstuiţi, vestind profetic izbăvirea de chinuri şi suferinţe a românilor oprimaţi social şi naţional.

Tema

Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al neamului său, simţind deplin povara menirii vizionare şi rostul propriei creaţii. Eul liric, sub „masca” celor „patru juzi” (jude, arh. = demnitar cu atribuţii judecătoreşti-şi administrative), ia asupra sa durerile românilor înrobiţi, ilustrând mesianismul scriitorului, „care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă” ca să le schimbe soarta nemiloasă.

Structura şi compoziţia textului poetic

Compoziţional, poezia este structurată în şaptesprezece distihuri (strofe de două versuri), organizate în patru secvenţe lirice, îmbinând lirismul obiectiv cu cel subiectiv, personajele constituind „măştile” eului liric.

Prima secvenţă

Secvenţa întâi este alcătuită din primele două distihuri. Incipitul se distinge prin ambiguitatea cuvintelor „noapte” şi „clopote”, sugerând în sens conotativ atmosfera de taină, conspirativă a celor „patru inşi”, care au misiunea divină, mesianică de a fi mesagerii ţăranilor obidiţi, pe lângă împăratul Austriei, pentru a li se face dreptate şi a fi izbăviţi de suferinţă: „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă... / Patru inşi la popa-n casă ţin azi sfat de vreme lungă”.

Octavian Goga

În casa preotului Istrate, s-au adunat „patru inşi” ca să ţină „sfat de vreme lungă”, sugerând, prin ambiguitate, pe de o parte valenţa temporală, de lungă durată, a asupririi austro-ungare, iar pe de altă parte importanţa demersului care nu poate fi conceput superficial, ci necesită o concentrare îndelungată pentru a spori şansele de izbândă.

Casa popii este un spaţiu sacru, sugerat metaforic de sfeşnicul în care ard „două lumânări de ceară”, fiind totodată locul în care urma să se elaboreze un document important pentru soarta neamului românesc: „Plin de grije, peana nouă moaie popa-n călimară”. Preotul, întâlnit în multe creaţii ale lui Goga, este un personaj-simbol, un model spiritual de factură divină, semnificând şi aici ideea că el este cel mai apropiat de sufletul românilor.

Secvenţa a doua

Secvenţa a doua, marcată prin ghilimele, începe cu prezentarea celor patru reprezentanţi „juzi”, veniţi din „patru sate, de la Murăş mai la vale”, precum şi formula iniţială a memoriului adresat împăratului Austro-Ungar: „Cu supunere se-nchină astăzi înălţimii-tale / Luminate împărate!”.

Cu un ton plin de tristeţe, memorandiştii demască abuzurile săvârşite de „domnii” care le-au luat păşunile în mod ilegal şi samavolnic, fuseseră şterse hotarele care delimitau pământurile străbunilor, stăpânii acestor locuri încă de pe vremea când Imperiul Austro-Ungar nu se întindea peste Transilvania: „De pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii...”.

În acţiunea de prăduire a românilor ardeleni fuseseră şi victime umane, „pe Ionuţ al Floarei ni l-au prăpădit, sărmanul”, le muriseră vitele şi sufletul lor este plin de jale şi viaţa de o sărăcie cumplită. Mesagerii ţăranilor transilvăneni cer, prin această scrisoare, să li se restituie pământurile confiscate cu japca şi să se facă dreptate pentru victimele abuzurilor: „Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate!”.

Totodată, ei insinuează ameninţător că, dacă aceste doleanţe nu le sunt soluţionate, ar putea trece la rezolvarea problemelor prin alte mijloace, la fel de ilegale ca acelea prin care le fuseseră luate pământurile, dar ei preferă domnia legii, căreia să i se supună toţi în egală măsură: „Şi,-nălţate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!”.

În încheierea scrisorii, notează formula finală, „Ale înălţimii-tale slugi supuse şi plecate”, semnătura, „Scris-am eu, popa Istrate, şi menţionează data, „în ziua de Sfânt-Ilie”, o zi providenţială semnificând puterea divină a Sfântului „cu biciul”, care pedepseşte şi asigură, totodată, câmpii mănoase, aducând ploaia. Pentru că nu ştiau să scrie, ceilalţi patru „juzi” au pus degetul în loc de semnătură, ca să certifice plângerea: „Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea, / Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi noi plânsoarea”.

Secvenţa a treia

Secvenţa a treia urmează după un rând de puncte de suspensie, semnificând îndemnul la meditaţie asupra revendicărilor formulate şi-i prind zorile pe semnatarii memoriului stând „treji de gânduri grele”. Nădejdea îi animă şi le „luminează feţele nemângâiete” atunci când popa pune pecetea pe colţul scrisorii.

Următoarea secvenţă ilustrează ritualul emoţionant al împăturirii documentului „în năframă” de către preotul Istrate, a cărui mână tremură nu numai de bătrâneţe, cât mai ales ca reacţie puternică pentru momentul vital şi plin de speranţă pe care îl trăiesc. Mesajul către împărat este înmânat jitarului (pândar) Radu Roată, semnificând păzitorul de ţarină, despre care se sugerează că învăţase nemţeşte atunci când fusese căprar în armata austro-ungară.

Finalul

Finalul poeziei exprimă sfârşitul misiunii, mesagerul pune răvaşul în sân, sărută mâna preotului, apoi strânge mâna juzilor, cu toţii având în ochi lacrimi de îndelungată durere şi, totodată, de speranţă pentru redobândirea demnităţii şi a fiinţei naţionale. „în sclipirea dimineţii”, jitarul, „cu traista subsuoară şi toiagu-n mâna dreaptă”, „pleacă-n lume cu scrisoarea la-mpăratul” fiind condus cu privirea, din pragul porţii, de către preotul şi juzii emoţionaţi şi plini de speranţă.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea poeziei se defineşte prin modurile şi timpurile verbelor, care dau poeziei sensuri ideatice şi dinamism. Predominante sunt verbele Ia prezentul gnomic (exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal), ca semn al eternizării rolului pe care îl au în viaţa satului preotul şi împuterniciţii satelor: „s-aud”, „ţin”, „ard”, „se-nchină”, „scriem”, „nu ştim”, „luminează”, „sărută”, „mijesc”, „pleacă”. Timpul trecut al verbelor - „aveam”, „eram”, „a sfărâmat”, „au prăpădit”-reliefează asuprirea socială şi naţională „de demult”, care apasă de veacuri sufletele românilor ardeleni.

Registrul stilistic

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate prin cuvinte populare şi regionalisme: „strungă”, „peana nouă”, „juzi”, „miezuine”, „toiagul”, „jitar”, „pecete”, „mijesc”, „nemângâiete”, „carte”, „plânsoare”. Sintaxa inversată reflect graiul ardelenesc şi conferă poeziei autenticitate şi sensibilitate emoţională: „şi ni-e jale nouă foarte”; „A-ntărit scrisoarea popa; la tot colţul o pecete”.

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete - „vreme lungă”, „peana nouă”, „slugi supuse şi plecate”, „gânduri grele”, „mâna tremurată”. Existenţa termenilor religioşi reiterează mesianismul poetului, încrederea în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi suferinţă: „clopotele”, „popa”, „Sfânt-Ilie”, „pe cruce”.

Oximoronul „nădejde [...] feţele nemângâiete” se manifestă la nivel ideatic, sugerând speranţa care consolează sufletele îndurerate. Metafora „treji de gânduri grele” reiterează conştiinţa trează a românilor în demersurile permanente de a se elibera din neagra şi greaua asuprire.

Prozodia

Versurile sunt lungi, de 16 silabe, iar rima distihurilor este împerecheată. „Măşti lirice” ale eului poetic, preotul, „juzii” şi „jitarul” îşi asumă aceeaşi misiune spirituală cu cea a crezului artistic al lui Octavian Goga, menirea de a da glas suferinţelor şi năzuinţelor poporului său asuprit, fiind un semănător de credinţă şi de biruinţă pentru izbăvirea neamului românesc de sub ocupaţia străină austro-ungară.

În poezia De demult..., Octavian Goga reuneşte clasicismul şi romantismul târziu, prin personajul exponenţial („caracter”), prin misiunea mesianică a eului poetic şi prin registrul popular al discursului liric, ceea ce înscrie această creaţie în perioada literară cunoscută ca prelungirea romantismului şi clasicismului.

În concluzie, poezia lui Goga se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asuprit dintr-o imensă nelinişte chinuitoare, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul manifestându-se în sensul încrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc din Ardeal, de a contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi suferinţă: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a lui Coşbuc”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …