Dan Deşliu

Dan Deşliu (31 august 1927, Bucureşti - 4 septembrie 1992, Neptun, judeţul Constanţa) - poet şi traducător. Este fiul Elenei (născută Săndulescu) şi al lui Ştefan Deşliu, contabil la Compania Bulandra, ulterior administrator al Teatrului Muncitoresc.

Începe studiile secundare la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, le continuă la Şcoala de Aeronautică din Mediaş şi la Liceul de Construcţii din Bucureşti. La îndemnul lui Victor Ion Popa urmează Conservatorul de Artă Dramatică (clasa Mariei Filotti) din Bucureşti, după care, între 1946 şi 1948, e actor la Petroşani şi Bucureşti. Este redactor şi reporter la revista „Flacăra”, redactor la „Scânteia”, redactor-şef adjunct la „Luceafărul” (1961-1962). Ca poet, debutează în revista lui George Călinescu „Lumea”, în 1945, iar editorial, cu volumul Goarnele inimii, apărut în 1949. A murit înecat în Marea Neagră.

Primele versuri, incluse abia mai târziu în volum, arată înclinaţie spre confesiune şi meditaţie: toamna, peisajul aburit al serii, melancolia tinereţii fugare, în formele de expresie ale unui sentimentalism cenzurat. Începând cu 1948, Deşliu se pune fără rezerve în slujba regimului comunist, devenind unul dintre rapsozii lui cei mai înfocaţi şi mai recompensaţi (în 1949, 1950 şi 1951 e laureat al Premiului de Stat, în 1974 şi 1978, e distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor etc.). Lungi compuneri epic-discursive exaltă lupta împotriva „duşmanilor poporului” (partizanii anticomunişti din munţi), noile şantiere, modelul Rusiei bolşevice şi utopia comunistă.

Mult timp, Deşliu este valorizat exclusiv ca autor al poemelor Lazăr de la Rusca (1949) şi Minerii din Maramureş (1951), intens mediatizate, impuse în programele şcolare şi în manuale ca modele ale noii literaturi. Clişeele limbii de lemn ale propagandei regimului sunt placate pe tiparele prozodice şi lingvistice ale folclorului, hibridul fiind de un comic involuntar („Voi pe mine mi-ţi puşca, / da nu şi credinţa mea”; „Tovarăşi, după cum e ştiinţă, / noi om avea ceva şedinţă”).

Strident false în infrastructura lor ideologică şi etică, Prima baracă, Naţionala nr. 7 şi alte „reportaje lirice”, precum şi reveriile utopiste din Spre ţara visată conţin şi pasaje de oarecare lirism şi vervă şi vădesc o anume uşurinţă a versificaţiei - drept care autorul le menţine în culegerile sale până la cea din 1980. Semnele de înnoire apar timid şi pot fi identificate începând cu Ceva mai greu (1958). Remarcabilă este evocarea copilăriei, vârstă a inocenţei, dar şi a unei înţelepciuni din perspectiva căreia sunt sancţionate faptele celor maturi.

Există apoi o poezie a vetustului, a lucrurilor defuncte, a căror evocare alcătuieşte un „memorial al Desuetudinii”: „Înaintea lui Dimov, descoperă poezia podurilor cu amintiri, a vechiturilor, a fanteziilor adolescentine (Inima din cufăr), misterul străzilor «interzise», pe care copilul circulă cu un delicios sentiment de inconformism şi de spaimă (Uliţa vrăjită), miracolele de fiecare zi, uitate şi regăsite, în sfârşit, jocurile adulţilor (N-aţi văzut o balenă albastră?), atât de transparente pentru copiii înşişi, care le privesc cu o matură condescendenţă (De-a Moş Crăciun)” (Nicolae Manolescu).

Prin opoziţie cu acest univers miraculos, se prefigurează refuzul lumii în care poetul trăieşte. Aceasta îi apare maculată şi metafora ei este „zăpada ca un câine mort / călcată de maşini pe stradă” (Epitaf). Poemele din Visul şi veghea (1972) ilustrează şi o sensibilă primenire formală. Locul vechilor compuneri narative şi declamative e luat de piese concentrate şi elaborate (rondele, de exemplu), corectând, uneori bacovian, fostele elanuri juvenile. Deşliu îşi ia dreptul de a-şi revizui conştiinţa moral-poetică şi de a prefera alinierii nonsubordonarea: „Să sfărâmăm, / din când în când, / formulele de-a gata, blestematul / lanţ al frazelor disciplinate, / ca nişte soldaţi la instrucţie! // Hai, rupeţi rândurile!” (A avea şi a nu avea).

Triumfalismul de odinioară cedează locul interogaţiei atinse de dezamăgire. Pavăză putredă (1981) consemnează punctul terminus al acestei coborâri lucide. Cartea fixează imagistic coşmarul ultimului deceniu ceauşist. Limbajul esopic e atenuat de aspectul de cronică tranzitivă.

Lumea fericirii în care crezuse tânărul devine o distopie lirică (este caracteristic, sub acest raport, Dincolo de proverbe, colecţie de parimii întoarse ironic şi sarcastic în negativul lor). Amplele poeme au acum o prozodie accidentată, aglomerând imagini disparate într-un spaţiu absurd. Spre finele deceniului al nouălea, Deşliu trece la disidenţa declarată.

În 1988, el îi trimite lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare de tranşantă atitudine împotriva cultului personalităţii şi a dictaturii de clan, denunţând demolarea monumentelor trecutului etc. Scrisoarea e însă şi mărturia unei drame personale: „subsemnatul am pornit, încă din 1945, la un drum ce proclamase cu totul alt itinerar şi alte obiective. [...] Dacă ar fi reieşit că drumul va duce la situaţia actuală, m-aş fi situat fără şovăire pe poziţia contrară”. Ca urmare, poetul e persecutat, urmărit şi agresat de oamenii Securităţii. Destinul lui apare astfel paradigmatic pentru falimentul unei iluzii şi - semn al conştiinţei morale - pentru curajul de recunoaştere a acestuia.

Autorul a mai scris reportaje, vioaie articole şi eseuri pe teme sportive (el însuşi practicând sportul), s-a încercat şi în teatru (o farsă poetică), fără însă a persevera. Istoria literară îl reţine ca poet cu o evoluţie dintre cele mai spectaculoase şi totodată ca pe un caz dramatic de conştiinţă.

Opera literară

  • Goarnele inimii, Bucureşti, 1949;
  • Cântec pentru Legea cea Mare, Bucureşti, 1949;
  • Lazăr de la Rusca, Bucureşti, 1949;
  • Poezii. Cântec pentru slava lui Gheorghi Dimitrov, Bucureşti, 1949;
  • În numele vieţii, Bucureşti, 1950;
  • Minerii din Maramureş, Bucureşti, 1951;
  • Versuri alese, Bucureşti, 1953;
  • Cuvânt despre sergentul Belate Alexandru, Bucureşti, 1956;
  • Cântec de ruină, Bucureşti, 1957;
  • Ceva mai greu, Bucureşti, 1958;
  • Lazăr de la Rusca. Minerii din Maramureş, Bucureşti, 1959;
  • Poeme. Lazăr de la Rusca. Minerii din Maramureş. Pe viaţă şi pe moarte. Despre oţel, Bucureşti, 1961;
  • Cercuri de copac, Bucureşti, 1962; Poezii, Bucureşti, 1962;
  • Minunile de fiecare zi, Bucureşti, 1964;
  • În poartă, Voinescu!, Bucureşti, 1968;
  • Drumul spre Dikson, Bucureşti, 1969;
  • Luminile arenei, Bucureşti, 1969;
  • Regele X, Bucureşti, 1969;
  • Din ţara lui Nu-mă-uita, Bucureşti, 1970;
  • În bătălia pierdută (1942-1969), Bucureşti, 1971;
  • Visul şi veghea, Bucureşti, 1972;
  • Sângele voinicului, Bucureşti, 1973;
  • Cetatea de pe aer, Bucureşti, 1974;
  • Premiera se amână, Bucureşti, 1977;
  • Un haiduc pe bicicletă sau Contra timp şi spaţiu cu Marin Niculescu, Iaşi, 1978;
  • Visul şi veghea, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1980;
  • Pavăză putredă, Bucureşti, 1981;
  • Roman imaginar, Timişoara, 1991;
  • Un glonţ pierdut, Bucureşti, 1991;
  • Vremuri de tinichea (convorbiri cu Daniel Nicolescu), Bucureşti, 1998.

Traduceri

  • Leib Kvitko, Căluţul, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Irina Deşliu);
  • Samuil Marşak, Teatru vesel. Casa pisicii. Căsuţa din câmpie, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Irina Deşliu);
  • Alex. Bezîmenski, Versuri de mânie, Bucureşti, 1950;
  • Nahabed Kuceak, Poezii, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Victor Tulbure); Incertitudes, Bucureşti-Montreal, 1992;
  • Michel Deon, Un taxi mov, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Alina Beiu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …