Dacia şi poporul geto-dac

Sub denumirea de daci sau geţi, se înţelege populaţia care, din timpuri străvechi, a locuit pe teritoriul României, întinzându-se, în anumite perioade de timp, şi dincolo de aceste hotare. Atât numele de daci, cât şi acela de geţi sunt nume colective, designând aceeaşi populaţie, compusă dintr-o mulţime de triburi care vorbeau, cu variaţii locale, aceeaşi limbă.

În scrierile lor, autorii greci, folosesc, de obicei, numirea de geţi (Getai), referindu-se la toţi geto-dacii, dar în special la populaţia ce locuia ţinuturile din apropierea gurilor Dunării şi din nord-estul Peninsulei Balcanice, populaţie cu care grecii ajunseseră mai întâi în contact. Numirea de daci e întrebuinţată mai ales de scriitorii romani, designând prin ea pe locuitorii din ţinuturile centrale şi vestice ale ţării, dar generalizând-o cu timpul şi pentru întreaga populaţie a Daciei.

Acelaşi uz se întâlneşte, în mod normal, şi în inscripţiile greceşti şi latine. Aceasta nu înseamnă că autorii greci (un Strabon, sau Apian de pildă), n-ar folosi niciodată numirea de daci (Dakoi) sau că autorii latini n-ar întrebuinţa şi dânşii numirea etnică de geţi (Getae), ca, de pildă, Pliniu care spune: geţii, pe care romanii îi numesc daci. Dimpotrivă, istoricul Dio Cassius din secolul III d.Hr., deşi scrie în limba greacă, îi numeşte pe dacii din stânga Dunării consecvent Dakoi, motivând că aşa se numesc ei înşişi pe sine şi că romanii îi numesc astfel, numirea de Getai aplicând-o numai dacilor (geţilor) din Dobrogea şi din dreapta Dunării.

În ce priveşte numirea de Getae, ea e folosită şi de autorii romani (uneori cu un sens arhaic) raportându-se în speţă - dar nu totdeauna - la populaţia dacică din preajma Dunării şi din Dobrogea. Velleius Paterculus numeşte războiul proiectat de Caesar împotriva lui Burebista drept „bellum Geticum” şi nu pomeneşte deloc numele daci sau Dacia.

Dintre aceste două numiri, după cum e şi firesc, mai întâi apare în izvoarele greceşti, aceea de geţi, şi anume la Sofocle şi la Herodot în secolul V î.Hr. Numirea de daci e atestată mult mai târziu, abia la Iulius Caesar pe la mijlocul secolului I î.Hr. şi apoi pe la sfârşitul secolului I î.Hr., la istoricul roman Pompeius Trogus, acesta referindu-se însă la evenimentele petrecute în societatea dacilor în secolul II î.Hr., apoi la poeţi ca Horatiu şi Virgiliu etc.

Ca nume de sclavi, apare, e drept, încă în secolul IV î.Hr., la poetul comic Menandru, din Atena, numele de Daos, iar în secolul II î.Hr., la scriitorul de comedii latin Terentiu, acela de Davus, sau Davos (alături de Geta), numiri date sclavilor desigur după originea lor etnică, dar nu e sigur că aceasta e cea dacică. Este neîndoios, că atât numele de Dacus, cât şi acela de Geta, au fost, la început, numele câte unui trib care s-a extins apoi asupra întregii populaţii sau a unei însemnate părţi din ea. Şi unul şi celălalt nume sunt fără îndoială luate din însăşi limba geto-dacă şi nu au o origine străină (scitică) cum presupuneau unii.

Numele de dac pare să vină de la cuvântul daca, nume ce însemna, în limba geto-dacă, „cuţit, pumnal” şi fusese arma caracteristică a acestei populaţii. Cazuri ca acesta, când o populaţie este denumită după arma ei de căpetenie, sunt destul de frecvente în istoria popoarelor vechi. Numele de Dacia apare mai întâi, poate, la Agrippa, în comentariile sale asupra hărţii, apoi - sigur - la Pliniu şi la Tacit.

Cele mai vechi ştiri literare despre daci (geţi) le avem din secolul V î.Hr., şi anume cam de pe la mijlocul acestui veac. Cea dintâi pomenire a numelui geţilor se datorează poetului grec din Atena, Sofocle, care într-o tragedie a sa aminteşte de un „Charnabon, care domneşte peste geţi”. Nu suntem siguri însă dacă e vorba aici de geţii din preajma Dunării sau de vreo seminţie tracă, omonimă, din interiorul Balcanilor, din munţii Rodope. Cealaltă ştire, de data aceasta sigură şi mult mai amplă, ne-o dă despre geţii din preajma Dunării (din Dobrogea actuală) însuşi „părintele istoriei”, Herodot (scrie în jurul anului 450 î.Hr.), în legătură cu faimoasa expediţie a lui Darius împotriva sciţilor de la nordul Mării Negre, din anul 514.

Geţii mai sunt pomeniţi şi de un alt contemporan al lui Herodot, de Hellanicos din Mitilene în legătură cu Zamolxis, fiind, desigur, vorba de geţii de la Dunăre. De fapt, un scriitor şi mai vechi decât aceşti trei, grecul Hecateu din Milet (din a doua jumătate a secolului VI î.Hr.) pomeneşte de pe teritoriul Dobrogei de astăzi două triburi geto-dace, pe crobizi şi pe trizi sau tirizi ca şi localitatea Orgame (Argamum, Argamenses de mai târziu) ca una ce e „pe Dunăre”. De pe la sfârşitul veacului al V-lea avem ştirea despre geţii dintre Dunăre şi Haemus, datorită lui Tucidide.

Despre geţii din nordul Dunării, din câmpia munteană sau olteană, cea dintâi ştire o avem - după cum s-a văzut - din a doua jumătate a veacului al IV-lea, datorită istoricului Ptolemeu, fiul lui Lagos, cu ocazia povestirii expediţiei lui Alexandru cel Mare din anul 335 î.Hr. Deşi ştirile literare, chiar şi cele ce se referă la geţii din secolul VI î.Hr., sunt relativ târzii, aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că daco-geţii locuiau aceste teritorii numai din acele vremi. Vechimea lor pe pământul patriei noastre e cu mult mai mare, datând încă din mileniul al II-lea î.Hr.

Mărturiile unor scriitori din antichitate, ca Strabon, geograful, de pildă (trăind pe la sfârşitul secolului I î.Hr.), ca şi studiile moderne făcute asupra resturilor de limbă dacică, precum şi rezultatele cercetărilor arheologice, demonstrează că daco-geţii sunt îndeaproape înrudiţi cu tracii, vorbind aproximativ aceeaşi limbă şi alcătuind ramura nordică a acestui neam tracic care locuia în vechime la sud de Dunărea de jos, în partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice (Bulgaria de azi), până la Marea Egeică, trecând chiar şi în Asia Mică.

Tracii, la rândul lor, împreună cu daco-geţii, fac parte din marea familie a triburilor indo-europene ce se răspândesc peste ţinuturile dunărene şi balcanice în jurul anului 2.000 î.Hr., sau chiar mai înainte, venind din regiunile de la nord-estul Carpaţilor. În această vastă regiune ce se întindea la nordul Mării Negre, triburile din care au luat naştere traco-dacii se aflau în vecinătatea unui alt grup de triburi indo-europene, a strămoşilor slavilor de mai târziu. Această vecinătate străveche explică şi de ce limba traco-dacă prezintă unele asemănări izbitoare cu limbile slave şi baltice.

Din amestecul triburilor indo-europene, venite în ţinuturile noastre şi în sudul Dunării, cu triburile mai vechi sedentare aflate aici, s-a format populaţia traco-geto-dacă, cu o limbă aproape unitară, de caracter indo-european. Formarea populaţiei tracice la sudul Dunării şi a ramurii ei daco-gete în nord-estul Peninsulei Balcanice şi la nord de Dunăre a constituit un lung şi frământat proces în decursul mileniului al II-lea şi în prima jumătate a mileniului I î.Hr. Nu este însă mai puţin adevărat că în masa triburilor geto-dace s-au contopit, fie în acest timp, fie mai târziu (în a doua jumătate a mileniului I î.Hr.) şi alte elemente de populaţii eterogene, venite din răsărit şi din apus.

E de la sine înţeles că acest amestec de diferite triburi a contribuit, într-o bună măsură, nu numai la formarea populaţiei şi limbii geto-dace, dar şi la dezvoltarea culturii materiale şi spirituale a acestei societăţi omeneşti de pe teritoriul României. Unitatea lingvistică nu exclude, fireşte, existenţa unor dialecte şi graiuri regionale. Acelaşi lucru e valabil şi despre cultura materială şi spirituală. Influenţe mai puternice scitice, greceşti şi sudice (tracice) au dus la o uşoară diferenţiere a culturii „getice” şi „daco-moesice” din sudul şi estul Daciei, de restul culturii dacice din centrul şi vestul teritoriului.

În orice caz, procesul de formare a triburilor tracice şi geto-dace era demult împlinit atunci când Darius, regele perşilor, trecând cu oastea lui, pe la anul 514 î.Hr., de-a lungul coastei răsăritene a Peninsulei Balcanice, pentru a se bate cu sciţii de la nordul Mării Negre, întâlneşte în calea sa nu numai seminţiile numeroase ale tracilor din sud, dar şi împotrivirea dârză a triburilor geto-dace din ţinuturile Dobrogei de azi. Societatea geto-dacă se afla, pe acea vreme, în ultima fază a dezvoltării sale în cadrul orânduirii comunei primitive, cu o cultură materială bine dezvoltată şi cu o organizaţie puternică de triburi şi de uniuni tribale, capabile să opună rezistenţă oricărui năvălitor.

Limba geto-dacilor era de tip tracic, mai precis, un dialect al limbii trace, ştiindu-se încă din vechime că „dacii vorbesc aceeaşi limbă cu geţii”, precum şi că „geţii vorbeau aceeaşi limbă cu tracii”, după informaţia geografului Strabon - fapt care se confirmă prin resturile fragmentare de limbă şi prin numele proprii ce ne-au rămas. Idiomul indo-european al traco-dacilor a dispărut (la fel ca ilira, din vestul Peninsulei Balcanice) în urma înlocuirii lui cu latina , greaca şi slava în vorbirea populaţiilor indigene, lăsând doar numeroase resturi fragmentare, dar nici un text mai lung, afară de inscripţia de pe inelul descoperit la Ezerovo (Bulgaria) rămasă complet neînţeleasă şi neexplicată în ciuda eforturilor făcute.

Resturile de cuvinte comune şi de nume proprii, ce ne-au rămas din limba traco-dacilor, pot fi utilizate pentru studiul comparativ-istoric al foneticii şi lexicului, în oarecare măsură şi a derivării cu sufixe. Între cuvintele izolate, sunt şi unele glose din idiomul geto-dacilor, majoritatea acestora aparţinând tracilor meridionali. Mai numeroase sunt numele de plante medicinale dace (în total 57), păstrate, în scriere greacă la medicul-botanist Dioscorides şi, în latineşte, la scriitorul cunoscut sub numele de Pseudo-Apuleius.

Dar din aceste nume de plante abia 10 sau 15 pot fi utilizate pentru studiul lingvistic (având o etimologie probabilă), restul fiind corupte ca formă, sau de altă origine (latineşti şi greceşti) şi de o semnificaţie dubioasă. Numele proprii de persoane, triburi, zeităţi, localităţi şi elemente geografice (râuri, munţi etc.), cunoscute din scrierile autorilor antici, din inscripţii şi monede, constituie, în schimb, un material lingvistic valoros prin faptul că, iniţial, toate numele proprii erau elemente lexicale, cuvinte din limba curentă, vie, deci ele înşele fragmente de limbă.

La cele mai multe glose şi nume de plante trace şi geto-dace avem şi echivalentul (însemnarea, traducerea) în greceşte sau latineşte; dar numai o mică parte din ele pot fi explicate etimologic Majoritatea resturilor de limbă (cuvinte comune sau nume proprii) din aceste graiuri dispărute sunt încă neexplicate etimologic şi neînţelese, deci deocamdată neutilizabile pentru istoria limbii şi pentru studiul ei comparativ-istoric.

Prin studii comparative şi analogii cu alte limbi indo-europene se poate stabili totuşi sistemul fonetic al limbii traco-dace, care este în general conservativ: în vocalism seria a-e-o e păstrată distinct (de exemplu numele Apuli, Apulum din apol-); în consonantism se fac modificări numai în trei serii de sunete ale „limbii indo-europene”: bh, dh, gh devine în traco-dacică simple b, d, g (de exemplu Costoboci, -dava); labiovelarele ku şi gu pierd apendicele labial şi devin simple velare k, g (de exemplu Costoboci, Germ-); oclusivele prepalatale k’ şi g(h)’ se asimilează în s şi z (de exemplu Zamolxis), ultimele două fenomene fiind tipice în limbile indo-europene satem (sanscrita, iraniana, slava, baltica, armeana, traco-dacica şi iliro-mesapica), numite astfel după cuvântul sanscrit satam, slav sto, sută, cu sunetul s din oclusiva prepalatală k’, care a rămas însă oclusiva k în limbile numite kentum (în latină centum, în germană hund (ert) etc.). Celelalte consonante în limba traco-dacă sunt identice seriilor corespunzătoare din limba comună indo-europeană (k, g, t, d, p, b, n, m, r, l, s). Prin asemenea trăsături, limba traco-dacilor se arată a fi înrudită de aproape cu iliro-mesapica, baltica, slava şi iraniana.

Ca o variantă regională (dialect) a limbii unitare tracice, graiul geto-dacic avea în chip firesc o serie de elemente specifice, cuvinte comune şi nume proprii de oameni, triburi, zeităţi şi locuri, deosebite, de o nuanţă diferită faţă de cele de la sud de Dunăre şi mai ales faţă de cele de la sud de Haemus (Balcani). Asemenea nuanţare dialectală sau regională poate fi sesizată mai uşor în numele proprii; de exemplu elementul toponimic -dava „sat, aşezare, târg” (Arcidava, Buridava etc.) e caracteristic în Dacia şi Moesia, fiind mai rar în Tracia, unde în schimb este frecvent -para „sat, oraş” (Brentopara, Gelupara) şi care lipseşte cu totul în Dacia.

Dintre cuvintele din limba geto-dacică atestate direct ori deduse din numele proprii cu etimologie sigură sau probabilă amintim aici numai câteva exemple, ca cele mai semnificative, utile şi pentru cunoaşterea unei mici părţi din materialul lexical: Acmonia (localitate) din indo-europeanul ak-mo- „piatră”; Aizis (localitate în Banat), radical agi- „capră”; Apus (râu) ap- „apă”; ba1os în Decebalus bell „puternic”; bostes „strălucit” în tarabostes (nobilii daci); -dava „sat, localitate”; Derna, Dierna, Tsierna (Orşova) der- „prăpastie, defileu”; Diurpaneus der- p- „a vedea; luminos (?)”; germ- „cald” (Germisara); Getae posibil rad. guet- „a vorbi”; Ma1va- (Dacia Malvensis), rom. mal, albanez mal „munte”; -por (i s) sau -per în numele personale ca Pieporus, Ziper, Seiciper, Reciper, per- „copil, fiu”; Zamolxis „zeul pământului”, g’hem-el- „pământ” (slav zemlja); zeget- în Sarmizegetusa „palisadă, gard”.

Din limba daco-geţilor se păstrează până azi, în Dacia, numai numele unor râuri (dar nici un nume de localitate sau de persoană). Acestea sunt numele cursurilor principale de ape din teritoriul fostei provincii romane Dacia, Marisia - Mureş, Alutus - Olt, Samus - Someş, Tibisis - Timiş şi Crisius - Criş, al căror vocalism însă arată că ele au trecut la noi prin intermediul slav, vocala a fiind schimbată în o (fenomen care este contrar foneticii istorice a limbii române), Maris- Mor- Mureş, Samus - Someş, dovadă că de la slavii din văile mai largi au reprimit românii numele antice ale acestor râuri, dar şi că slavii înşişi au primit aceste nume de la populaţia daco-romană şi nu de la neamurile germane etc., migratorii.

Prin secolele V-VI d.Hr., limba tracilor şi a geto-dacilor dispare, fiind înlocuită cu limba greacă, latină-romanică sau slavă, adoptată de populaţiile provinciale şi în care acestea au transmis un important număr de cuvinte (apelative, verbe) izolate din vechiul idiom înlocuit. În privinţa expansiunii triburilor geto-dacice am spus mai sus şi o repetăm că vatra permanentă a acestei populaţii a fost şi a rămas până la urmă teritoriul ce coincide, aproximativ, cu pământul României. Acest lucru reiese clar din dovezile arheologice şi literar-istorice. Au existat însă perioade când aria locuită de triburile geto-dace era mult mai întinsă.

E interesant de observat faptul semnificativ că aria largă de răspândire a geto-dacilor, aşa cum se conturează din cele ce urmează mai jos, corespunde aproape exact cu aria istorică în care se încadra cultura bronzului. Această răspândire o putem urmări pe baza unor dovezi istorico-literare, epigrafice şi arheologice sigure. Hecateu şi Herodot pomenesc de existenţa geto-dacilor în Dobrogea cel puţin din secolul VI î.Hr., iar Tucidide şi Dio Cassius de prezenţa unei populaţii geto-dacice - a daco-moesilor - în nord-estul Peninsulei Balcanice între Dunăre şi Munţii Balcani (Haemus) cam tot din acel timp, ba am putea spune, dintru început. Aici, în Dobrogea şi în sudul Dunării răsăritene, îi atestă pe geto-daci şi alte ştiri literare şi arheologice.

Cea mai veche ştire istorică despre graniţa de nord-vest şi nord a dacilor o avem de la Iulius Caesar (scrie pe la 50 î.Hr.). În cunoscutele lui „Comentarii despre războiul galic”, vorbind de pădurea Hercinică, generalul-scriitor roman spune: „Pădurea Hercinică începe în ţara helveţilor, nemetilor şi rauracilor şi, mergând paralel cu Dunărea, ajunge la graniţele (ţara) dacilor şi anarţilor; de aici o ia la stânga îndepărtându-se de fluviu...”, ceea ce înseamnă că dacii (şi anarţii, un trib celtic) se întindeau spre nord-vest până în munţii Slovaciei de azi, căci aici o ia spre nord-est (spre „stânga”) pădurea Hercinică, împodobind Munţii Carpaţi. Acelaşi hotar spre nord-vest şi nord ni-l dă pentru geto-daci şi geograful Strabon pe timpul lui Augustus.

După acest geograf, ţara geţilor (dacilor) se mărgineşte spre vest (nord-vest) cu ţara svebilor germani în aceeaşi regiune a munţilor slovaci, pe la râul Marus (Morava), iar hotarul nordic al geţilor sunt - după dânsul - munţii Carpaţi - adică, precum spune şi el - pădurea Hercinică. Caracterul dacic al sudului şi centrului Slovaciei de azi e confirmat şi de descoperirile arheologice (ceramică mai ales, dar şi prin aşezări întărite pe înălţimi cu funcţii de cult), ieşite la iveală recent în mai multe localităţi. Ei par a fi aşezaţi aici mai demult, căci tot aici sunt atestate: localitatea cu nume dacic Singone şi triburile Racatae şi Racatriae.

Tot Strabon dă ca hotar vestic râul Dunărea, lucru ce reiese, de altfel, şi din pasajul lui Cezar, citat mai sus, şi se reafirmă şi de Apian, pentru timpurile lui Augustus, în lucrarea sa despre iliri. De o pătrundere a elementului dacic şi în colţul nord-estic al Pannoniei (în jurul Aquincum-ului de mai târziu) mărturisesc, în schimb, unele descoperiri arheologice de caracter geto-dac (podoabe de argint şi ceramică) ca şi eventual inscripţia de la Brigetio (Szony), în care se vorbeşte de un „interprex (tălmaci) Dacorum”. Vechimea acestor elemente geto-dace de aici poate fi mai mare decât o arată inventarul arheologic tipic dacic (o localitate Carpis, în acest colţ, poartă nume dacic), iar dăinuirea lor a putut dura şi după pierderea teritoriului slovac şi al celui dintre Dunăre şi Tisa pe la începutul secolului I d.Hr. Nici o dovadă nu pledează, în schimb, pentru răspândirea geto-dacilor pe tot cuprinsul Pannoniei.

Nici Strabon nu ştie de o răspândire a geto-dacilor la nord-vest şi la nord de Carpaţi, nici pentru vremea lui, nici pentru o epocă anterioară. Cele două localităţi cu nume dacice, pomenite de Ptolemeu, Setidava şi Susudava, trebuie să fie o greşeală a geografului antic care le-a localizat prea spre vest: locul lor va fi fost mai spre sud-est, în regiunile de la nord-estul Daciei. Ca graniţă de sud, Strabon fixează pentru geţi Dunărea, desigur şi el, ca şi Pliniu şi Ptolemeu, mai târziu, din simplu motiv că pe vremea când scriau ei întreg ţinutul de la sud de Dunărea de jos era în stăpânire romană, formând o provincie a imperiului (Moesia).

Către răsărit şi nord-est, ţara geţilor se întindea până la tyregeţii de pe Nistru, fâşia aceasta de teritoriu de la nordul Mării Negre, între gurile Dunării şi Nistru, primind la Strabon denumirea de „stepa geţilor”. În est şi nord-est, amestecaţi cu seminţii germane (bastarne) şi sarmate, îi ştie pe geţi şi perigetul (călătorul) Dionysius (scrie pe la începutul secolului I d.Hr.), care aminteşte totodată şi de „imensa ţară a dacilor” şi de „războinicii alani” (sarmaţi) ce se află la nordul „sfântului” Istros (Dunărea de jos).

Limita expansiunii spre vest şi nord-vest a daco-geţilor se reduce însă după moartea lui Augustus, în cursul primei jumătăţi a secolului I d.Hr. În acest interval de timp, câmpia dintre Dunăre şi Tisa e ocupată de neamul războinic al sarmaţilor iazigi. Venirea iazigilor s-a întâmplat încă sub domnia lui Tiberiu pe la anul 20 d.Hr., aduşi, după cât se pare, din motive politice, în coasta dacilor, de romani. Într-adevăr, învăţatul scriitor din a doua jumătate a secolului I d.Hr. Pliniu cel Bătrân, în vasta lui lucrare Naturalis Historia, înregistrează această schimbare spunând că, pe vremea lui, între svebi şi daci s-au interpus, în câmpie, iazigii.

Pliniu dă ca hotar vestic al dacilor Tisa, râu până la care au fost izgoniţi dacii de către iazigi. El ştie însă că, înainte de venirea iazigilor, regiunea de contact între daci şi svebi erau tot munţii Slovaciei în regiunea Moravei (Marus). Dar el mai adaugă că în munţii Carpaţilor nordici mai sălăşluiesc daci, iazigii, ca popor de stepă, ocupând numai şesurile. Între Dunăre şi Tisa îi ştie pe iazigi tot în această vreme şi Tacit şi filozoful Seneca.

Venirea iazigilor în câmpia dintre Dunăre şi Tisa nu înseamnă însă dispariţia dacilor din aceste regiuni. În munţi îi atestă, după cum văzurăm, categoric, Pliniu. Arheologic ei sunt atestaţi între Dunăre şi Tisa, la est de Tisa, pe Crişuri, până în secolul IV d.Hr. Geograful Ptolemeu (secolul II d.Hr.) prezintă Dacia (Dacia liberă, nu Dacia romană) cam în aceleaşi hotare pe care le-am văzut că le pomenesc unanim autorii anteriori, şi anume: la nord Carpaţii, la vest râul Tisa (suntem după venirea iazigilor), iar la sud Dunărea. Graniţa de est a Daciei în geografia lui Ptolemeu este modificată faţă de Strabon, dar mai precisă.

În vremea lui, în sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru pătrunseseră bastarnii şi sarmaţii, aşezându-se definitiv chiar şi în fâşia pe care Strabon o numea „stepa geţilor”. Bastarnii au pătruns şi mai spre vest de Prut ajungând până la Siret, ocupând părţile răsăritene ale Moldovei. Contrar a ceea ce se spune de unii cercetători străini, roxolanii sarmaţi n-au depăşit spre vest linia Prutului, decât, poate, prin secolele III-IV d.Hr. Aceasta nu înseamnă, fireşte, dispariţia elementului geto-dac din aceste regiuni.

Totuşi, pentru Ptolemeu graniţa estică a Daciei libere este porţiunea dobrogeană a Dunării, Siretul până la acel punct de pe Siretul superior de unde o linie dreaptă leagă acest râu cu cotitura spre sud a Nistrului. Cununa Carpaţilor au încălecat-o dacii numai spre nord-est, în Galiţia (Ucraina), prin câteva puternice triburi şi uniuni de triburi, cum sunt carpii şi costobocii. O răspândire a dacilor, chiar şi mai departe, până în ţinuturile vest-ucrainene (cultura Lipiţa), iar spre est, până dincolo de Nistru, la Olbia de pe ţărmul Mării Negre, o indică mărturii de cultură materială (ceramică, în primul rând) şi o confirmă cercetările recente ale arheologilor sovietici.

E vorba, fie de penetraţii de ordin secundar, de proporţii mai mici şi de durată trecătoare, limitate în timp la epoca helenistică şi romană timpurie - cazul geto-dacilor de pe ţărmul nordic al Pontului Euxin (Marea Neagră), atestaţi aici şi prin inscripţii şi ştiri literare -, fie - după cum credem - de resturile mai vechi ale unei populaţii geto-dace ce persistă în acele regiuni estice şi nord-estice. Undeva, în aceste regiuni trebuie plasate localităţile Setidava şi Susudava, de care s-a vorbit mai sus.

Ca şi tracii de sud, şi geto-dacii erau împărţiţi în diferite triburi, mai mari sau mai mici. Unele din ele ne sunt cunoscute din izvoare literare (crobizii şi tirizii încă de la Hecateu) sau din inscripţii. Noi reţinem aici numai câteva: Appuli (în regiunea localităţii centrale Apulum), Suci (la gura Oltului), Anarti, Teurisci (în nord-vestul Daciei, de origine celtică), Buri (în Muntenia), Biehi (în vestul Daciei), Carpi (la început - prin secolul V î.Hr. - menţionaţi în regiunile pontice, apoi, împinşi de bastarni şi de sarmaţi, ajung în Moldova, unde vor juca un rol însemnat începând cu secolul III d.Hr.). Nici numele unora, nici localizarea altora nu este totdeauna posibilă. Despre câteva putem presupune că desemnează unităţi mai mari (uniuni de triburi) ca acei carpi şi costoboci locuind în afara viitoarei provincii (în Moldova sau încălecând Carpaţii nord-estici).

În cunoscuta listă a lui Ptolemeu sunt înşirate 15 nume ale celor „care locuiesc” în Dacia (fără a specifica expressis verbis că sunt triburi sau seminţii) şi dintre care abia patru pot fi considerate sigur ca nume de triburi ori seminţii (Costoboci, Biephi, Ciagisi, Piephigi). Nici localizarea lor nu e decât aproximativă. Numele celor trei din urmă par a fi corupte. Restul de numiri sunt derivate, fie de la nume de localităţi-centre, fie de la nume de râuri: Predavenses, Rhatacenses, Caucoenses, Buridavenses, Cotenses, Albocenses, Potulatenses, Saldenses, Ordessenses (sau Argessenses).

Acest din urmă nume e întregit aşa dintr-o evidentă formă coruptă - senses, păstrată la Ptolemeu. Unele din aceste numiri par a indica mai curând diviziuni administrative (civitates) rurale ale Daciei romane, decât nume autentice de triburi dacice. Cu drept cuvânt s-a afirmat că aceste denumiri administrative din Dacia romană, pe bază de seminţii (gentes) şi localităţi dacice, constituie şi dovada supravieţuirii populaţiei dacice însăşi.

Un nume de trib sau de uniune tribală - traducând, pare-se, o numire autohtonă - e acela de „dacii mari” ce locuiau în părţile nordice ale vetrei dacice. Tot un trib geto-dac (nu sarmat) trebuie să fie şi Serri din părţile Buzăului, după care sunt numiţi, la Ammianus Marcellinus, Montes Serrorum. Dintre râurile Daciei propriu-zise, pomenim, în primul rând, Dunărea, purtând numele traco-getic de Histros, Hister, Ister (pentru cursul său inferior), Danubius (pentru cursul mijlociu şi superior), acesta, pe cât se pare, de origine celtică; o formă locală, daco-moesică, a numelui Dunării trebuie să fi fost Donaris, din care derivă românescul Dunăre.

Alte râuri, semnalate încă de Herodot sunt: Porata-Pyretus (Prutul), Ararus (nume stâlcit, poate, pentru Hierasus, Siretul), Naparis (Ialomiţa?), Ordessos (Argessis, Argeşul), Tiarantus (neidentificat), Maris (Marisia, la Strabon: Marisos, Mureşul) care, după Herodot, se varsă în Dunăre. Dintre râurile ce apar în izvoare mai târzii amintim: Tibisis - Tibiscus (Timişul), Samus (Someşul), Crisus-Crisius (Crişul Negru), Rhabon (Jiul), Alutus Aluta (Oltul). Numele antic al râului Cerna nu este atestat, dar el trebuie să fi existat, odată cu localitatea cu acelaşi nume (Dierna, Tsierna).

Ca localităţi mai însemnate, înregistrăm, după Ptolemeu şi alte izvoare, următoarele: Sarmizegetusa (cetate de scaun în Munţii Orăştiei), Drubeta-Drobeta (Turnu Severin), Apulum (Alba Iulia), Germizera-Germisara (însemnând în limba dacă „cald izvor” sau „cald lac” - Băile Geoagiu, lângă Orăştie), Potaissa-Patavissa (Turda), Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş), Napoca (Cluj), Dierna - Tsierna (Orşova), Porolissum (lângă Zălau), Deusara (localitate de mineri din epoca romană, dar desigur mai veche, însemnând „Apa Zânei”, „Fântâna” sau „Izvorul Zânei”, undeva în Munţii Apuseni), Piroboridava (Poiana, în Moldova), Petrodava (Piatra Neamţ), Buridava (pe Olt), Comidava (în Ţara Bârsei), Argidava - Arcidava (Vărădia, lângă Oraviţa).

O chestiune care, deşi nu poate fi soluţionată deocamdată, trebuie totuşi ridicată aici, e aceea a numărului geto-dacilor în perioada de care ne ocupăm, încercările ce s-au făcut în această privinţă (pentru „imperiul” lui Burebista) nu au dus la nici un rezultat. De la cifra de 100.000 (Nicolae Iorga) s-a ajuns la circa un milion (V. Pârvan) ba chiar la un „minimum” de două milioane şi jumătate. Toate trei cifrele (dar în speţă cele extreme) sunt evident exagerate. Ţinând seama de condiţiile istorice de atunci, ca şi de întinderea teritoriului, o cifră acceptabilă pentru toată populaţia geto-dacică - din Munţii Haemus până în Munţii Carpaţilor nordici - nu poate fi prea departe de 500.000, cifră care rămâne, fireşte, şi ea ipotetică.

Despre înfăţişarea fizică a geto-dacilor avem unele mărturii literare, exagerate sau contradictorii uneori, controlabile totuşi cu reprezentările figurate de pe columna lui Traian şi monumentul de la Adamclisi sau cu figurile de daci păstrate în diferite muzee. O descriere autentică şi necontroversată a tipului daco-getic nu există însă. Ceea ce putem spune e că atât bărbaţii cât şi femeile au o statură înaltă şi mândră. Bărbaţii se prezintă ca nişte oameni robuşti, bine legaţi şi trădând sănătate şi vigoare. Culoarea pielii şi a părului pare să fi fost blondă.

Bărbaţii purtau părul şi barba bogate, nu fără oarecare îngrijire: părul tăiat pe frunte şi pe tâmple, iar la spate potrivit într-o coamă (chică), modă, de altfel, generală la foarte multe popoare. Femeile sunt tipuri de frumuseţe feminină, înalte, zvelte şi cu faţa expresivă. Părul îl purtau pieptănat pe tâmple, cu o cărare la mijloc. S-a afirmat de către unii autori antici, crezuţi pe cuvânt de către unii cercetători moderni, că geto-dacii se tatuau. Informaţia antică nu e încă peremptorie, dar nici contrariul nu poate fi susţinut categoric. Foarte probabil că, fără a fi generalizat, tatuajul se practica de unele triburi sau categorii sociale.

În ce priveşte costumul, acesta consta, la bărbaţi, dintr-o cămaşă despicată în părţi, purtată peste pantaloni (cioareci). Aceştia erau de două feluri: fie cioareci ceva mai largi, fie iţari ce prindeau strâns pulpele şi coapsele. Mijlocul era încins cu o curea sau cu un brâu. O haină cu creţuri şi cu mâneci îmbrăca partea superioară a corpului. Des apare ca îmbrăcăminte a întregului corp o glugă ce atârnă peste umeri şi e prinsă de după gât cu o fibulă. Ea avea uneori şi franjuri. Fruntaşii (nobilii-tarabostes) purtau o căciulă ascuţită, fără îndoială de lână şi croită după un anumit model tradiţional şi riguros respectat.

Oamenii din popor umblau cu capul gol, acoperindu-se pe vreme rea, probabil, cu gluga. În picioare, şi nobilii şi oamenii de rând purtau călţuni de pâslă şi opinci de piele. Foarte des se umbla însă şi desculţ. În timp de iarnă, la munteni, de talpa opincilor erau prinse „mâţe” de fier cu colţi. Îmbrăcămintea femeilor se compunea dintr-o cămaşă sau haină bogată în creţuri, cu mâneci, şi dintr-o fotă şi aceasta bogat încreţită. Capul le era acoperit cu o basma, probabil colorată sau înflorată.

În ce priveşte viaţa familială a geto-dacilor, s-a discutat mult dacă ei erau poligami sau monogami, ştirile referitoare la aceasta, transmise din antichitate fiind cu totul nesigure şi vagi. Nu credem să greşim când afirmăm că monogamia era generală la daci, ceea ce nu excludea fireşte ca regii sau membrii aristocraţiei tribale să aibă mai multe soţii sau concubine.

Check Also

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …