Dacia înainte de Traian

Dacii în dezbinare

După ce poporul roman cuceri Macedonia la anul 146 î.Hr. şi o prefăcu în provincie, el căută să-şi întărească stăpânirea acestei ţări pe care o biruise, după un şir întreg de cele mai crâncene lupte. Pentru a ajunge la pacificarea noii lor agonisite, trebuiau numaidecât să liniştească triburile barbare, de acelaşi neam cu macedonenii care, după firea lor prădătoare, nelinişteau provincia romană. Ei întreprinseră supunerea popoarelor tracice „care nu se mulţămiau numai de a năvăli în provinciile mai apropiate, Tesalia şi Dalmaţia, ci veneau pe lângă Marea Adriatică.” Poporul roman încercă şi el blestemul popoarelor cuceritoare, de a nu mai găsi răgaz şi odihnă pe lungul câmp al izbânzilor lor.

Un război atrage pe un altul; cucerirea unui popor cere numaidecât supunerea celui ce se află îndărătul lui şi aşa, din cucerire în cucerire, se tot lăţeşte împărăţia lui, slăbindu-se în proporţie puterea de coeziune ce ţine la un loc mădularele sale. Energia lui, consumându-se în lupte necurmate, vine un moment, unde legătura internă se sfărâmă şi corpul cel mare, dezmembrat, se desface iarăşi în elementele primordiale din care el se alcătuise. Aceasta a fost şi va fi istoria tuturor popoarelor ce nu s-au mulţumit cu graniţele fireşti ale ţării şi neamului pe care natura le-a însemnat dezvoltării lor.

Macedonia fusese, ca ţară mai civilizată, întotdeauna expusă loviturilor popoarelor barbare care, stând la nordul Dunării, adăposteau mai cu uşurinţă aici prăzile lor. Romanii, pentru a apăra stăpânirea lor din Peninsula Balcanului, sunt nevoiţi să întâmpine în mai multe rânduri hoardele barbare ce se revărsau de peste Istru, ca un potop, peste frumoasele ţări de la sudul Hemului.

Astfel îi găsim de mai multe ori în luptă cu bastarnii şi scordiştii, unul popor german, celalalt celt, care-şi aveau locuinţele la nordul fluviului; nu mai puţin şi cu tribalii care, deşi originari din sudul Dunării (de prin Serbia de astăzi), trecuseră mai toţi, împinşi de nişte popoare ilirice, la geţi, pe malul stâng al Istrului. Într-un rând, vedem pe romani apropiindu-se iarăşi de acest fluviu, sub consulul Curio în anul 89 î.Hr., şi venind în faţa Daciei, în care însă nu îndrăznesc să treacă, temându-se de întunecimea pădurilor ei.

Dintre toate popoarele prădătoare de la nordul Dunării, nici unul nu era aşa de periculos ca dacii, mai ales de când ei se organizaseră într-un corp puternic sub regele lor Burebista. Ei întreprind excursii prădalnice până prin Iliria, Tracia şi chiar în Macedonia; Cesar se gândea a porni împotriva lor, când muri sub cuţitul senatorilor (44 î.Hr.). Murind însă Burebista, împărăţia lui, prea timpuriu închegată din elemente deosebite, nealipite unul de altul prin nici o legătură, se desface în patru părţi, cum am văzut mai sus.

Moartea lui Cesar aruncând Imperiul Roman iarăşi în groazele războiului civil, dacii reîncep pustiirea provinciilor romane. Totuşi găsim pe daci că, de această dată, caută să dobândească nu numai pradă, ci şi foloase politice. Înainte încă de izbucnirea luptei între Octavian şi Antonius, dacii trimit soli la Octavian, oferindu-i ajutorul lor. Neîmpăcându-se cu el, dacii se pleacă în partea lui Antonius, pe când Octavian ştie să câştige pe geţi în folosul lui. Se vorbea chiar prin Roma de o îndoită încuscrire între regele geţilor Cotiso şi împăratul roman, fiecare din ei având să ia de soţie pe fiica celuilalt, încât să-şi devină mutual socri şi gineri. Nu ştim de erau serioase aceste planuri matrimoniale.

Se adevereşte însă alianţa dacilor şi a geţilor cu câte unul din cei doi rivali pentru omnipotenţă în Roma; o politică de dezbinare, care se explică din duşmănia în care trebuiau să trăiască triburile Daciei, după despărţirea lor. În zadar căutase Roles sau Oroles, regele unui trib al geţilor, a face să înţeleagă neamurile poporului său, că ar trebui să se unească cu toţii contra duşmanului comun; în zadar ilustrase el chiar sfatul său prin un exemplu viu, asmuţind doi câini, unul asupra altuia şi dând drumul unui lup înaintea lor, în momentul când se mâncau mai tare. Câinii încetară lupta lor şi se luară după lup. Deşi morala acelei fabule în acţiune era învederată, geţii şi cu dacii stăruiră în îmbucătăţirea lor.

Dacii, anume sub regele lor Dicomes, şi cu bastarnii mergând în ajutorul lui Antonius, atacă Tracia, în care Octavian câştigase ca aliaţi pe tribul denteleţilor, între Nestus şi Strimon. Octavian trimite în ajutorul aliaţilor săi pe Marcus Licinius Crassus care se puse în legătură cu acel Oroles, regele geţilor. Acesta, după ce încercase în zadar unirea între geto-daci, se dăduse în partea lui Octavian. Crassus bate, cu ajutorul lui, pe daci şi pe bastarni şi-i respinge peste Dunăre.

Pe când îi fugărea prin Moesia către Dunăre, Crassus aruncă mrejele sale şi prinde în clientela romană mai multe triburi din popoarele trace ce se aflau aici, cele mai multe, geţi ce nu trecuseră încă Dunărea. Când se întorcea Crassus înapoi din expediţia lui, nişte popoare din Tracia pe care el le credea prietene, atacă pe neaşteptate armata lui şi îi răpesc cea mai mare parte din prada făcută. Asemenea purtare duşmănească a triburilor trace aduce o îngreunare a poziţiei în care ele se aflau faţă de romani.

După cât se vede însă, nu numai geţii şi cu dacii erau dezbinaţi în politica ce o urmau cu romanii, ci chiar geţii însuşi erau despărţiţi în mai multe triburi duşmane unul altuia, căci vedem pe regele get Oroles, aliatul lui Octavian, cerând ajutorul lui Crassus contra unui alt cap get, Dapix. Crassus răspunzând la chemarea lui Oroles, închide pe Dapix în o cetate şi o face să capituleze prin trădarea unui elin, când atunci Dapix cu ai săi se sinucid cu toţii.

Căderea marii naţii a tracilor sub romani se explică mai ales din aceste certe şi duşmănii lăuntrice care nu numai că îi împiedecaseră de a se uni într-un corp înaintea primejdiei, dar provocaseră chiar pe romani a se amesteca în luptele lor, slăbindu-se ei mutual pentru folosul poporului rege. Astfel se adevereşte prin aceste dezbinări, faţă cu cucerirea romană, observaţia făcută încă de Herodot asupra acestui mare, dar frământat popor care, dacă ar fi fost unit într-un singur corp, ar fi fost una din naţiile cele mai puternice ale pământului, dar ale cărui lupte şi rivalităţi interne îi paralizau cu totul puterile.

Crassus, cu prilejul luptei contra lui Dapix, supune, prin deosebite mijloace şi sub deosebite forme, pe toţi geţii de la sudul Dunării, anume şi pe acei ce nu făceau parte din domnia lui Dapix şi vine până la Genucla, oraş de lângă Dunăre, capitala unui al treilea rege get, numit Ziraxis. Astfel ajunsese de fapt atât Tracia cât şi Moesia provincii romane, deşi ele nu erau denumite oficial ca atare. După ce August devine stăpânul Imperiului Roman, se ridică la daci regele Cotiso, altul decât regele geţilor cu acelaşi nume, pe care l-am văzut mai sus în vorbă de a se încuscri cu Octavian.

Acest rege neliniştea atât de mult pe romani, trecând mai ales în Moesia peste Dunărea îngheţată, încât una din grijile de căpetenie ale romanilor pe acel timp era: „Ce se mai aude de daci?” August trimite pe Lentulus, care îl goneşte pe cealaltă râpă. Romanii atunci se fericesc a fi răpus armata lui Cotiso şi a fi ucis trei capi de ai dacilor, între care poate era şi Cotiso.

Fiind însă că romanii tot pe timpul lui August prefac şi Panonia în provincie romană (15 î.Hr. - 6 d.Hr.), apoi Imperiul Roman deveni prin două părţi expus loviturilor poporului dac, şi ei, alegându-şi tărâmul de operaţie, după cum una sau alta din aceste provincii erau mai lipsite de armată de apărare, deveneau pe fiece zi mai îndrăzneţi în loviturile lor. Romanii îi atacă într-un rând chiar peste Dunăre, prin Aelius Catus, şi strămută pe râpa dreaptă a fluviului vreo 50.000 de oameni care dispar curând în sânul neamurilor de aceeaşi rasă ce locuiau aici. Strămutarea o făcuse spre a spori numărul poporaţiei transdanubiene, după cum vom vedea mai jos.

În anul 6 d.Hr. se revoltă însă popoarele panonice şi acele din Dalmaţia, şi, pe când prefectul Moesiei, Cecina Severus, era ocupat cu combaterea lor, dacii, geţii şi sarmaţii năvăliseră în Moesia. Ovidiu, care tocmai pe atunci fusese surghiunit la Torni, descrie după însuşi a lui vedere incursiunile lor: „Atuncea dar când Pontul şi Dunărea spumândă / De iarnă îmbrăţişate prind peliţă de gheaţă, / Pe-a Istrului lucioasă şi măturată cale / Călări pe cai sălbatici vrăjmaşii vin încoace, / Vestind a lor sosire săgeţile ce zboară, / Şi rămânând drept urmă pământul despuiat. // Ţăranii fug departe, lăsând câmpia pradă, / Şi barbarul răpeşte puţina-i avuţie. / Tot ce putu să strângă săteanul prin sudoare: / Şi carele, şi turme şi sărăcia toată! / Apoi pe robi îi leagă cu mâinile la spate... / Se duc, se duc sărmanii privind cu desperare / În urma lor ogoare ce n-o să le mai vadă, / Şi focul ce se-nalţă din şubrede colibe; / Căci barbarul aprinde, doboară, mistueşte / Tot ce nu poate duce, tot ce nu vrea să ducă, / Şi stoluri de victime sucumbă sub săgeata / În vârf încârligată, al cărui fer subsese / Din ierburi ucigaşe un suc înveninat.” Această descriere admirabilă reînvie în chip plastic scenele de groază ce se petreceau la năvălirea barbarilor de peste Dunăre şi, cu toate că înspre Torni vor fi trecut mai ales geţii şi iazigii, nu trebuie să credem că aspectul şi purtarea dacilor să fi fost mai puţin înfricoşată.

După ce romanii înăbuşă această răscoală ameninţătoare, ei iau măsura prea înţeleaptă de a declara în mod oficial Moesia drept provincie romană, a cărei întâi proprietar se găseşte amintit în anul 15 î.Hr. Fiindcă dacii începuseră a ataca Moesia, Tiberiu, fiul vitreg al lui August, loveşte şi biruieşte tribul dac al apulilor. Malurile Dunării sunt întărite prin o mulţime de castele şi se aşează în ele puternice garnizoane. Părţilor sudice ale peninsulei, adică Traciei proprii, îi lasă romanii încă pentru câtva timp o autonomie amăgitoare sub principii indigeni care, fiind însă în deplină atârnare de romani, aceştia trăgeau folosul că stăpâneau ţara fără a ţinea în ea o armată. Răscoala odrisilor, înăbuşită prin consulul Sabinus în anul 26 d. Hr., aduce prefacerea şi a Traciei în provincie romană.

Pe timpul ultimilor ani ai domniei lui August, el trimite pe Lentulus contra dacilor. Florus istoricul spune asupra acestei expediţii, că „Dacii ar locui munţii şi că, de câte ori Dunărea îşi uneşte malurile prin ger, ei obişnuiesc a incurge şi a pustii vecinătăţile fluviului.” Lui Caesar August i s-a părut că această gintă este greu de răpus. Trimiţând deci pe Lentulus, i-a respins pe râpa cealaltă; de ceastălaltă parte a făcut întărituri, aşa că, dacă dacii nu au fost chiar învinşi, cel puţin au fost îndepărtaţi. Această întărire este începutul limesului dunărean de care pomeneşte Sextus Rufus.

Până pe timpul lui Vespasian (69-79), dacii urmează înainte a nelinişti provinciile romane aşezate pe malul drept al Dunării, ceea ce împinge pe acest împărat a repeta operaţia executată cu câţiva ani mai înainte, de Aelius Catus. Anume propretorul Moesiei, M. Plautius, mai strămută încă vreo sută de mii de geţi de pe malul stâng al Dunării pe acel drept. O inscripţie a timpului său ne spune că „legatul propretorul Moesiei a transportat aici mai mult de o sută de mii dintre transdanubieni, spre a plăti dările, cu femeile, copiii, principii şi regii lor, a înăbuşit revolta sarmaţilor orientali, a pus în libertate pe fiii regilor bastarnilor şi a roxolanilor, precum şi pe fratele celui al dacilor şi a luat ostatici de la ei. Pentru toate acestea a fost onorat cu ornamentele triumfului de către Vespasianus.”

Din această inscripţie culegem mai multe ştiri importante: întâi că romanii voiau să îndesească poporaţia Moesiei, deşertată necontenit prin emigrarea geţilor către partea liberă a poporului lor, la nordul Dunării, din care cauză inscripţia mărturiseşte că transferarea poporaţiei gete la sudul Dunării se făcuse spre a o pune să plătească dări. Al doilea, că şi la nordul Dunării, ca şi la sudul ei, geţii erau împărţiţi în o mulţime de triburi, cu regii lor deosebiţi şi numărul acestora trebuie să fi fost îndestul de mare, deoarece se găsesc mai mulţi regi în o sută de mii de oameni. În sfârşit, din faptul că Plautius eliberează pe fratele regelui dac din mâinile geţilor, se vede că dezbinarea acestor două popoare, întâmplată după moartea lui Burebista, ţinea încă, ceea ce se vede şi din mulţimea triburilor în care geţii, probabil şi dacii, erau împărţiţi.

Dacii uniţi

Până acuma dacii îndrăzniseră a înfrunta în repetate rânduri pajurile romane, uneori chiar nu fără izbândă. Împărţiţi însă şi dezbinaţi în mai multe triburi, ei nu puteau să-şi manifesteze toată puterea de care erau plini. Le lipsea apoi omul care să ştie a trage din puterile lor tot folosul putincios; lipsea artistul care să scoată din darabul de marmură, greoi şi inform, minunata statuie.

Pe timpul lui Domiţian se suise pe tronul dacilor, un om de o puternică fire, Decebal, cedându-i-se de bună voie domnia de către predecesorul său Duras, precum lui Traian i-o trecuse Nerva. Cu măiestrie îl zugrăveşte Dio Cassius în puţine trăsături: „Priceput în cunoştinţa războiului şi dibaci în mânuirea lui, înţelegând când trebuia să lovească şi când să se retragă, meşter în aşternerea curselor şi iute la faptă, ştiutor atât a se folosi de izbândă, cât şi a îndrepta înfrângerea suferită, el deveni pentru mult timp un potrivnic periculos poporului roman.”.

Decebal se convinse în curând că, pentru a se putea măsura cu stăpânii lumii, avea nevoie mai ales de două lucruri: întâi, să pună pe poporul său, prin cultură, în stare de a lupta cu cultura romană; apoi să unească cât se poate mai multe din popoarele barbare în contra ameninţătoarei stăpâniri romane. Pentru a îndeplini condiţia dintâi, el începe a atrage meşteri şi dezertori romani în statul său; pentru a realiza cerinţa a doua, el se pune în legături cu sarmaţii, bastarnii, roxolanii, până şi cu îndepărtaţii părţi, cu regele cărora, Pacorus, el intră în tratări de alianţă.

Popoarele acele ce nu se puteau hotărî a se înduşmăni cu romanii, precum quazii şi marcomanii, îi înduplecă cel puţin a păzi neutralitatea. Pe când la daci se arăta un om de asemenea virtute, pe tronul Imperiului Roman lâncezea un despot slab şi desfrânat, nerăbdător la muncă, cu inima fricoasă, iubind a se preumbla mai mult prin oraşe decât a sta în lagăre, a fi purtat în lectică decât a se urca pe cal, a-şi purta războaiele prin generali, iar el a zăbovi în trândăvie. Imperiul Roman era mare, dar regele său mic; acela al dacilor, restrâns, însă condus de un geniu. Se compensau deci poziţiile ambilor luptători; ba chiar cumpăna se pleca în favoarea barbarului.

Decebal, după ce îşi pregăteşte puterile sale, atacă cu bărbăţie provincia Moesia în anul 86 d.Hr. Legatul lui Domiţian, Oppius Sabinus, este bătut şi ucis. Dacii pustiesc toată provincia şi ocupă mai multe castele şi cetăţi. Domiţian atunci formează planul de a se pune el însuşi în fruntea armatei. Ajuns însă în Moesia, el se căi de gândul ce-l avuse, şi trimite împotriva dacilor pe prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, iar el aşteaptă într-un oraş mai retras rezultatul ciocnirii.

Fuscus, general renumit, deşi cam stricat prin luxul timpului, crezându-se neînvins în capul frumoasei sale armate, trece Dunărea în Dacia; este însă cumplit bătut, ucis, mare parte din armata lui prinsă - rezultatul cel mai folositor al luptei pentru Decebal - şi mai multe semne militare cad în mâinile dacilor. Fuscus este îngropat în o pădure din Dacia. Domiţian o rupse la fugă îndată, la prima veste a nenorocirii, şi Moesia rămânând fără apărare, este cumplit devastată de daci.

Tettius Iulianus, un alt general roman, aleargă în ajutorul provinciei şi Decebal, slăbit prin însuşi victoriile sale, este nevoit să se retragă peste Dunăre. Iulianus, după ce introduce o aspră disciplină în trupele sale, trece el acuma fluviul în ţara dacilor şi bate pe Decebal la Tapae, ucigându-i un mare număr de oameni. Vezinas, profetul de pe acel timp al dacilor, pentru a scăpa de prinsoare, se preface a fi mort şi fuge noaptea de pe câmpul de bătaie. Se zice că Decebal, pentru a împiedeca pe romani de a înainta către Sarmizegetusa, ar fi tăiat o pădure la înălţimea unui stat de om şi ar fi îmbrăcat trunchiurile cu haine şi arme, astfel că închipuiau ca o mare armată care ar fi înşelat pe romani.

Domiţian însă, voind să pedepsească pe quazi şi pe marcomani, pentru că nu ar fi voit să-i dea ajutor contra dacilor, către care ei însă se obligaseră a păzi neutralitatea, este bătut cumplit de aceste popoare şi nu se poate folosi de izbânda repurtată asupra dacilor. El trimite deci soli acestora, propunându-le pacea. Decebal, deşi fusese învins, cunoscând însă poziţia romanilor, le impune nişte condiţii cu totul defavorabile lor şi folositoare pentru el.

Cea mai însemnată era aceea despre care am amintit şi mai sus, că romanii să procure dacilor instructori şi ingineri militari, precum şi tot felul de meşteri, prefăcând astfel în o obligaţie din partea romanilor, sistemul pus şi până atunci în lucrare de el, de a civiliza pe barbarul său popor prin cultura romană. Mai dobândeşte regele dacilor şi un tribut anual, care-şi ascundea ruşinoasa lui fiinţă sub titlul de prezent.

Domiţian, făcând totuşi pe marele şi pe învingătorul, încoronează pe Diegis, fratele lui Decebal - căci acesta nu vroise să vie în persoană - cu o diademă, dându-i puterea de a domni asupra dacilor şi lăsând acestora munţii lor din înalta sa milostivire. El trimite la Roma nişte soli ai lui Decebal, cu o scrisoare foarte umilită din partea acestuia, care însă fusese plăzmuită de împăratul roman, serbează un triumf îndoit asupra quazilor şi a dacilor, iar, pentru sarmaţi, depune o cunună de laur în templul lui Jupiter Capitolinus.

Cât de grabnic fusese norocul dacilor la suiş, mai iute şi prăpăstios fu el la coborâş; căci, pe când Decebal credea că şi-a ajuns ţinta, de a dobândi un răgaz, în răstimpul căruia să poată a se pregăti pentru lupta hotărâtoare, se suie tocmai pe tronul Romei marele împărat Traian, care trebuia să răzbune, în modul cel mai cumplit, cumplita ruşine adusă împărăţiei lumii.

Check Also

Dacia, Populaţie, Daco-romani

Originea poporului român şi a limbii române a constituit subiectul unor polemici istorice în centrul …

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …