Cursa înarmării şi conferinţele de dezarmare

Europa divizată

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Europa, departe de a fi unitară, reunea state cu regimuri politice diferite: monarhii constituţionale precum Anglia, republici democratice precum Franţa, Elveţia şi, din 1910, Portugalia, dar şi monarhii autoritare precum Germania, Rusia şi Austro-Ungaria.

Diversităţii politice i se adăuga una economică, continentul fiind împărţit într-o Europă Occidentală industrializată, bogată şi dominantă, şi o alta săracă, predominant agrară şi în mare parte dominată. Deşi era în continuare o mare putere bancară, industrială, navală şi comercială, Marea Britanie a pierdut întâietatea economică în favoarea Germaniei.

Promotoare a aşa-numitei Realpolitik şi lipsită de debuşee coloniale importante, Germania şi-a impus dominaţia asupra centrului Europei încercând s-o extindă şi în afara ei. În pofida consecinţelor războiului din 1870-1871, Franţa a continuat să reprezinte o putere militară şi colonială. Italia reunificată ducea de asemenea o politică de mare putere, vizând în special cuceriri coloniale.

Rusia, având un potenţial militar în creştere, manifesta tendinţe expansioniste atât în sud-estul Europei, cât şi în Extremul Orient. Imperiul Austro-Ungar, stat multinaţional rezultat în urma dualismului din 1867, deşi se confrunta cu grave probleme interne naţionale, căuta consolidarea poziţiilor sale printr-o mai activă politică externă. Considerat „omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman făcea faţă tot mai greu presiunilor Austro-Ungariei şi ale Rusiei, precum şi mişcărilor de eliberare ale popoarelor aflate sub dominaţia sa.

Aceste noi realităţi au generat în epocă puternice rivalităţi politico-economice de tip imperialist şi colonial, accentuate de apariţia a două noi puteri extraeuropene, Statele Unite ale Americii şi Japonia. Germania şi Italia s-au opus cel mai mult acestei stări de fapt. Vizând cu precădere domeniile coloniale englez şi francez, ele au provocat o serie de crize politico-militare, precum cele marocane din anii 1905 şi 1911. În Extremul Orient, expansionismul rus se lovea de cel al Japoniei, generând războiul din anii 1904-1905. Pacea europeană a fost ameninţată în epocă şi de exacerbarea naţionalismului.

Revanşismul francez cultivat în jurul Alsaciei şi Lorenei şi naţionalismul german au creat o stare de suspiciune permanentă între cele două state. Rusia promova în sud-estul Europei un naţionalism de mare amploare, panslavismul, care susţinea crearea sub autoritatea sa a unei federaţii a tuturor slavilor. Germania şi Austro-Ungaria încurajau pan-germanismul, adică expansiunea germanilor în lume şi, în particular, în zona Balcanilor, ai cărei locuitori slavi erau protejaţi de Rusia.

Confruntarea celor două naţionalisme, afirmarea naţionalismelor popoarelor din imperiile Austro-Ungar şi Otoman au generat o serie de crize, între care cea orientală din 1875-1878, cea bosniacă din 1908 şi războaiele balcanice din anii 1912-1913.

Cursa înarmării şi conferinţele pentru dezarmare

Rivalităţile dintre statele imperialiste şi naţionaliste au generat o accentuată cursă a înarmărilor. Progresul tehnologic şi industrial a permis crearea unor arme noi, mai eficiente, sau perfecţionări ale armamentului de toate tipurile. Dintre acestea mitraliera, tancul, avionul şi submarinul au avut o importanţă crucială. Introducerea serviciului militar obligatoriu sau prelungirea sa au avut drept scop sporirea efectivelor militare. Sumele tot mai mari alocate înarmării au determinat dezvoltarea accentuată a industriei de armament, care a devenit un domeniu important al politicii economice a marilor puteri.

Era evident că, pentru a-şi atinge scopurile şi a-şi satisface interesele, statele Europei se pregăteau pentru război. În acest context au început să se manifeste primele preocupări pentru menţinerea păcii. Cele mai importante momente au fost cele două Conferinţe de la Haga din anii 1899 şi 1907. Organizate din iniţiativa Rusiei şi reunind delegaţii mai multor ţări, între care şi Statele Unite, aceste conferinţe au avut ca obiective reducerea sau limitarea înarmării şi elaborarea unei strategii de rezolvare pe cale paşnică a conflictelor dintre state.

Opoziţia categorică a Germaniei a dus la eşecul tuturor iniţiativelor de dezarmare. Au fost adoptate, în schimb, reglementări privind interzicerea fabricării gazelor toxice, tratarea civililor şi a prizonierilor pe timp de război. A fost creată o instanţă de arbitrare a conflictelor dintre state cunoscută sub numele de Curtea de la Haga. Din cauza neratificării lor, aceste acorduri s-au dovedit ineficiente atunci când au fost încălcate în primul război mondial.

Cursa înarmării:

  • mitraliera, cu cadenţa ei de tragere de 400 de lovituri pe minut, a conferit un avantaj precumpănitor defensivei;
  • avionul a adăugat o nouă dimensiune războiului desfăşurat până acum doar pe uscat şi pe apă;
  • submarinul, principala noutate în privinţa armamentului naval, şi-a datorat eficacitatea atacurilor surpriză lansate sub apă împotriva navelor inamice;
  • tancul, realizat de englezi, a dus la desfiinţarea cavaleriei şi a pus capăt războiului de tranşee.

România la sfârşitul secolului al XIX-lea

Devenită independentă în anul 1878, în urma unui război purtat în alianţă cu Rusia împotriva Imperiului Otoman, România a cunoscut evoluţii economice şi social-politice noi. Din punct de vedere economic, ţara a trecut, ca pretutindeni în Europa, cu excepţia Marii Britanii, la încurajarea industriei printr-un ansamblu de măsuri protecţioniste. În anul 1881, România a devenit regat, iar principele Carol de Hohenzollern, aflat în fruntea ţării încă din 1866, s-a încoronat ca rege. Acest fapt a contribuit la sporirea considerabilă a prestigiului politic pe plan extern al României.

Confruntându-se cu expansionismul rusesc, statul român a semnat în anul 1883 o alianţă cu Austro-Ungaria la care a aderat apoi şi Germania. Românii din Imperiul Austro-Ungar sau din spaţiul balcanic s-au bucurat de sprijinul şi de solidaritatea politică şi culturală din Regat, care pentru ei a devenit un punct de atracţie, exprimat sintetic în motto-ul ziarului „Tribuna”: „Soarele de la Bucureşti răsare”.