Cultura în Transilvania în vremea feudalismului dezvoltat (secolul al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea)

Literatura populară

În poezia populară din Transilvania - atât în cea românească, cât şi în aceea a maghiarilor, saşilor şi secuilor - alături de expresia sentimentelor general-omeneşti ale bucuriei, tristeţii sau dragostei, au apărut şi motivele luptei comune împotriva asupririi feudale şi pericolului turcesc. Apăsarea socială şi primejdia externă au imprimat dezvoltării poeziei populare din această epocă unele trăsături comune, fie că e vorba de românii din Transilvania, fie de maghiari şi saşi.

Cântecul popular, deşi în trei limbi diferite, avea în esenţă acelaşi conţinut. Din fondul comun româno-maghiar al unei importante literaturii epice, în care se cântau vitejiile unor eroi din veacul al XV-lea, ca Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezul etc., au rămas din generaţie în generaţie, în amintirea poporului, până în zilele noastre, ecourile preamăririi faptelor de vitejie. S-a păstrat, de asemenea, în baladele săseşti, figura eroului popular Honnes Moler.

În urma răspândirii scrisului şi odată cu apariţia „diecilor”, apropiaţi de popor prin originea şi interesele lor, s-a format în cursul veacului al XVI-lea o variantă de tranziţie a poeziei; fixată şi în scris, aceasta ocupă un loc între folclor şi poezia cultă, amestecându-se în ea elementele poeziei populare cu acelea ale literaturii scrise. Această poezie cu caracter popular - dar care nu mai e folclor propriu-zis - a îmbogăţit literatura orală şi a influenţat dezvoltarea literaturii în limba maternă. Poezia orală însăşi a clasei dominante a fost veacuri de-a rândul creaţia cântăreţilor populari. În acest tezaur de cântece au fost reprezentate mai multe genuri, din care, însă, erau preferate mai ales cântecele epice de vitejie.

Şcolile şi bibliotecile

În şcolile catolice, organizate în centrele episcopale sau pe lângă mănăstiri - al căror număr creşte în această perioadă - având drept limbă de învăţământ latina, au continuat să se predea, după programele obişnuite în Apus, cunoştinţele elementare şi cele „şapte arte liberale”, împărţite în două cicluri. În cel dintâi (trivium), se învăţau: gramatica, retorica şi dialectica; în cel de-al doilea (quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Astfel de şcoli au existat la Alba Iulia, Oradea şi Târgu Mureş. Un învăţământ mediu exista, de asemenea, începând din veacul al XIV-lea, şi în oraşe.

Conducătorii laici ai şcolilor orăşeneşti, care îndeplineau de obicei şi funcţia de notari, erau numiţi de sfaturile oraşelor. În alcătuirea programelor, se ţinea seama şi de necesităţile specifice ale meşteşugarilor şi negustorilor, mai ales în ce priveşte învăţarea socotitului. Începând de pe la mijlocul veacului al XV-lea, pe lângă câteva şcoli au funcţionat şi internate. Cunoaştem astfel „alumniile” de la Oradea, din 1447, sau pe cele de la Sibiu, din 1471.

Dubla asuprire la care erau supuşi românii în Transilvania se manifestă în chip evident şi în cultură. Dezvoltarea şcolilor româneşti - ca şi a întregii culturi a românilor din Transilvania - a fost împiedicată prin felurite mijloace de oficialitate şi mai ales de biserica catolică. Şcolile româneşti nu s-au putut dezvolta decât în cadrul mănăstirilor ortodoxe, lipsite de mijloace materiale şi sprijinite adeseori de domnii Ţării Româneşti şi Moldovei.

Aceste şcoli aveau la bază învăţământul limbii slave. Asupra lor suntem însă mult mai puţin informaţi. Asemenea şcoli vor fi existat, probabil, pe lângă unele mănăstiri din Maramureş, la Ieud (întemeiată în 1364), la Peri, apoi la Vad (legată de centrele culturale din Moldova şi un timp reşedinţă episcopală), în regiunea Someşului, la Scorei (mănăstire cu danii de la Mircea cel Bătrân, din 1391), în Ţara Făgăraşului, şi la Prislop (întemeiată de Nicodim în 1398), în Ţara Haţegului.

În veacul al XV-lea, a existat o şcoală de slavonie pe lângă biserica din Şcheii Braşovului. La 1495, existenţa ei e atestată documentar, însă cunoaştem nume de „dascăli” şi dinainte de această dată, ca, de pildă, pe dascălul Radu (1480) şi pe Gheorghe grămăticul (1484). Rezidită cu ajutorul voievozilor din Ţara Românească Vlad Călugărul şi Neagoe Basarab, şcoala din Scheii Braşovului adăpostea un învăţământ elementar şi unul mai avansat, pentru pregătirea preoţilor, a dascălilor şi a diecilor. În această şcoală, învăţământul elementar îl urmau mai ales copiii românilor din Şcheii Braşovului, iar învăţământul seminarial era frecventat îndeosebi de fiii de preoţi, care se adunau la Braşov şi din alte părţi ale Transilvaniei.

În ce priveşte şcolile săteşti - atestate documentar încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea - ele devin tot mai numeroase spre sfârşitul acestui veac şi în cel următor. Învăţământul era predat fie de preoţi, fie de dieci sau de cantori. Se învăţau aci cântările bisericeşti şi cititul, probabil şi unele elemente de bază ale scrierii în limba latină. Şcolile săteşti au fost mai numeroase în satele de ţărani liberi, saşi şi secui; din perioada dinainte de reformă, în regiunile locuite de saşi, avem ştiri documentare despre existenţa a aproape 120 de asemenea şcoli săteşti.

În acest timp s-au depus şi unele străduinţe pentru înfiinţarea de şcoli de grad superior, cum e încercarea de înfiinţare, în 1525, a unui Studium generale la Sibiu, unde au fost numiţi şi profesori, care se pare că şi-au început activitatea. În orice caz, şcoala şi-a încetat curând cursurile, după dezastrul de la Mohacs, din 1526. Fiind sub îndrumarea călugărilor dominicani, misiunea ei era să combată noile curente umaniste şi laice, ce începuseră să se răspândească în Transilvania.

Pentru studii mai înalte, mulţi tineri din Transilvania au continuat însă să se îndrepte spre universităţile din Praga, Cracovia şi Viena. Cea din urmă a fost frecventată mai ales de studenţi din regiunile locuite de saşi, între 1380 şi 1530 numărul acestora fiind de peste 1.000. Saşii au dat în acest timp universităţii din Viena şi 16 profesori. În aceste centre, studenţii au făcut cunoştinţă cu marile curente culturale şi ştiinţifice ale vremii: la Praga, ei intrau în contact cu învăţăturile husite; la Viena şi Cracovia, cu o cultură care, peste vechiul fond scolastic, va primi o tot mai accentuată influenţă umanistă.

Din veacul al XV-lea cunoaştem şi cuprinsul unor biblioteci de mănăstiri sau de parohii de la oraşe, adăpostite în clădiri uneori anume construite. Dintre acestea, biblioteca mănăstirii benedictine din Cluj-Mănăştur avea, în 1427, nu mai puţin de 42 codice (circa 120-150 opere), iar biblioteca parohială din Sibiu poseda, în 1442, 138 cărţi manuscrise, care erau citite şi de laici. Majoritatea cărţilor avea, fireşte, un cuprins teologic, dar, în cursul veacului al XV-lea, se înmulţesc şi cărţile cu caracter ştiinţific şi, odată cu răspândirea umanismului, literatura clasică, latină şi greacă.

De pildă, între codicele bibliotecii de la Sibiu se găseau predicele lui Milic de Kremsier - vestitul precursor ceh al reformei - apoi Gesta Romanorum, poeziile lui Virgiliu, o prelucrare a istoriei războiului troian, tratate de ştiinţe naturale etc. Ca semn al interesului pentru cultura laică e semnificativ faptul că, de pildă, în 1462, un preot din Suatu îşi copia pentru sine istoria lui Alexandru Macedon, iar Ladislau Egervari, administratorul laic al episcopiei de Oradea, în 1475, opera lui Guido dalie Colonne, Historia troiana.

Cultura scrisă în limba slavă şi latină

Literatura religioasă a românilor din Transilvania a continuat să fie scrisă, ca şi în celelalte două ţări româneşti, în limba slavă. În momentul de faţă se cunosc încă puţine exemplare de cărţi religioase anterioare veacului al XVI-lea. Între acestea, este de amintit mai întâi Evangheliarul scris de călugărul Nicodim, întemeietorul Tismanei, la 1404-1405, în timpul şederii sale în Transilvania, poate chiar în ctitoria sa de la Prislop. În Biblioteca Universităţii din Cluj se află un Liturghier slavon, scris în 1481, în mănăstirea Feleacului. Pentru această mănăstire s-a scris şi Tetraevanghelul din 1488, copiat din porunca „arhiepiscopului” Daniil, care-şi avea reşedinţa aici.

Între genurile preferate ale literaturii religioase în limba latină sunt imnurile, dintre care unele denotă o tehnică poetică evoluată. Marea majoritate a operelor în proză o formează predicile. Între acestea, menţionăm numeroasele predici ale canonicului Petru Nowag din Alba Iulia, din 1429-1435, şi acelea ale lui Ioan Zekel din Sibiu, din 1502. Cele mai renumite sunt predicile călugărului franciscan Pelbart Temesvari. Culegerile acestuia - care conţin mai multe sute de predici, intitulate Stellarium sau Pomarium - au fost tipărite în 1498-1504 şi s-au bucurat de o largă răspândire şi în străinătate. S-au păstrat, de asemenea, din secolele XIV-XV, frumoase exemplare de cărţi de ritual, ca liturghierul preotului Mihail din Şura Mică, din 1394, cel de la Cincu, din 1430, sau gradualul vechi al bisericii din Braşov.

Literatura laică în limba latină e reprezentată îndeosebi prin scrierile istorice, prin cronici. Acestea reflectă concepţiile politice ale clasei dominante şi contradicţiile tot mai accentuate din sânul păturilor conducătoare. Dintre scrierile istorice transilvănene merită a fi amintite: partea finală din Chronicon Dubnicense redactată poate de un român, la 1479-1480; scrierea aşa-numitului Captivus Septemcastrensis (Prizonierul transilvan), datând din anii 1475-1480, şi Memoriile lui Gheorghe Szeremi, scrise în 1544-1546, toate trei în limba latină.

Cea dintâi povesteşte pe scurt evenimentele din anii 1474-1479, cuprinzând atacuri îndreptate împotriva regelui Matei Corvin şi elogii la adresa lui Ştefan cel Mare, spre deosebire de restul cronicii, favorabilă regelui Ungariei. Domnul Moldovei e arătat ca „un bun părinte al patriei şi al poporului său”, iar regele Ungariei ca „strângător fără milă de dări” de pe spinarea poporului. Cronica laudă de asemenea pe voievodul maramureşan Bartolomeu Dragfi şi pe Pavel Chinezul, cu prilejul victoriei de la Câmpul Pâinii (1479). Această operă poate fi considerată o cronică a familiei Dragfi.

Cea de-a doua operă, influenţată întrucâtva şi de umanismul timpuriu, e intitulată Tractatus de ritu, moribus, condicionibus et nequitia Turcorum (Tratat despre datinele, moravurile, modul de viaţă şi răutatea turcilor). Autorul era şcolar la Sebeş în 1438, când oraşul a fost asediat de turci şi a ajuns în captivitatea acestora. Cartea - scrisă după scăparea din robie, probabil la Roma - conţine, pe lângă ştiri privitoare la lunga-i robie turcească, şi amănunte despre expediţia sultanului Murad în Transilvania şi atitudinea procreştină a voievodului Vlad Dracul la asediul cetăţii Sebeş. Tipărită în 1482 şi retipărită apoi în mai multe ediţii, opera a servit multor generaţii ca izvor de informare asupra Imperiului Otoman.

Cea de-a treia lucrare, intitulată Epistola de perdicione regni Hungarorum, conţine memoriile lui Gheorghe Szeremi (circa 1490 - după 1548), cuprinzând ştiri despre Ungaria şi Transilvania din anii 1484-1543, privitoare mai ales la marea răscoală din 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja, la răscoala condusă de Ivan Nenada, în 1526-1527, la epoca lui Zapolya şi Martinuzzi. Autorul - fiu de mic negustor din Sirmiu, ajuns în cele din urmă la curtea lui Ioan Zapolya, unde şi-a scris memoriile - arată oarecare simpatie faţă de cele două răscoale ţărăneşti. În dezacord cu nobilimea şi clerul înalt catolic, ca şi cu alţi cronicari ai vremii care scriau de pe poziţiile clasei feudale, el se simte mai aproape de poporul oropsit, a cărui luptă împotriva exploatării o leagă de lupta împotriva pericolului otoman.

Cultura umanistă

Începuturile relaţiilor capitaliste de producţie în Italia au determinat formarea în această ţară - mai de vreme decât în alte părţi - a unei burghezii, născută în sânul orânduirii feudale. În lupta împotriva feudalismului şi pentru întărirea propriei sale baze economice, tânăra burghezie italiană şi-a creat o ideologie specifică, care poartă numele de umanism. Cu toate limitele sale de clasă, acest umanism, expresie a unei clase în ascensiune, a reprezentat un mare pas înainte faţă de ideologia feudală, dominată de biserică.

Cultura noii epoci - a renaşterii - al cărei conţinut ideologic este umanismul, e o cultură laică, încrezătoare în forţele omului şi urmărind dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane. Ea opune idealului ascetic al culturii feudale eclesiastice dragostea de viaţă şi pasiunea cunoaşterii. Ea se adresează culturii antice ca la un îndreptar, tocmai pentru că era o cultură laică, având omul în centrul preocupărilor ei.

La început, luptând împotriva feudalismului, burghezia italiană a vorbit în numele întregului popor oprimat. După ce însă şi-a stabilit locul propriu în cadrul feudalismului, a acţionat numai în interesul ei. După cucerirea în parte a puterii, în veacul al XV-lea, ea s-a despărţit de aliaţii săi de odinioară. Limba noii culturi a devenit latina, neînţeleasă de masele populare, dar o latină incomparabil superioară aceleia folosite înainte. Umanismul veacului al XV-lea este cultura burgheziei bogate, a învăţaţilor, a cancelariilor şi a curţilor princiare. Totuşi, umanismul a avut şi în această epocă aristocratică unele caracteristici progresiste. A afirmat că baza adevăratei nobleţe nu o formează naşterea şi averea, ci aptitudinile înnăscute şi cultura, şi a luptat împotriva bisericii, pentru libertatea gândirii şi a cercetărilor ştiinţifice.

Dezvoltarea generală a societăţii a determinat şi în alte ţări transformări importante pe tărâmul culturii. Curentele noi care se formează în sânul culturii feudale au preluat numeroase elemente din cultura mai înaintată a Italiei. Caracterul acestor împrumuturi şi capacitatea de prelucrare a lor a depins, însă, de gradul atins de fiecare ţară în dezvoltarea sa social-economică. De aceea, cultura umanistă, larg extinsă în Europa, prezintă aspecte diferite, după regiuni.

În Transilvania - ţară lipsită în acea vreme de o burghezie - noua cultură umanistă s-a dezvoltat mai întâi în cadrul curţilor episcopale, ca o formă de cultură a nobilimii, şi numai apoi în mediul oraşelor. Acest început explică şi caracterul foarte îngust al umanismului transilvănean. Critica împotriva feudalismului şi a abuzurilor bisericii catolice e cu totul lipsită de curaj. Umanismul transilvănean nici nu-şi punea problema contradicţiilor dintre religie (religio) şi ştiinţă (doctrina), ci se mulţumea cu o atitudine de compromis, pe care o propagau neo-platonicienii, sub forma cunoscutei docta pietas. Creatorii umanismului transilvănean fiind în primul rând oamenii instruiţi de la curte şi din cancelarii, latura burgheză a programului noii culturi a fost puţin fructificată aci.

Pentru împrejurările din Transilvania, e caracteristic faptul că genurile preferate ale umanismului au rămas scrierile literare şi politice: oratoria, scrierile polemice cu subiect politic şi, mai ales, scrierile istorice. Ca semn al răspândirii umanismului trebuie să menţionăm şi colecţionarea monumentelor arheologice (statui, inscripţii, monede etc.), a obiectelor de artă şi a cărţilor ce răspândeau noua cultură.

Oricât de modeste au fost schimbările produse în cultura Transilvaniei în comparaţie cu acelea aduse de umanism în alte ţări, nu se poate nega, totuşi, că apariţia umanismului a fost piatra de hotar între perioada mai veche din istoria culturii feudale şi noul ritm creator de la jumătatea veacului al XV-lea încoace. Importanţa umanismului transilvănean constă în faptul că a dat un conţinut în mare măsură laic culturii întregii pături instruite, deschizând prima breşă în cultura bisericească. El a contribuit astfel la pregătirea drumului Reformei, care a dat o lovitură puternică culturii feudale învechite.

În cadrul umanismului transilvănean deosebim două curente, după cum acesta este purtătorul de cuvânt al puterii centrale şi al nobilimii, sau al orăşenimii : varianta de curte sau de cancelarie şi o variantă orăşenească. Reprezentanţii umanismului de curte au fost demnitarii înalţi, secretarii şi arhiviştii instruiţi din jurul cancelariilor curţii, care, înainte de reformă, erau de cele mai multe ori clerici.

Ei s-au situat pe poziţia clasei dominante, chiar dacă nu erau de origine nobilă. Reprezentanţii umanismului orăşenesc au fost elementele instruite şi bogate ale orăşenimii, apoi profesorii şcolilor superioare, dascălii şi preoţii protestanţi. Deşi atitudinea acestora faţă de elementele plebeene era negativă, în faţa nobilimii au ştiut, totuşi, să susţină punctul de vedere al păturii orăşeneşti Înstărite.

Dintre centrele umaniste din Transilvania, cel mai vechi a fost acela de la curtea episcopală din Oradea. Începând cu episcopatul lui Andrei Şcolari (1409-1426), o mică colonie de italieni, mai ales florentini, răspândesc aici noile idei. O contribuţie importantă la dezvoltarea umanismului în Transilvania a adus Ioan Vitez, în vremea prepoziturii şi apoi a episcopatului său (1440-1465).

Cultura sa întinsă, preocupările sale ştiinţifice şi interesul său pentru muzică, precum şi curtea sa plină de fast, au atras pe mulţi reprezentanţi străini ai noului curent cultural. Vitez a cultivat şi ştiinţele naturii şi a înfiinţat la Oradea un observator astronomic. Preocupările sale filologice reies din emendaţiile pe care le-a lăsat pe unele codice din bogata sa bibliotecă. Curtea episcopală din Oradea a rămas şi după moartea lui Vitez un centru important al umanismului, în continue legături cu cultura umanistă din Italia.

Un centru al culturii umaniste şi al renaşterii artistice a fost şi curtea episcopală din Alba Iulia. Începuturile acestui centru datează din vremea episcopului Ladislau Gereb (1475-1501), nepotul lui Matei Corvin, care făcuse studii la Ferrara, iar momentul cel mai important e reprezentat de formarea cercului umanist din vremea episcopului Francisc Vârdai (1514-1524).

Tradiţia umanistă reprezentată de acest centru va fi apoi preluată de curtea principilor Transilvaniei. Pentru cercul umanist de la Alba Iulia e caracteristic interesul arătat faţă de inscripţiile romane şi de alte monumente ale antichităţii. Astfel, canonicul Ioan Megyericsei a adunat şi a studiat inscripţiile romane aflătoare în ţară, iar pavilioanele grădinii sale din Alba Iulia le-a împodobit cu pietre, inscripţii şi sculpturi antice.

Din grupul umaniştilor de la Alba Iulia au făcut parte: Ioan Lazoi, un poet care imita modelele antice, priceput şi în matematici, apoi umanistul Adrian Wolphardus, care studiase la Viena şi în Italia, editorul versurilor lui Janus Pannonius, Toma Pelei, Anton Verancsics etc. Ştefan Taurinus (Stierochsel), venit în Transilvania din Olomouc, a lăsat o operă intitulată Stauromachia, povestire în versuri privind răscoala ţărănească de sub conducerea lui Gheorghe Doja, scrisă de pe poziţiile clasei dominante, dar din care nu lipsesc, totuşi, şi unele critici la adresa feudalilor.

De aceste centre culturale se leagă şi contribuţia unor umanişti de origine românească, ajunşi în rândurile clerului înalt catolic. Din generaţia care a premers lui Nicolae Olahus - cel mai mare dintre aceştia - sunt de amintit Filip More de Ciula (1470-1526), originar dintr-o familie de cnezi din Hunedoara, cel dintâi reprezentant diplomatic al Ungariei la Veneţia, şi Martin Hacius (a cărui familie era originară din Haţeg), prepozit de Oradea, pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Despre legăturile acestuia din urmă cu Italia şi despre preocupările lui neoplatoniciene şi de iubitor al ştiinţelor naturii fac dovadă unele cărţi rămase din bogata sa bibliotecă.

Cel mai reprezentativ dintre ei a fost însă Nicolae Olahus (1493-1568), originar dintr-o familie din Ţara Românească, refugiată în Transilvania. Copilăria şi-a petrecut-o la Sibiu şi la Orăştie, unde tatăl său a fost jude regesc, iar şcoala a urmat-o la Oradea, centru umanist cu renume pe atunci. Îmbrăţişând cariera preoţească, Nicolae Olahus a ajuns secretarul reginei Maria, văduva regelui Ludovic al II-lea, pe care a însoţit-o în Ţările de Jos, stabilindu-se la Bruxelles, unde a rămas până în 1538. Legăturile lui întinse cu oamenii de cultură ai vremii sunt dovedite de corespondenţa sa cu umanişti belgieni, germani, spanioli, danezi şi italieni. Din corespondenţa sa cu Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori, din care reiese preţuirea deosebită a celui mai mare umanist al vremii pentru Nicolae Olahus.

Înapoiat din Ţările de Jos, Olahus a urcat cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice, ajungând, în 1553, arhiepiscop primat de Strigoniu şi, în 1562, regent al Ungariei, ca locţiitor al împăratului Ferdinand I. Olahus a scris mai multe epitafe la moartea lui Erasmus (1536) şi alte versuri în limba latină. Tot la Bruxelles a alcătuit, în 1536, şi scrierea sa istorică intitulată Hungaria, în care se vorbeşte despre originea romană a poporului român şi se dau ştiri istorice, geografice şi etnografice despre Ungaria, Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Banat. Tot el a scris şi un Chronicon, în care se cuprind evenimentele timpului său, de la Matei Corvin până la Ferdinand I.

Cele mai vechi rădăcini ale umanismului transilvănean se ridică, deci, până la centrele episcopale, în jurul cărora s-au grupat elementele cele mai culte ale clerului. În interiorul acestor centre închise de preoţi-funcţionari laicizaţi, erau permise o seamă de idei libere, pe care biserica nu le-ar fi admis maselor mai largi. Astfel s-au putut întări elementele laice ale noii culturi, chiar în cadrul bisericii.

Laicii instruiţi, tot mai numeroşi, au preluat şi au dezvoltat aceste elemente. Despre schimbările petrecute în sânul păturii culte laice ne vorbeşte cazul lui Toma Draghi, originar din comitatul Dobâca, mare dregător judecătoresc al regelui (prin anii 1486-1489) şi unul din primii laici care au îndeplinit misiuni diplomatice în străinătate. Draghi a cultivat oratoria umanistă în limba maghiară, luând parte şi la redactarea unei cărţi de legi, în 1486. El a îndeplinit astfel activităţi pentru care în trecut pregătirea necesară o aveau aproape exclusiv numai clericii.

Începând din veacul al XVI-lea, un rol tot mai însemnat au jucat elementele ridicate din mediul oraşelor, care dau umanismului un aspect nou, reflectând poziţia de clasă şi interesele păturilor înstărite orăşeneşti. E semnificativ în această privinţă faptul că, în primele decenii ale veacului al XVI-lea, exista o bibliotecă într-un orăşel ca Aiudul şi că în ea se aflau elegiile lui Janus Panno-nius, importante realizări poetice ale umanismului maghiar.

Participarea orăşenimii la cultura umanistă s-a intensificat în aceste decenii mai ales în oraşele mari şi bogate, în fruntea cărora se găsea Braşovul. Dacă înainte elementele cele mai culte din oraşele cu populaţie săsească - Iacob Piso din Mediaş, George Reichersdorffer din Sibiu - erau atrase de centrele umaniste din străinătate (Buda, Viena), în deceniul patru al veacului al XVI-lea s-au creat şi în oraşele din Transilvania, şi mai ales la Braşov, condiţiile necesare dezvoltării umanismului.

Deschizătorul de drum a fost Ioan Honterus (1498-1549), figură de seamă a umanismului transilvănean. Honterus era originar din Braşov, din mediul orăşenimii înstărite. A urmat studiile la universitatea din Viena şi a trăit apoi mai multă vreme la Cracovia şi la Basel, unde a stabilit legături trainice cu numeroşi umanişti, primind îndemnuri hotărâtoare pentru activitatea lui ştiinţifică.

În anul 1530, a publicat la Cracovia prima ediţie a unei descrieri a lumii, în proză, apărută apoi într-o ediţie versificată la Braşov, în 1541, şi la Zurich, în 1546, care a fost până în veacul al XVII-lea cel mai folosit manual de geografie şi astronomie în Germania şi în sud-estul Europei. În anul 1532, a apărut la Basel harta Transilvaniei, cu gravuri în lemn executate de el.

Reîntors în patrie, în 1533, Honterus şi-a îndreptat activitatea îndeosebi spre reorganizarea şcolilor din Braşov, pe baza acelor Constitutiones Scholae Coronensis din 1543, adaptate de el după normele şcolii umaniste din Nurnberg. Şcoala reorganizată din Braşov a avut ca prim conducător pe eruditul umanist braşovean Valentin Wagner, care a introdus matricola şcolară, în anul 1544, cea mai veche matricolă din sud-estul european. Şcoala a fost înzestrată cu o bibliotecă însemnată, unde s-au adunat în curând cărţi şi manuscrise din vestita bibliotecă a regelui Matei Corvin din Buda, precum şi din mănăstirile Moldovei şi ale Ţării Româneşti.

Pentru a satisface în primul rând necesităţile didactice, Honterus a înfiinţat, pe la 1535, la Braşov o tipografie, unde a tipărit numeroase cărţi didactice: câte o gramatică latină şi greacă, culegeri din scriitorii romani şi greci, ca Aristotel, Cicero, Quintilian, Cato, Seneca etc. Ca om de ştiinţă, Honterus s-a distins, între altele, prin editarea unui manuscris al lui Nilus, descoperit de el într-o bibliotecă din Ţara Românească.

Concomitent cu activitatea literară şi didactică a lui Honterus, s-a desfăşurat şi aceea a elevului şi continuatorului său Valentin Wagner (circa 1510-1557). Originar tot din Braşov, acesta a fost unul din cei mai de seamă elenişti ai timpului său. Numele lui s-a făcut cunoscut şi prin editarea a 16 gravuri după „Dansul morţii” de Hans Holbein, însoţite fiecare de versuri originale.

El a avut legături cu patriarhia de Constantinopol şi a încercat prin unele publicaţii să propage luteranismul între negustorii români şi greci din Braşov. Pe această linie se situează şi tipărirea unui catehism luteran în limba română, efectuată prin îngrijirea sfatului oraşului Sibiu, în anul 1544. Astfel, în formele pe care le-a căpătat în mediul orăşenesc, umanismul a fost unul din factorii pregătitori ai activităţii literare în limba maternă la români, maghiari şi saşi.

Începuturile literaturii în limba maternă

Odată cu începuturile instruirii elementelor laice, precum şi cu întărirea curentelor antifeudale, s-a ajuns - mai întâi în mod sporadic, apoi din ce în ce mai des - la întrebuinţarea în scris a limbii materne. În acest domeniu, epoca dinainte de mijlocul veacului al XVI-lea reprezintă o etapă pregătitoare pentru folosirea limbii materne în exprimarea literară. Adaptarea limbii vorbite la necesităţile scrisului s-a făcut fie prin unele scrisori şi acte diplomatice, redactate în limba maternă, fie prin unele încercări literare.

Folosirea limbii româneşti, în actele transilvănene, se constată începând de la sfârşitul veacului al XV-lea, după cum reiese din socotelile oraşului Sibiu. Întrebuinţarea limbii materne la populaţia săsească a început pe la sfârşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui următor, pentru ca, la mijlocul veacului al XVI-lea, limba latină să fie înlăturată şi din documentele oficiale. Scrierea actelor în limba maghiară a început numai pe la sfârşitul veacului al XV-lea, dar ea s-a generalizat, de asemenea, către mijlocul veacului următor.

În scrierile literare, folosirea limbii materne are rădăcini mai vechi, dar o evoluţie mai lentă, ea ajungând la biruinţă, atât în ce priveşte scrierile religioase, cât şi cele laice, numai pe la mijlocul veacului al XVI-lea. Primele traduceri au fost acelea ale unor texte ajutătoare, în care rugăciunile, predicile şi alte cuvântări în limba latină au fost tălmăcite şi pe înţelesul poporului.

Dezvoltarea literaturii religioase în limba maternă a fost însă în general mult îngrădită de biserică. De aceea evoluţia ei e legată de diferite mişcări antifeudale şi de unele curente care se abăteau de la linia oficială a bisericii. Toate aceste mişcări nu s-au putut lipsi, în răspândirea ideologiei lor, de textele scrise şi mai ales de cele scrise în limba maternă, înţelese de mase. De aceea ele au devenit în Transilvania - ca, de altfel, şi în alte părţi ale Europei - mijloacele principale de răspândire a literaturii în limba maternă.

Dintre mişcările antifeudale îmbrăcate în haină religioasă, cea mai importantă a fost husitismul. Ideile husite au pătruns mai întâi în mijlocul locuitorilor oraşelor, în urma contactelor nemijlocite dintre Boemia şi Transilvania, constatate de la 1420 înainte. Husiţii îşi fundamentau învăţătura religioasă şi planurile de organizare socială pe biblie, a cărei traducere apărea, deci, necesară pentru propaganda pe care o urmăreau.

Traducerea în întregime a bibliei, în limba maghiară, a fost terminată de predicatorii husiţi, fugiţi de teama inchiziţiei în Moldova, pe la 1430. O copie a acesteia, făcută la Trotuş, în 1466, s-a păstrat până în zilele noastre. Tot sub influenţă husită s-a născut ciclul de cântece cunoscut sub numele de „cantilenae”, alcătuit din cântece religioase în limba maghiară, dar şi din satire usturătoare la adresa preoţilor.

Deşi înfrânt, husitismul a exercitat o influenţă binefăcătoare asupra culturii scrise din Transilvania şi a silit biserica la concesii în ce priveşte folosirea limbii materne. Aşa se explică, de pildă, faptul că, pe la mijlocul veacului al XV-lea, pe teritoriul episcopiei catolice a Transilvaniei a devenit obicei ca slujbele botezului, cununiei, cuminecăturii etc. să se facă în limba vorbită de popor; episcopul Gereb a consfinţit acest obicei prin publicarea unui Molitvelnic în limba maghiară, la 1478. Influenţa husită asupra scrisului în limba maghiară se poate observa, de altfel, şi în evoluţia ortografiei acestei limbi.

Pentru a zădărnici acţiunea mişcărilor antifeudale îmbrăcate în haină religioasă, în cursul veacului al XV-lea, s-a creat o nouă literatură religioasă, urmărind păstrarea credincioşilor în sânul bisericii. De aceea, încă de la sfârşitul acestui veac şi începutul veacului al XVI-lea, această literatură era scrisă în cea mai mare parte în limba maternă.

Deşi produsele ei nu au fost opere originale, ci traduceri servile ale unor texte latine, ele au contribuit totuşi la transformarea limbii vorbite în limbă literară. Literatura laică a înflorit în primul rând la curtea voievozilor Transilvaniei şi la acelea ale puternicilor castelani ai cetăţilor. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, genurile preferate ale acestei literaturi în limba maternă au fost romanele cavalereşti despre războiul troian, despre Alexandru Macedon, cântecele eroice şi poezia de dragoste cavalerească.

În a doua jumătate a acestui veac, găsim între primele scrieri în limba germană şi naraţiunea în proză a unui sas despre Vlad Ţepeş, redactată pe la 1462. Pe lângă formarea treptată a limbii literare, către mijlocul veacului al XVI-lea se ajunge şi la conştiinţa limpede a faptului că limba maternă e tot atât de potrivită pentru crearea unei literaturi de înalt nivel artistic, ca şi limba latină folosită până atunci.

Un rol important în trezirea interesului pentru valoarea limbii materne a avut Ioan Sylvester (1504-1555), fiu de iobag din Seini, care a făcut studii la Cracovia şi Viena. Acesta, înainte de a începe traducerea textului bibliei, a închinat cercetări valoroase structurii limbii maghiare. Gramatica sa, apărută în 1539, poate fi privită ca prima încercare de studiu sistematic al acestei limbi. Sylvester se deosebeşte de umaniştii din epoca precedentă şi prin faptul că operele sale nu se adresează numai unui cerc restrâns de învăţaţi sau numai unei singure clase, ci poporului. De aceea, în răspândirea lor, s-a şi folosit de marea invenţie tehnică a vremii, tiparul.

Începuturile literaturii scrise în limba română

Începuturile scrisului în limba română constituie unul dintre momentele cele mai însemnate din istoria culturii în România. Istoriografia şi lingvistica burgheză, în general, le-au explicat numai pe baza influenţelor externe religioase: propaganda husită, catolică sau luterană. Totuşi, o asemenea schimbare nu poate fi cauzată decât de împrejurările interne. De altfel, nici introducerea limbii române în biserică în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea, nici ridicarea limbii poporului la rangul de limbă literară în alte ţări, nu se explică prin influenţe externe, ci tot prin evoluţia internă a societăţii.

Înlăturarea limbii slavone, limba cultă a stăpânilor feudali, şi înlocuirea ei cu limba poporului au fost pretutindeni rezultatul luptei maselor populare împotriva claselor dominante şi a bisericii, care au fost silite să accepte ca limbă literară limba vorbită de popor. Apare astfel în evidenţă rolul luptei de clasă în dezvoltarea culturii feudale. Trecerea de la limba slavonă la cea română este în general urmarea ridicării la cultură a unor pături sociale mai largi: mica boierime şi orăşenimea. Anumite împrejurări speciale şi locale au grăbit acest fenomen în unele regiuni, în special în Maramureş.

Primele texte româneşti sunt aşa-numitele scrieri rotacizante: Codicele Voroneţean (fragmente din Apostol), Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi. Limba acestor scrieri este caracterizată prin fenomenul rotacismului (transformarea lui n inter vocalic în r) şi prin numărul însemnat de cuvinte de origine maghiară şi rusă apuseană folosite de traducătorul lor din limba slavă în româneşte. Aceste caracteristici fixează locul unde s-au făcut traducerile: nordul Transilvaniei şi Maramureşul, unde limba română a prezentat mai multă vreme aceste particularităţi ale graiului.

În privinţa epocii în care s-au făcut aceste traduceri, unele indicaţii ne îndreaptă spre sfârşitul secolului al XV-lea sau primii ani ai secolului al XVI-lea. Astfel, filigrana hârtiei Psaltirii Hurmuzachi, ancora veneţiană, datează din 1501. În Psaltirea Scheiană se află o criptogramă, care provine din originalul copiat în acest manuscris, şi cuprinde data 7023, adică 1514-1515.

Ceva mai înainte de această vreme trebuie să căutăm deci începuturile curentului de traduceri în româneşte. Indicaţiile smintite concordă cu studiul limbii textelor rotacizante. Fenomenele specifice de limbă aflătoare în ele se găsesc atât în limba română din veacul al XVI-lea, cât şi în cea de la sfârşitul veacului al XV-lea (pe care o cunoaştem din românismele aflate în documentele slave) şi care nu se deosebea decât prea puţin de cea din veacul următor.

Dacă răspândirea în Transilvania a husitismului - care propovăduia folosirea liturghiei în limba poporului - a putut pregăti un teren favorabil în această direcţie, la baza începuturilor scrisului în limba poporului stau, totuşi, în chip necesar, împrejurările interne. Trebuie deci să căutăm în istoria Maramureşului de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul celui uimitor fenomene de istorie social-politică în stare să explice începutul folosirii limbii române în scrieri cu caracter religios. Faţă de celelalte regiuni ale Transilvaniei, Maramureşul prezenta, în acea epocă, unele deosebiri sociale şi politice. Locuitorii săi mai trăiau încă în obşti săteşti, dar o mare parte din moşii era stăpânită de o mică nobilime, care se bucura de privilegii şi avea cete proprii de caste.

În timpul luptelor Ungariei cu turcii, se ridică dintre aceşti nobili familia Dragoşeştilor; doi fraţi din această familie, Drag şi Ealiţă, deţineau demnitatea de voievozi ai românilor din Maramureş, în veacul al XV-lea, această familie a căpătat întinse domenii, cu sate şi oraşe în Transilvania de nord, şi a întreţinut legături strânse cu Moldova.

Mica nobilime maramureşeană a intrat sub patronajul acestei familii, care s-a extins şi asupra bisericii ortodoxe, cu cele circa 15 mănăstiri româneşti, stăpânite de nobili. Aceste mănăstiri erau centre de cultură feudală bisericească, în special cea de la Peri, fundaţia fraţilor Drag şi Baliţă. Mănăstirile posedau averi mari, moşii şi venituri feudale. Mănăstirea Peri depindea direct de patriarhia de Constantinopol şi căpătase de la acest scaun autoritate asupra tuturor bisericilor româneşti din Marrmureş şi nordul Transilvaniei, regiune care se afla sub influenţa familiilor Dragoşeştilor; se constituise astfel o autonomie bisericească românească cu caracter feudal.

În anii 1488-1490, episcopia ruteană de Muncaci a căutat să-şi extindă autoritatea asupra bisericii româneşti din Maramureş şi să beneficieze de veniturile acesteia. Dar nobilimea maramureşeană se ridică în apărarea privilegiilor ei. Pe baza privilegiului patriarhal şi cu sprijinul familiei Dragfi (urmaşii lui Drag), maramureşenii obţin, în 1494, recunoaşterea independenţei bisericii lor faţă de episcopia de Muncaci. Începe astfel o lungă luptă între nobilimea maramureşeană şi această episcopie; regele Ungariei cheamă la judecată cele două părţi şi emite succesiv diplome, când în favoarea unuia, când a celuilalt dintre adversari.

În cele din urmă, în 1498, izbânda rămâne a nobililor români, ocrotiţi de familia Dragfi, Bartolomeu Dragfi, cuscrul lui Ştefan cel Mare, fiind, în această vreme, voievod al Transilvaniei. Aceste împrejurări din istoria Maramureşului explică introducerea limbii române în cărţile bisericeşti. În timpul luptei micii nobilimi maramureşene pentru autonomia bisericii, deci între 1490 şi 1500, s-au făcut primele traduceri româneşti în mănăstirile din Maramureş. Aceste traduceri constituiau o manifestare de autonomie şi, în acelaşi timp, răspundeau unei necesităţi care se va manifesta în cursul veacului al XVI-lea în sânul întregii societăţi româneşti.

Pe de altă parte, familia Dragfi trecuse la catolicism şi obţinuse de la rege - prin diploma din 1494 - punerea bisericii române din Maramureş sub protecţia episcopiei catolice a Transilvaniei. Astfel se explică şi prezenţa în simbolul credinţei din Psaltirea Scheiană a dogmei catolice despre derivarea sfântului duh „şi de la fiul”. Fireşte, catolicismul nu a îndemnat pe români să traducă scrierile bisericeşti în limba vorbită de popor, dar a tolerat acest lucru, biserica din Maramureş fiind o biserică de tip feudal, aflată sub stăpânirea nobilimii locale şi bucurându-se de autonomie faţă de episcopate.

Lexicul textelor maramureşene reflectă o societate feudală cu puternice resturi ale obştilor săteşti. Astfel, în privinţa terminologiei sociale, cuvintele gint, ginture (în Psaltirea Scheiană şi în Codiceie Voroneţean), în sens de neam, sunt termeni care vor fi înlocuiţi în tipăriturile lui Coresi cu acela de rude. Giudeţul este în Psaltirea Hurmuzachi cârmuitorul şi judecătorul domeniului feudal (dar în Psaltirea Scheiană apar şi boiarii).

Ocina este stăpânirea pământului cu drept ereditar şi textele vechi rotacizante au pe lângă acest termen şi cuvintele derivate, formând o terminologie specifică pentru moştenirea pământului în acea regiune: ocinătoare (moştenire), a ocina (a moşteni); Psaltirea Hurmuzachi în loc de ocină are parte, cuvânt care reflectă stăpânirea în devălmăşie a pământului; agrele sunt şi ele părţi de moşie.

Expresiei „nu cu sila” din Biblia românească din 1688, îi corespunde în Codicele Voroneţean: „nu cu vamă”, căci pentru aceşti oameni vama feudală (dijma) este forma specifică a silniciei. Şerb înseamnă şi rob şi slugă; textele maramureşene nu cunosc nici pe iobag, nici pe vecin. În Psaltirea Scheiană lipseşte termenul domn (sânt însă doamnă, a domni). Domn în Psaltirea lui Coresi înseamnă stăpân, corespunzând cu giudeţul din Psaltirea Hurmuzachi. Există însă cnezul (Psaltirea Hurmuzachi), egal cu giudeţul, deci micul stăpân feudal local. Mişelul, supusul, îi datorează credinţă; cel ce calcă legământul feudal este hiclean, necredincios.

Aşadar, împrejurările speciale ale societăţii maramureşene de la sfârşitul secolului al XV-lea - lupta micii nobilimi pentru autonomia bisericii din Maramureş, luptă sprijinită de marii feudali din familia Dragfi - au prilejuit cele dintâi traduceri de texte religioase în limba română. Cărţile traduse aici în româneşte înainte de reforma lui Luther au trecut, în veacul al XVI-lea, în Transilvania de sud, unde au fost folosite la tipărituri, apoi şi în Moldova şi Ţara Românească.

Scrierea în limba poporului s-a răspândit însă, independent de traducerea cărţilor bisericeşti, şi în alte părţi ale teritoriului locuit de români. La scurt interval după aceste traduceri, scrisul în limba română se răspândeşte atât în Transilvania, cât şi în Ţara Românească şi Moldova, luând forma unui fenomen cultural general românesc şi care poate fi explicat numai prin dezvoltarea societăţii româneşti în acea epocă. Aceasta înseamnă că cele petrecute în Maramureş nu sunt un fenomen izolat, ci corespund unui anume moment din dezvoltarea societăţii româneşti în genere.

Începuturile tiparului

Un pas decisiv în ceea ce priveşte răspândirea culturii pe o scara larga s-a tăcut şi in Transilvania o dată cu introducerea tiparului. Cărţile tipărite s-au difuzat de timpuriu în Transilvania - chiar înainte de a exista aci tipografii - prin studenţii întorşi de la universităţile din străinătate şi prin negustori. Între cărţile aduse din Apus au fost, de la început, într-un mare număr de exemplare clasicii greci şi latini, apoi cărţi de matematică, de medicină etc. Cu aceste cărţi şi cu acelea care începuseră să se tipărească în Transilvania, umanismul a făcut progrese însemnate.

În Transilvania, tipografia îşi are începuturile se pare la Sibiu, în 1530, cu aproape un sfert de veac după prima tipăritură din Ţara Românească. Cartea germană - un tratat despre ciumă - tipărită la Sibiu de Sebastian Pauschner în anul amintit, nu s-a păstrat, dar dintr-o copie din veacul al XVII-lea aflăm titlul şi celelalte date de pe coperta cărţii, precum şi numele tipografului, sasul Luca Trapoldner. Probabil că în tipografia lui a apărut şi Catehismul românesc din 1544, care e prima carte tipărită în limba română. Cartea aceasta nu s-a păstrat nici ea, însă există suficiente dovezi că a existat.

Soarta ulterioară a tipografiei sibiene e nelămurită; probabil a trecut în grija sfatului oraşului, pentru a avea apoi o activitate însemnată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. De un renume deosebit s-a bucurat însă, în prima jumătate a veacului al XVI-lea, tipografia întemeiată de Ioan Honterus la Braşov, care, între 1535 şi 1549, cât a lucrat sub conducerea întemeietorului, a tipărit nu mai puţin de 37 cărţi, în limbile latină, greacă şi germană.

Deşi poartă, în cea mai mare parte, pecetea unor limbi străine - latina şi slava - cultura din Transilvania a reuşit să realizeze, până la mijlocul veacului al XVI-lea, progrese importante. Alături de cultura populară - exprimată oral prin cântece, legende etc., de un deosebit interes social şi literar şi cu trăsături comune pentru întreg poporul asuprit - cultura scrisă a clasei dominante s-a înnoit şi a progresat treptat, ca o consecinţă a transformărilor petrecute în sânul societăţii din Transilvania - prin biruinţa culturii orăşeneşti, prin pătrunderea umanismului, prin începuturile istoriografiei, ale tiparului şi, mai ales, prin primele scrieri în limba maternă.

Check Also

Protectoratul religios şi identitatea culturală în Europa

Lumea creştină s-a aflat sub protectoratul Bisericii încă de la oficializarea creştinismului în secolul al …

Cultura „amforelor sferice”

Descoperirile făcute între 1955-1958 în Moldova, ca cele de la Piatra Neamţ, Dolheştii Mari (lângă …

Înfiinţarea regimentelor de graniţă în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Proiectul generalului Buccow Din mişcările din urmă şi rezultatele lor, regimul a putut trage concluzia …

Dieta Transilvaniei din 1846-1847

În faţa societăţii transilvane stăteau sarcini foarte importante. Trebuia desfiinţată iobăgia, împreună cu toate sarcinile …

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive este cunoscută în Transilvania din numeroase locuri, mai …