Cultura în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Creşterea exploatării feudale, agravarea contradicţiilor de clasă şi transformările social-politice şi-au pus pecetea asupra dezvoltării vieţii culturale din Transilvania în veacul al XVIII-lea. Stăpânirea Habsburgilor sprijină puternic biserica romano-catolică în lupta dusă de aceasta împotriva confesiunilor necatolice. Numeroase cărţi, tipărite cu sprijinul regimului austriac, propagă ideologia bisericii romane. Spre deosebire de scrierile pătrunse de ideologia catolică, celelalte opere care iau naştere acum în Transilvania se răspândesc de obicei în manuscris, în copii manuscrise au circulat, în primii ani ai secolului al XVIII-lea, versurile închinate răscoalei curuţilor, iar mai târziu traducerile făcute din literatura luministă.

Învăţământul

Sprijinită de căpeteniile bisericii romane, Curtea vieneză, considerând religia catolică drept un instrument de consolidare a dominaţiei sale în Transilvania, a luat o serie de măsuri menite să facă din şcoală un instrument al politicii de catolicizare forţată. În acelaşi scop a fost extins şi întărit învăţământul în limba latină, s-au creat burse, mai ales pentru copiii de preoţi greco-catolici, la colegiile din Tirnavia, Viena (Pazmaneum şi Sf. Barbara) şi Roma (De propaganda fide), s-a încurajat frecventarea gimnaziilor catolice din Cluj, Sibiu, Alba Iulia, Târgu Mureş, Bistriţa, Odorhei, Oradea, Baia Mare etc. şi s-au înfiinţat numeroase şcoli elementare pe teritoriul regimentelor româneşti de graniţă (Năsăud, Făgăraş, Banat).

Dornici de cultură, românii bat la porţile fiecărui institut de învăţământ dispus să-i primească. Numai la Bistriţa, în gimnaziul „latino-catolic”, au învăţat între 1729 şi 1779 peste 565 fii de nobili, de preoţi, de militari, de negustori şi chiar de ţărani liberi, iobagi şi jeleri. În matricolele şcolare întâlnim deseori numele unor tineri care vor juca un rol de seamă în viaţa politică şi culturală a Transilvaniei: Inochentie Micu, Grigore Maior, Gherontie Cotore, Petru Pavel Aron, Petre Dobra, Alexie Mureşan, Ştefan Costa, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi alţii.

În ceea ce priveşte conţinutul învăţământului, el era în multe privinţe învechit în raport cu nevoile reale ale societăţii. Şcoala se găsea în bună parte în mâinile unor ordine călugăreşti, care slujeau interesele stăpânirii şi implicit pe ale bisericii. Astfel, Universitatea din Cluj, reorganizată în 1698, funcţiona pe baza unui regulament elaborat de iezuiţi în 1599 (Ratio atque Institutio Studiorum Societatis Jesu) şi, drept urmare, pe primul plan se aflau studiul teologiei şi al retoricii. Lecţiile de ştiinţe ale naturii care constituiau un element de progres în învăţământ erau folosite şi ele pentru a se combate orice idee contrară dominaţiei feudale, învăţăturilor bisericeşti şi absolutismului monarhic.

Ştiinţele naturii cunosc totuşi o relativă dezvoltare. La progresul lor au contribuit atât unii învăţaţi transilvăneni care-şi făcuseră studiile în universităţile protestante din Occident, cât şi oameni de ştiinţă străini, chemaţi să predea în Transilvania. Dintre aceştia din urmă, merită a fi amintit iezuitul Maximilian Hell (1720-1792), astronom de renume mondial, care a fost câtva timp profesor al universităţii clujene. Politica şcolară oficială a stârnit nemulţumiri şi împotrivirea unor spirite clarvăzătoare din rândurile cărturărimii româneşti, maghiare şi săseşti.

Aşa au fost Marcus Fronius, care, influenţat de Komensky, a scris Consilium de schola (1705), Martin Felmer, câţiva profesori de la colegiul reformat din Aiud, propagatori ai cartezianismului şi făuritori ai planului de a se întemeia o universitate săsească (1761 - 1764), Inochentie Micu şi Petru Pavel Aron, prin silinţele cărora s-au deschis la Blaj în 1754, pentru a răspunde „aşteptării neamului” şi „lipsăi beserecii”, o şcoală elementară („de obşte”), un gimnaziu, în care se preda în latineşte, şi un seminar teologic.

În toamna anului 1755, profesorul Gr. Maior şi învăţătorii Vasile Neagoe-Orbul şi Zaharia au ales „e schola latina et valachica quidam majores et minores studioşi”, pregătindu-l pentru un „exercitium” de teatru, o variantă schematică a dramei populare Irozii. Exerciţiul a fost jucat de 13 diletanţi, în decembrie 1755 şi ianuarie 1756, la Blaj, Sebeş, Alba Iulia, Vinţu de Jos, Cut şi în alte locuri. Fapta „extraordinară” din 1755-1756 va fi continuată de Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, piesă reprezentată de elevii blăjeni în 1778 sau 1779.

Convinşi că şcoala trebuie să devină un însemnat factor al propăşirii, cei amintiţi şi susţinătorii lor au militat pentru învăţământul în limba maternă, au cerut statului să se îngrijească de formarea cadrelor didactice, s-au gândit ca şi fetele să se împărtăşească de învăţătură şi au preconizat ideea pregătirii specialitate a tineretului care se consacra meşteşugurilor. Cu rare excepţii, încercările de a apropia şcoala de viaţă s-au lovit de opoziţia forurilor civile şi bisericeşti. Ele vor găsi înţelegere abia către sfârşitul secolului, când necesităţi de ordin economic obligă statul absolutist austriac să procedeze la reorganizarea şi laicizarea învăţământului.

Românii care învăţau la şcolile catolice şi calvine din Transilvania, unde limba de predare era latina, foloseau manuale în această limbă. Pentru elevii şcolilor româneşti s-a simţit însă nevoia alcătuirii unor cărţi didactice în limba română; astfel s-au tipărit: învăţătură… pentru procopseala şcoalelor (Blaj, 1755) şi Bucoavnă pentru deprinderea pruncilor la cetanie (Blaj, 1777).

Pe lângă noţiuni referitoare la religie, bucoavnele mai cuprindeau doar puţine lucruri: alfabetul chirilic sau chirilic şi latin, exerciţii de silabisire, semnele de punctuaţie. Dar tipul acesta de abecedar corespundea din ce în ce mai puţin necesităţilor reale ale învăţământului. Abia în 1777 şi 1781 se tipăreşte la Viena un altfel de manual elementar, Bucvariu pentru pruncii cei rumâneşti. Influenţat de un model austriac, acesta aducea material de lectură de un caracter mai profan (sentinţe filozofice şi povestiri morale), capabil să ajute la dezrădăcinarea superstiţiilor şi laicizarea învăţământului. Bucvariul din 1777 şi 1781 anunţă o etapă nouă în evoluţia literaturii noastre didactice.

Dintre învăţaţii români care au contribuit la opera de luminare prin şcoală şi la emanciparea socială şi naţională a românilor din Transilvania s-au remarcat Inochentie Micu, Petru Pavel Aron, Grigore Maior, Gherontie Cotore, Dimitrie Eustatievici, Mânase (Meletie) Neagoe, popa Iancu din Sâncel, fost student la Kiev, Teodor Ivanovici Iancovici, Constantin Dimitrievici, venit din Romanaţi etc.

Prezenţa lui Dimitrievici şi a altor munteni şi moldoveni care au predat în şcolile din Transilvania arată cât de vii erau legăturile dintre românii de pretutindeni şi în cadrul şcolii. Lupta pentru ridicarea politică a românilor pornită de Inochentie Micu implica şi o luptă pentru ridicarea lor culturală. Descendenţa romană şi continuitatea românilor pe pământul pe care-l locuiau erau menite nu numai să dovedească legitimitatea revendicărilor, dar şi să sublinieze contrastul dintre situaţia înapoiată a românilor transilvăneni şi aceea a înaintaşilor romani.

Gherontie Cotore, de pildă, în Articuluşurile cele de price (manuscris din 1746) dă în vileag starea de decădere a românilor şi îndeamnă poporul să se smulgă din starea de inferioritate: „O amar I Era oarecând şi neamul rumânesc neam vestit şi lăudat, iară acum tară de veste şi de toţi ocărit zace. Era oarecând viteaz şi în război tare, Iară acum fără de putere... Era oarecând înţălept, iară acum încundgiurat de norul neştiinţii. Era de cinste, iară acum de toţi lăpădat... Mainte era minune de să vedea cineva în ţapă, iară acum toate furcile şi ţăpile numai dânşii le străjuiesc... De aceasta să-ţi aduci aminte, o neam oarecând vestit”.

Împrumutând ideea originii romane din Hronicul lui Dimitrie Cantemir, înaintaşii lui S. Micu-Clain, Gheorghe Şincai şi P. Maior s-au folosit de ea în lupta lor politică. Crezul istoric al Şcolii ardelene ne întâmpină, în liniile lui mari, la Inochentie Micu şi Gherontie Cotore.

Istoriografia

Veacul al XVIII-lea cunoaşte o activitate destul de întinsă în domeniul istoriografiei. Unele opere oglindesc ideologia majorităţii covârşitoare a nobilimii maghiare, potrivnică răscoalei antihabsburgice de pe timpul lui Francisc Rakoczi al II-lea (1703-1711), ca, de pildă, scrierile lui Mihail Cserei (1699-1756) şi Petru Apor (1676-1752). În Historia (perioada 1661-1711) şi în Metamorphosis Transilvaniae, întocmite de Cserei şi respectiv de Apor, se întâlnesc, alături de interpretări eronate, şi informaţii preţioase privind vechea istorie a Transilvaniei, ştiri unice din trecutul ţării şi descrierea colorată a unor obiceiuri de altădată. Spre deosebire de Cserei şi de Apor, alţi istorici s-au silit nu numai să strângă mărturiile trecutului, ci să le şi explice altfel decât purtătorii de cuvânt ai aristocraţiei.

Într-o serie de lucrări (Primae Lineae..., Abhandlung von den Ursprung der sachsischen Nation in Siebenburgen, Kurzgefasste historische Nachricht von der Walachischen Volkerschaft und derjenigen Insonderheit…, Brevis Valachorum incolentium historia etc.), Ioan Filstich (1684-1743), Martin Schmeizel (1697-1747), G. Haner (decedat în 1740), G. J. Haner (decedat în 1777), Martin Felmer (1720-1767), Ioan Seivert (1735-1785), Petru Bod (1712-1769) şi alţii au izbutit să lumineze întrucâtva istoria Transilvaniei şi unele aspecte din istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti.

În această ordine s-a distins Ioan Filstich, care a tradus în limba germană o cronică românească anonimă, scrisă în Muntenia, a stat în relaţii cu domnitorul Constantin Mavrocordat, pentru care a redactat Illustratio articulorum quorundam historicorum rem et historiam valachorum concernentium, iar spre sfârşitul vieţii sale a alcătuit Versuch der Geschichte der Walachei. El mărturiseşte că şi-a cules materialul de la preoţi, negustori şi „de la alţi români”, deoarece „cărţile tipărite despre Valahia... în Ungaria şi Polonia.... cuprind multe inexactităţi”.

În ceea ce priveşte istoriografia românească, ea este reprezentată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de Radu Tempea II (1691-1742). Mai întâi preot, apoi protopop, Tempea a apărat interesele ortodoxiei ameninţate de prozelitismul catolic, a călătorit în Ţara Românească şi a luat apărarea românilor din Şchei împotriva conducătorilor saşi ai Braşovului. Lucrarea sa principală se intitulează Istoria beserecei Şcheilor Braşovului.

Ea cuprinde, pentru partea mai veche (1393-1633), un rezumat al Cronicii protopopului Vasilie din Braşov (secolul al XVII-lea), pe care-l completează apoi cu ştiri de caracter local, fără a uita să adauge şi informaţii de interes mai larg privind atât Transilvania, cât şi ţările de dincolo de munţi. Unul dintre aspectele cele mai caracteristice ale cronicii lui Tempea este dat de împotrivirea sa hotărâtă faţă de unirea cu Roma, pe care o numeşte „vânzarea necuvioasă”. În redactarea scrierii sale, Radu Tempea a folosit, pe lângă izvoare scrise, o bogată tradiţie orală şi propriile sale amintiri.

În Predoslovia către cititori a unei Evanghelii cu tâlc, copiată de el, Tempea se declară „pohtitor” de „multă lumină de învăţătură”, care din „citania” cărţilor se câştigă. Cronica aşa ni-l şi înfăţişează. De asemenea, Tempea reacţionează la nedreptăţile sociale şi nu ezită să le dea în vileag. Predecesorul său, popa Vasile, era preocupat înainte de orice să noteze frânturi din trecutul bisericii Sf. Nicolaie, pe când protopopul Radu acordă o largă atenţie evenimentelor contemporane, încercând să le descifreze sensul.

După moartea lui Radu Tempea II se scriu la Braşov şi alte cronici: Istorie. Din ce pricină au început împăratul turcesc asupra împărăţii Moscului oaste şi Cronica Ţării Ardealului, atribuite dascălului Radu Duma, Cronica anonimă a Braşovului pentru trecutul românilor din Şchei (1392-1780) şi Însemnări de cronică de Dimitrie Eustatievici (decedat în 1797). Aceste cronici înmănunchează, fără vreun plan definit, ştiri felurite. În general, cei trei scriitori pun accentul, ca şi Radu Tempea II, pe întâmplări şi fapte contemporane.

Comentariile lor cu privire la evenimentele din secolul al XVIII-lea sunt, în acelaşi timp, şi critici contra feudalismului şi a regimului habsburgic, dar nicăieri ele nu depăşesc un ton moderat, căci Radu Duma cronicarul anonim şi Eustatievici par îngrijoraţi de propriile lor îndrăzneli şi de graba cu care înnoirile surpau rânduielile tradiţionale.

Cu cronicile amintite se înrudeşte Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului din eparhia Haţegului din Prislop, concepută în trei părţi. Partea întâi, sau Cuvântul cel din început, relatează întemeierea unor vechi mănăstiri, schituri şi biserici din Ţara Românească, amintindu-l pe „Mihai vodă, viteazul cel prea vestit”, şi introduce pe cititor în istoria dinainte de 1700 a mănăstirii Silvaşului. Autorul stăruie asupra ideii unităţii religioase a românilor din cele trei ţări, în care vede semnul unităţii neamului.

De aici derivă apriga sa împotrivire faţă de unirea din 1700. Cu acest an se deschide partea a doua a cronicii, care cuprinde istoria întâmplărilor care au dus la incendierea mănăstirii de la Silvaş. Istorisirea este un rechizitoriu violent împotriva scaunului papal şi a partizanilor unirii din Transilvania. Un merit de căpetenie al Plângerii e hotărârea cu care combate unirea, ca despărţitoare de fraţi: „Căci nu va fi spre un folos / Unaţia ce s-au scos, / Ci numai ca să ne râsnească / De fraţii din Ţara Românească / Şi din Ţara Moldovinească”.

Cronica sfârşeşte cu imprecaţii împotriva uniţilor. În privinţa autorului Plângerii şi a locului unde a fost scrisă, ipoteza cea mai plauzibilă pare aceea că ea se datorează unui preot sau dascăl de la biserica Sf. Nicolaie din Şcheii Braşovului. În favoarea acestei ipoteze stau stihurile copiate din manuscrisul Istoriei beserecei Şcheilor Braşovului, accentele violent anticatolice, caracteristice istoriografilor braşoveni.

Interes pentru problemele de istorie manifestă şi unii cărturari de la Blaj în afară de Inochentie Micu şi Gherontie Cotore. Astfel, un învăţat neidentificat redactează, în deceniul al şaselea, un raport oficial către Maria Tereza, intitulat Reflexiones circa originem, jura, conditiones religionemque in Transilvania Valachorum. Ioan Sacadate, care a studiat la Cluj, întocmeşte o colecţie voluminoasă de documente istorice, citată de Gheorghe Şincai în Chronica sa de mai multe ori. În sfârşit, sub iniţialele D.T., Samuil Micu scrie în 1775-1776 De ortu, progressu, conversione Valachorum, Episcopis item Archiepiscopis et Metropolitis eorum, dată la lumină şi adnotată de Timotei Cipariu în 1855. De ortu... este un memoriu documentat în favoarea înălţării episcopiei de Făgăraş la rangul de mitropolie.

Samuil Micu adaugă la tema sa centrală consideraţii despre originea romană a românilor („Inter romanas istas colonias, quibus Valachi originem ducunt”), vechimea creştinismului în Dacia, etimologia numelui de valah şi despre unitatea etnică şi răspândirea românilor pe un teritoriu vast. Între izvoarele folosite de Samuil Micu se află şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir.

Manuscrisul fusese cumpărat (în 1734-1735) de Inochentie Micu de la un negustor vienez şi copiat în 1756-1757 de Constantin Dimitrievici, dascăl în Blaj. Apare astfel limpede rolul însemnat al operei lui Dimitrie Cantemir în dezvoltarea istoriografiei româneşti din Transilvania, îndeosebi în ce priveşte problemele originii şi unităţii poporului român şi ale continuităţii în Dacia.

Literatura. Studii lingvistice. Traduceri

Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, în legătură cu răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea, înfloreşte aşa-lingvistice. Traduceri de poezie a curaţilor. Autorii ei (dascăli, notari, dieci şi ofiţeri inferiori) au cântat, în versuri de factură populară, jaful trupelor imperiale şi cruzimile săvârşite faţă de cei obijduiţi (A holdvilagi es feketehalmi harcrol, A kolozsvari veszedelemrol valo nota), frăţia dintre păturile sărace române, maghiare, slovace şi ucrainene, precum şi sentimentele de revoltă ale maselor împotriva asupririi feudale. De asemenea, poezia curuţească dă glas sentimentelor soldaţilor de rând, care acuză pe „domnii îmbrăcaţi în blănuri” că s-au ataşat răscoalei „de silă” şi că au contribuit la eşuarea mişcării.

Răspândită pe cale orală şi în scris, poezia curuţilor a supravieţuit răscoalei, ţinându-i trează amintirea. Răscoala curuţilor ocupă un loc important în Confessiones şi Memoire ale lui Francisc Rakoczi al II-lea, în care sunt zugrăvite, cu multă pătrundere, contradicţiile dintre nobili şi iobăgime, şi în Scrisori din Turcia (Torokorszagi levelek) de Clement Mikes, realizare valoroasă prin conţinutul înaintat şi prin nivelul artistic. Scrisorile cuprind şi observaţii interesante despre Ţara Românească şi Moldova în anii 1739-1740.

Contemporan cu Mikes a fost Iosif Hermanyi Dienes (1699-1763) Bun cunoscător al realităţilor sociale din Transilvania, Hermanyi Dienes a alcătuit o culegere de anecdote şi întâmplări, intitulată Heraclitul aiudean care plânge şi Democritul care când zâmbeşte, când râde (Nagyenyedi siro Heracleus is hol mosolyga, is hol kacago Demokritus). Culegerea înfăţişează realist fapte din viaţa de toate zilele, întruchipate în figuri de preoţi şi de nemeşi, tratate satiric. Acestora scriitorul le-a opus figurile unor oameni din popor, ţărani şi meşteşugari.

Ecouri din lumea sufletească a maselor aflăm şi în Cântece câmpeneşti cu glasuri rumâneşti, publicate la Cluj în 1768. Broşura conţine 14 poezii româneşti şi 4 maghiare. În aceste versuri găsim exprimate, între altele, obida fetelor căzute în sărăcie şi existenţa chinuită a celuia care „se-nsoară pentru avuţie, nu pentru că-i e dragă fata”. Influenţate de literatura populară românească şi de cântecele de lume maghiare, versurile adunate în cărticica din 1768 sunt una din numeroasele mărturii că în Transilvania cultura română şi ungară s-au înrâurit reciproc.

Creaţii influenţate de literatura populară orală se mai întâlnesc în Codicele Matei Voileanu, copiat între 1737-1768, şi într-un alt codice, cuprinzând texte transcrise de Ioan din Surduc, Mihai Popovici etc. În anii 1754-1783. Miscelaneele acestea ne-au păstrat câteva opere bisericeşti şi multe profane: versuri în latineşte, pilde filozofeşti, Istoria Troadei, Povestea lui Archirie cu nepotu său Anadan, Învăţătură pentru tutun, adecă tabac, o scenetă comico-satirică, o variantă a temei din Divanul lui Dimitrie Cantemir, descântece de ciumă şi de friguri, stihuri populare de dragoste. Realizate prin străduinţa unor modeşti cărturari de la sate, ambele codice arată dorinţa lor de luminare, lecturile preferate şi un viu interes pentru folclor. Generaţia de scriitori imediat următoare va dezvolta acest interes şi va împrumuta din folclor motive literare, elemente de limbă şi forme de versificaţie.

Un interes deosebit se manifestă pentru problemele de limbă, ceea ce explică apariţia unei serii de lucrări în acest domeniu. Francisc Pariz Papai a publicat în 1708 un dicţionar latin-maghiar; Johann Seivert (1735-1785) a cercetat cu succes graiurile săseşti, iar Dimitrie Eustatievici, care studiase la Kiev, a scris Gramatica românească. Manuscrisul autograf al acesteia cuprinde un Cuvânt de afierotisire către Constantin Mavrocordat, o înainte cuvântare, gramatica propriu-zisă şi capitole despre prosodie, stih, ritm şi „tehnologhia” prosodiei. În prefaţă, Eustatievici discută „folosul învăţăturii”. Consideraţiile sale pleacă de la ideea că neştiinţa de carte reprezintă un rău imens, întrucât favorizează judecăţile nedrepte, năpăstuirea maselor, dezbinările dintre popoare, raptul averii altora şi decăderea morală.

Tot ea cufundă „prostimea cea de obşte” în întuneric şi în „sălbăticire”, ajută înălţarea „ticăloşilor bogaţi” şi înteţeşte îndrăzneala celui stăpânit de patima aurului „spre obida şi prada săracilor”. Expunerea cunoştinţelor de gramatică este făcută catihetic, prin întrebări şi răspunsuri. În multe cazuri, nomenclatura gramaticală e greoaie şi stângace. Stângăcii sunt şi în capitolele finale, socotite totuşi, nu fără temei, drept primul tratat românesc de versificaţie. Ţinând seama de timpul când s-a scris, de greutăţile ce au stat în faţa autorului şi de ideile înaintate din dedicaţie şi predoslovie, Gramatica românească trebuie socotită printre lucrările reprezentative ale efortului cultural din acea vreme.

Mişcarea culturală şi literară din Transilvania şi-a lărgit considerabil orizontul în secolul al XVIII-lea nu numai datorită creaţiei originale, ci şi cunoaşterii treptate a unor filozofi şi scriitori străini, mai ales germani şi francezi. sunt citiţi, în original, J.J. Rousseau, Gottsched, Gellert, Haller, Klopstock, Fenelon, Descartes, Leibniz şi Johann Christian Wolff; se traduce din Voltaire (1761), apreciat pentru vigoarea cu care demasca „înşelăciunile” clerului catolic, şi din John Locke (Despre creşterea copiilor, 1769), se fac abonamente la diferite ziare.

Operele unui Voltaire sau Rousseau difuzau în Transilvania ideologia luministă, care a supus criticii religia, concepţiile mistice asupra naturii, ordinea de stat, societatea. Printre adepţii luminismului se numără Michael Hissmann (1752-1784), fiu de brutar sibian, propagator al ateismului şi al concepţiilor filozofice materialist-mecaniciste. Cartea sa Briefe uber Gegenstande der Philosophie a fost interzisă de episcopul luteran A. Funk.

Progresele filozofiei luministe au îngrijorat cercurile clericale şi feudale din Transilvania. Sinodul bisericii evanghelice a atras atenţia preoţimii asupra primejdiei răspândirii curentelor raţionaliste şi materialiste. În 1764, guvernul austriac a retras dreptul tineretului ardelean de a studia la universităţile din Apus, unde s-ar fi găsit în contact nemijlocit cu gândirea înaintată.

Interdicţiile forurilor bisericeşti şi măsurile autorităţilor civile s-au dovedit însă incapabile să stăvilească răspândirea luminismului. Stările sociale existente în Transilvania constituiau un tărâm prielnic pentru propagarea noilor idei. Preocupările ştiinţifice şi culturale se intensifică, se tipăreşte un tratat de fizică experimentală şi unul de trigonometrie, se studiază de către Samuel Koleseri mineritul din Transilvania (Auraria Romano-Dacica, Sibiu, 1717), se agită problema înfiinţării unei societăţi literare (Sibiu, 1758).

În 1760, un negustor român pune să se tălmăcească pe cheltuiala sa Pax corporis (1690), destinată de autorul cărţii, Francisc Pariz Papai, maselor largi, „care nu au la îndemână întotdeauna un medic, în special la ţară, unde mai uşor găseşte ajutor animalul bolnav decât omul suferind”. Pax corporis, întâia lucrare medicală tipărită în limba maghiară, combătea farmecele şi practica dăunătoare a leacurilor băbeşti.

Petru Bod întocmeşte Ateneul maghiar (Magyar Athenas, 1766), în care strânge date biobibliografice despre scriitori locali, urmat apoi de J. Seivert, autorul lucrării Nachrichten von siebenburgischen Gelehrten (1785). Creşterea nivelului cultural al societăţii transilvănene în ansamblul ei şi-a găsit expresia şi în încetarea proceselor de vrăjitorie în mijlocul populaţiei săseşti.

Deşi conducerea imperiului, marea nobilime şi biserica au căutat să frâneze progresul vieţii intelectuale sau să-l încurajeze doar în marginile intereselor proprii, în Transilvania a început să crească totuşi, învingând opreliştile, o mişcare culturală şi literară cu preocupări şi concepţii luministe. În climatul creat de această mişcare s-au format, şi şi-au început activitatea Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Gheorghe Aranka, Ioan Piuariu-Molnar, Martin Hochmeister, Martin Felmer etc. Ca şi înaintaşii lor, ei vor milita pentru dreptate socială şi naţională în condiţiile ridicării burgheziei şi destrămării feudalismului.

Check Also

Limba slavă – limbă a culturii feudale româneşti

Strâns legată de începuturile organizării bisericeşti sub egida taratului bulgar este şi introducerea limbii slave …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Cultura ceramicii liniare

Tot dintre culturile vechi neolitice identificate pe teritoriul României, aproape exclusiv în urma cercetărilor intense …

Cultura slavilor în secolele VI-IX. Religia

„Orice religie – spune Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …