Cultura în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Reforma, un nou stadiu în lupta ideologică împotriva feudalismului

Mişcarea iniţiată de Martin Luther în 1517 la Wittenberg, cu scopul de a reforma biserica, deschidea o nouă fază în lupta antifeudală îmbrăcată în haină religioasă. Înfricoşat însă de forţele sociale ridicate în cursul războiului ţărănesc german, Luther şi-a dirijat mişcarea, în scurtă vreme, pe calea înţelegerii cu principii germani; de aceea dezvoltarea în continuare a reformei a trecut în mâinile preotului de la Zurich, Ulrich Zwingli.

Curentul elveţian (sacramentarian), iniţiat de Zwingli, cu toate că avea multe trăsături comune cu luteranismul, se deosebea de acesta în probleme fundamentale teologice şi sociale, situându-se pe o poziţie mai avansată. Mergând mai departe, Ioan Calvin, reformatorul de origine franceză de la Geneva, a dat reformei o orientare net burgheză.

În varietatea curentelor ivite, un caracter radical l-a avut antitrinitarismul, curent care a întreţinut legături şi cu aripa populară a reformei. Antitrinitarismul, sistematizat într-un spirit mai moderat de italianul Fausto Sozzini, s-a numit şi socinianism (mai târziu, în Transilvania, unitarianism). Aripa populară a reformei era reprezentată de anabaptişti (rebotezaţi).

Aceştia au manifestat cea mai puternică opoziţie faţă de rânduielile din acea vreme, urmărind răsturnarea întregii orânduiri existente. Ca urmare a programului lor social, anabaptiştii s-au bucurat de o popularitate atât de mare în rândurile maselor orăşeneşti şi ţărăneşti exploatate, încât au fost momente când se punea problema dacă nu cumva întreaga Europă centrală va adopta reforma în sens anabaptist.

Reforma în Transilvania

În Transilvania, s-au preluat de timpuriu şi rând pe rând toate variantele reformei. Programele diferitelor curente au fost însă adaptate realităţilor social-economice de aici şi, ca urmare, au suferit importante schimbări. Reforma luterană a început să se răspândească în Transilvania, curând după anul 1520, prin mijlocirea tineretului săsesc ce studiase la Wittenberg şi a negustorilor. În prima fază, centrul ei a fost la Sibiu, unde orăşenimea lupta împotriva tendinţelor de dominaţie ale clerului.

Deosebit de violentă a fost împotrivirea în materie de jurisdicţie clericală. Nu se mai ţinea seama de sentinţele forurilor judecătoreşti ale bisericii şi se refuza prezentarea la scaunul de judecată. Această mişcare a eşuat însă în cursul divergenţelor politice dintre aderenţii lui Ferdinand şi ai lui Zapolya, după dezastrul de la Mohacs din 1526. Ea a recăpătat avânt abia după un deceniu şi jumătate, de data aceasta mai întâi la Braşov, sub îndrumarea lui Ioan Honterus (1498-1549). Reforma bisericii catolice şi introducerea luteranismului a fost decretată oficial la 1550.

Nobilimea maghiară a primit la început cu rezerve luteranismul, considerându-l ca un instrument în mâna partidei filo-habsburgice, pentru întărirea ei în Transilvania. Câştigarea majorităţii nobililor de către reforma luterană, a cărei răspândire a luat avânt începând de pe la mijlocul deceniului al patrulea, s-a datorat dorinţei acestora de a se împărtăşi din averile eclesiastice. Apariţia curentelor sacramentarian şi anabaptist arată însă că, începând din deceniul al cincilea, n-a lipsit nici în Transilvania tendinţa de a se imprima reformei un caracter radical.

În ce priveşte orăşenimea săsească bogată, ea a căutat să stăvilească acest proces, fapt la care a contribuit şi Ioan Honterus, prin lucrarea sa Reformatio ecclesiae Coronensis (1543). Hotărârea „Universităţii săseşti” din 1550 preciza limitele îngăduite procesului de reformă în rândurile saşilor. S-a ajuns chiar să se ia atitudine împotriva răspândirii curentelor radicale ale reformei, propu-nându-se îngrădirea importului de cărţi şi introducerea cenzurii eclesiastice.

Pentru nobilimea maghiară - ca şi pentru patriciatul săsesc - era suficientă reforma luterană, care îi asigura avantajele ce decurgeau din secularizarea averilor bisericeşti. Populaţia mai înstărită a târgurilor însă şi o parte din ţărănime - îndeosebi cea liberă - îmbrăţişează mai întâi sacramentarianismul elveţian, apoi calvinismul în forma pe care i-o dăduse Henrich Bullinger, în sfârşit antitrinitarismul, unii chiar în ramificaţia radicală a acestuia, legată de anabaptism.

Astfel, datorită luptei păturilor orăşeneşti, sacramentarianismul a izbutit să câştige teren printre maghiari în defavoarea luteranismului. Recunoaşterea sa ca religie oficială de stat în 1564 a fost însă scump plătită prin concesiile făcute nobilimii şi orăşenimii bogate, trecute la această confesiune. În aceste condiţii şi biserica reformată din Transilvania, constituită pe temeiul învăţăturilor lui Calvin în interpretarea lui Bullinger, a rămas calvinistă numai în aspectul ei teologic, nu şi în programul ei social.

Noii adepţi ai lui Calvin, înfricoşaţi de mişcările maselor, nici nu au încercat măcar să introducă constituţia şi disciplina bisericească în forma specifică dată de reformatorul elveţian, ci au păstrat modul de organizare a luteranismului, favorabil intereselor păturilor conducătoare. În felul acesta, calvinismul, adaptat în alte ţări intereselor burgheziei progresiste, în Transilvania a fost despuiat de conţinutul său social originar şi lipsit de felul presbiterian de organizare (conducerea parohiilor de către „adunarea bătrânilor”), devenind biserica păturii dominante şi conservatoare a feudalismului.

În timp ce curentele luteran şi calvinist se situaseră fără rezervă alături de orânduirea feudală, populaţia săracă de la oraşe şi din târguri şi masele ţărănimii asuprite s-au orientat mai ales spre antitrinitarism şi anabaptism. Îndeosebi primul dintre aceste curente s-a răspândit cu o putere nestăvilită. Însuşi Francisc David (1520-1579), episcopul reformat, iar apoi chiar principele Ioan Sigismund ajunseră să fie adepţii antitrinitarismului, Francisc David însă n-a rămas la forma moderată a antitrinitarismului, ci a evoluat în direcţia curentului anabaptist. Cu toate că el nu şi-a însuşit şi programul social al acestui curent, totuşi învăţăturile lui au permis maselor asuprite să vadă în ele expresia propriilor lor năzuinţe.

După înfrângerea mişcărilor ţărăneşti, forţele feudale au lichidat şi antitrinitarismul. O ramură moderată a acestui curent, făcând concesii clasei dominante, a dat naştere bisericii unitariene (1579). Perseverent în ideile sale, Francisc David şi-a sfârşit viaţa în temniţa din cetatea Devei, iar adepţii lui, urmăriţi peste tot ca elemente subversive, s-au grupat, în cele din urmă, în aşa-numita sectă a sabatiştilor. În urma succesului reformei, catolicismul s-a stins în Transilvania aproape cu desăvârşire - ierarhia bisericii catolice a fost desfiinţată timp de 160 de ani (1556-1716) - el persistând doar în grupuri sporadice şi numai prin locurile ascunse din părţile muntoase ale secuimii.

În aceste împrejurări, prin separarea confesională a Transilvaniei de Ungaria catolică (habsburgică), reforma a devenit şi o platformă ideologică a luptei pentru existenţa de sine stătătoare a principatului transilvănean. În sânul populaţiei româneşti reforma nu a pătruns decât sporadic, cu toate încercările de prozelitism făcute de luterani şi mai ales de calvini.

Varianta calvină a reuşit să câştige oarecare teren în rândurile micii nobilimi, aflată în luptă cu marii feudali catolici, mai ales în Banat şi în Hunedoara, în acelea ale negustorimii din oraşele Lugoj, Caransebeş, Haţeg, şi ale clerului, căruia i s-a suprapus o ierarhie calvinizată. Silinţele acesteia din urmă de a câştiga masele româneşti n-au dus la rezultatele dorite. Spre sfârşitul veacului (1595), biserica română din Transilvania, ajungând în dependenţă de mitropolia Ţării Româneşti, nu a mai cunoscut un timp încercările de prozelitism calvin.

Noile centre de cultură. Şcolile

Transformările în viata economică, socială şi religioasă a Transilvaniei au adus schimbări însemnate şi pe teren cultural. Reforma a înlăturat, odată cu biserica catolică, şi vechea pătură intelectuală clericală şi, împreună cu aceasta, şi centrele ei de cultură. Elemente ale tradiţiei umaniste din centrele episcopale de la Alba Iulia şi Oradea au fost preluate de noul centru cultural de la curtea princiară, ca şi de centrele culturale din oraşe.

Orăşenimea a ajutat în mod deosebit ca, în perioada ce a urmat reformei, umanismul să iasă din izolarea sa aristocratică de mai înainte şi să pătrundă în cercuri mai largi. Acest proces a fost ajutat de faptul că centrele şcolare protestante nu au mai fost în mediul feudal, ci la oraşe. În trecut, principalele centre culturale ale Transilvaniei fuseseră mănăstirile şi curţile episcopale, pe când acum directivele plecau din centrele laice, de la curtea principelui sau din oraşe.

Curtea princiară, mai ales sub Bathoreştii catolici, a reuşit să atragă mulţi reprezentanţi de frunte ai umanismului. Legăturile curţii cu mişcările reformate s-au încheiat odată cu moartea lui Ioan Sigismund, care îmbrăţişase unitarianismul. Principii şi în general cancelarii lor culţi, cu studii în Italia, mai ales la Padova, au încercat, prin atragerea unor învăţaţi străini, artişti şi oameni de cultură italieni, să transforme curtea de la Alba Iulia într-un centru de îndrumare culturală, cum fusese odinioară cel de la curtea lui Matei Corvin. Străduinţele lor însă n-au avut succes deplin decât pe terenul îndrumării gustului artistic, mai puţin pe cel ştiinţific.

În unele oraşe mari, la Cluj şi la Oradea, la Braşov, la Sibiu şi la Bistriţa, s-au format centre noi, care au rivalizat în multe domenii ale vieţii spirituale cu curtea principilor. Aceste oraşe, importante centre meşteşugăreşti, au devenit şi centre şcolare. Din îndemnurile primite din partea acestui umanism târziu, dar mai ales din partea reformei, şcoala a tras foloase deosebit de importante. Reţeaua de şcoli s-a întins considerabil, iar învăţământul s-a adâncit şi s-a lărgit.

Pentru reformă, răspândirea preocupărilor de cultură era tot atât de importantă cât era pentru noul organism statal al Transilvaniei pregătirea unor dregători laici, ridicaţi în multe cazuri din păturile de jos. În Transilvania, asuprirea de neam se manifestă şi în domeniul învăţământului. Puţinele şcoli româneşti care existau erau lipsite de sprijin din partea oficialităţii. Ele se menţineau numai în măsura în care erau susţinute de populaţia românească şi de domnii Ţării Româneşti şi Moldovei.

Şcoala din Şcheii Braşovului - unde exista o puternică comunitate românească şi în care învăţământul în limba maternă a fost introdus în a doua jumătate a veacului al XVI-lea (1559) - a luat o dezvoltare deosebită, astfel că, la 1597, a fost nevoie de zidirea unui nou local, din piatră, care există şi azi şi la ridicarea căruia a contribuit şi Aron vodă, domnul Moldovei.

Creşterea numărului şcolarilor, dar şi prozelitismul calvin, au ajutat spre sfârşitul veacului la înfiinţarea unor şcoli româneşti şi în centre negustoreşti bogate din Banat: la Caransebeş - unde a fost „dascăl de dăscălie” Efrem Zecan, pomenit în epilogul Paliei de la Orăştie (1582) - la Haţeg, întemeiată prin străduinţele căpitanului cetăţii Deva, Francisc Geszty, şi probabil la Lugoj, asupra acestor ţinuturi bănăţene încercările de prozelitism calvine fiind mai insistente.

În mediul săsesc, bazele învăţământului de cultură generală au fost puse de Ioan Honterus, prin înfiinţarea la Braşov a primului liceu întemeiat pe principii umaniste, care şi-a deschis porţile la 1 decembrie 1544. După îndemnurile primite de la braşoveni, au trecut curând şi sibienii (1555) la reorganizarea învăţământului, apoi cei de la Bistriţa (1596) şi Sighişoara (spre sfârşitul veacului).

În mediul maghiar, reînnoirea învăţământului pe baze umaniste protestante poate fi datată din 1557. În acest an, dieta ţării hotărî ca în clădirile mănăstirilor secularizate din Cluj şi Târgu Mureş, apoi din Alba Iulia şi Oradea, să se organizeze colegii protestante. Principele Ioan Sigismund voise ca, prin chemarea învăţatului francez Pierre de la Ramee (Petrus Ramus, 1515-1572), să ridice colegiul din Alba Iulia la rangul unei şcoli superioare.

Planul fu realizat însă de Ştefan Bathory, dar nu în spirit protestant, ci prin aducerea iezuiţilor. El întemeie la Cluj, în 1581, o universitate, după modelul universităţilor din Apus, în fruntea căreia puse pe italianul Antonio Possevino. Universitatea din Cluj avea trei facultăţi: teologică, filozofică şi juridică, în actul de fundaţie prevăzându-se ca „toţi aceia care au terminat cu succes ştiinţele frumoase, limba ebraică, greacă şi latina în facultăţi şi au ajuns stăpâni pe ştiinţă deplină, să poată ajunge bacalaureaţi, magistri sau doctori şi aceste grade să le aducă tot atâtea drepturi, demnitate, distincţie şi onoare, ca şi când şi le-ar fi câştigat în academii italiene, franceze, spaniole sau germane”.

Mihai Viteazul, ca domn al Transilvaniei, a luat sub ocrotirea sa universitatea şi pe iezuiţi, după cum reiese dintr-un document din 31 decembrie 1599. Totuşi, universitatea a putut funcţiona numai până în 1603, când iezuiţii au fost alungaţi. La baza noului învăţământ orăşenesc se afla însuşirea limbii latine - limbă a administraţiei de stat şi a justiţiei - şi cunoaşterea culturii antice.

În afară de director, materiile erau predate la licee (colegii) de mai mulţi lectori şi de alte ajutoare. Elevii erau grupaţi în organizaţii şcolare (coetus) şi se conduceau prin fruntaşi aleşi, cel puţin în parte, de ei înşişi, din mijlocul lor. În sate, băieţii învăţau cititul, scrisul şi socotitul. Uneori, însă, şcoala sătească era mai avansată, cum o arată statutele şcolilor din Sânzieni, sau din Criţ, din anul 1593, conform cărora se preda atunci, în amândouă şcolile, şi limba latină, iar la Criţ chiar şi limba greacă.

Tipografiile

Alături de şcoli, procesul culturalizării a fost ajutat şi de tipografii, al căror număr a crescut simţitor în Transilvania. Pe lângă cele cunoscute din epoca precedentă (la Sibiu şi Braşov), acum se înfiinţează altele noi, la Cluj (a lui Hoffgreff-Heltai, în 1550), la Oradea, la Alba Iulia (în 1567, cu Rafael Hoffhalter ca tipograf), la Abrud, a diaconului Coresi şi altele la Braşov, la Orăştie, unde s-a tipărit Palia, în 1582. Până în această vreme, cartea tipărită era încă rară, şi, cu toate că era mai ieftină decât manuscrisele, încă destul de scumpă. Marea invenţie tehnică fu acum pusă în slujba literaturii în limba poporului şi în slujba răspândirii noilor idei ale reformei.

Diaconul Coresi şi-a început activitatea tipografică în Ţara Românească. În 1556, s-a aşezat la Braşov, de unde revine la Târgovişte în 1558 şi tipăreşte acolo, pentru Mircea Ciobanul, Triodul Penticostar slavonesc, o remarcabilă realizare a artei tipografice, prin bogăţia ilustraţiilor. În 1559-1560, Coresi se mută din nou la Braşov, unde rămâne până la moarte.

Faptul că tipografia munteană încetează orice fel de activitate în timpul lucrărilor executate de Coresi la Braşov, precum şi trecerea în mai multe rânduri a lui Coresi din Ţara Românească în Transilvania şi înapoi, arată că tipografia lui împlinea nevoile de cărţi ale celor trei ţări româneşti, nu era rezervată uneia singure. Am văzut că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, tipografia de la Târgovişte a tipărit cărţi slavone cu stema Moldovei. Prin mutarea tipografiei la Braşov, oraş care avea legături comerciale şi cu Moldova, nu s-a întrerupt furnizarea de cărţi pentru această ţară.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-au tipărit în Transilvania şi în special la Braşov 35 de cărţi bisericeşti pentru români. Dintre acestea, 23 sunt în slavoneşte, adică majoritatea, 3 sunt slavo-române (text slav cu traducere românească) şi 9 în româneşte. Tipărirea mai ales a cărţilor slavone în tipografia din Braşov arată că această tipografie se afla sub protecţia autorităţilor bisericeşti din Ţara Românească şi Moldova şi împlinea nevoile de cărţi din aceste ţări, unde se păstra mai bine tradiţia slavonă.

Întreprinderea tipografică din Braşov s-a mărit cu vremea şi, alături de cărţile tipărite de Coresi şi de ucenicii săi, se tipăresc acolo şi alte cărţi. Astfel, Tudor diacul, apoi Mănăilă, Şerban, fiul lui Coresi, Marian, diacul Călin, diacul Lorinţ, apar ca tipografi, alături de Coresi sau singuri. Este vorba probabil de meşteri care lucrau în aceeaşi tipografie, căci litera şi ornamentele nu diferă de la meşter la meşter.

Meşterii se deplasau de la Braşov şi în alte oraşe din Transilvania, ca, de pildă, la Sebeş, unde s-a publicat Sbornicul slavon din 1580, la Orăştie, unde s-a publicat Palia, în 1582, la Alba Iulia, unde a lucrat diacul Lorinţ Evangheliarul din 1579. Este vorba însă de aceiaşi meşteri care au lucrat şi la Braşov şi de aceeaşi literă folosită şi în tipăriturile publicate acolo. Se poate însă admite o extindere a tipografiei, cu prese şi litere suplimentare pentru nevoile din alte oraşe. A existat, deci, o activitate tipografică românească în Transilvania, cu centrul la tipografia de la Braşov, unde se tipăreau lucrări destinate românilor din toată Transilvania, precum şi celor din Ţara Românească şi Moldova.

Însemnătatea activităţii lui Coresi pentru cultura românească

Tipografia condusă de diaconul Coresi la Braşov a fost prima tipografie de cărţi româneşti, dacă facem abstracţie de tipărirea unui Catehism românesc la Sibiu, în 1544, care nu s-a păstrat. Tipografia de la Braşov a fost continuarea tipografiei slavone din Ţara Românească, dar odată cu mutarea ei la Braşov a început să tipărească şi cărţi româneşti. Această schimbare esenţială pentru istoria culturii trebuie pusă în legătură cu răspândirea în aceeaşi vreme a scrisului românesc în actele private, în cărţile de legende populare, în cărţile juridice.

Tipărirea cărţilor româneşti nu poate fi socotită ca un fenomen izolat, ci ca rezultatul mişcării culturale din acea vreme pentru scrisul în limba română în cele trei ţări româneşti, datorită ridicării unor noi pături sociale. Unii istorici au considerat întreaga activitate de tipărire a cărţilor româneşti la Braşov ca rezultatul influenţei saşilor luterani, care ar fi impus introducerea limbii române în locul celei slavone la românii transilvăneni. Mutarea lui Coresi la Braşov s-a făcut însă cu învoirea domnului muntean Pătraşcu cel Bun şi coincide cu venirea la Braşov, cu oaste, a acelui domn, care patronase până atunci tipografia.

Patronajul luteran al municipalităţii săseşti din Braşov asupra tipografiei lui Coresi este pur formal. Astfel, prima carte tipărită de Coresi la Braşov, în 1557, Octoihul mic, poartă indicaţia că s-a publicat din „porunca” judelui sas al oraşului, Iohannes Benkner, deşi această carte este scrisă slavoneşte şi are un caracter ortodox. La fel şi Evangheliarul slavonesc din 1562 menţionează aceeaşi poruncă a judelui Braşovului. Nu se poate închipui un patronaj luteran care să se îngrijească de tipărirea cărţilor ortodoxe în limba slavă.

Pe de altă parte, sunt cărţi româneşti tipărite de Coresi care nu poartă indicaţia despre „porunca” judelui oraşului. Psaltirea românească din 1570, carte de mare importanţă pentru înlocuirea scrisului slavon cu cel românesc, e prezentată ca o carte tipărită de, Coresi singur: „Eu, diaconu Coresi, dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, rumânii, n-avăm...”. Este sigur că pentru unele cărţi ale lui Coresi, judele Braşovului a contribuit cu bani, ca să poată fi tipărite.

Luca Hirscher, urmaşul lui Benkner, spune în prefaţa Evangheliei româneşti cu învăţături, tipărită de Coresi în 1581: „Nu mai cruţai de în avere ce-mi era dăruită de Dumnezeu a da la acest lucru”. Rezultă din acest text că nu este vorba de subvenţionarea tipografiei din partea municipalităţii, ci de banii lui Hirscher, din averea sa personală. Această carte este de altfel o carte pur ortodoxă. Patricienii saşi, care conduceau oraşul, erau oameni de afaceri şi înţelegeau să învestească bani în anume lucrări de tipografie, care era o întreprindere fructuoasă.

De vreme ce se tipăresc în aceeaşi tipografie şi cărţi slavone şi cărţi cu dedicaţii către domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, precum şi cărţi fără indicaţia „poruncii” judelui Braşovului, este clar că municipalitatea săsească nu era proprietara tipografiei, nu avea sarcina editării cărţilor româneşti, iar Coresi nu era simbriaşul ei. Tipografia era proprietatea lui Coresi, în sensul că el poseda, cum era obiceiul meşteşugarilor din evul mediu, uneltele muncii sale, un sac de litere şi o presă.

Adevăraţii susţinători ai activităţii lui Coresi, cei care l-au chemat în oraşul lor, nu pot fi decât conducătorii comunităţii orăşeneşti din suburbiul românesc de la Şcheii Braşovului. Tipografia lui Coresi a lucrat exclusiv, prin toate cărţile tipărite, pentru biserica română. Ea se afla în strânsă legătură, după cum o arată numeroase indicii, cu biserica Sf. Nicolae a comunităţii româneşti din Şchei. Sprijinul acordat de comunitatea românească din Şchei tipografiei rezultă şi din examinarea cărţilor ieşite de sub teascurile ei. Dintre cele nouă cărţi româneşti, şapte sunt publicate conform tradiţiei ortodoxe.

Această simplă statistică este o dovadă că tipografia lucra pentru biserica ortodoxă şi nu pentru cea luterană şi pentru ţelurile ei de propagandă. Într-una din aceste cărţi româneşti, Evanghelia cu învăţătură din 1581, se cuprind chiar atacuri împotriva reformei religioase, socotită ca erezie: „într-acest greu ce e în lume acum, derept ce ca mulţi oameni creştineşti întru multe chipuri de credinţe şi de învăţături noaă pleacă-se şi întru părerile loru-şi sălbătecescu-se... a amistui întru ei vare ce eresure” (erezii).

Rămân numai două cărţi, dintr-un total de 35, asupra cărora se poate zice că s-a exercitat influenţa reformei religioase: catehismul intitulat Întrebare creştinească (fără dată, tipărit probabil în 1560-1561, odată cu Evanghelia românească, anunţată în prefaţă), apoi Evanghelia cu învăţătură, care are în anexă un Molitfelnic, tipărite în 1564. Compromisul religios pe care îl aflăm în aceste cărţi este rezultatul luptei între presiunea exercitată de autoritatea orăşenească luterană şi rezistenţa comunităţii româneşti din oraş. Se vede că această comunitate avea posibilitatea să cenzureze textele ce îi erau trimise, deci patrona tipografia, dar nu se putea opune întrutotul cârmuirii oraşului.

În legătură cu patronarea traducerilor de cărţi bisericeşti în româneşte de către biserica Şcheilor, este de asemenea dovedit că diaconul Coresi a aflat în acea biserică vechi traduceri în manuscris, copiate sau chiar executate din iniţiativa românească locală. Astfel, o copie a Octoihului românesc, executată la Braşov pentru şcoala comunităţii din Şchei, în 1570, s-a făcut „de pre izvodul ce iaste în beseareca Şcheailor de lângă cetatea Braşovului, de l-au scos den limba sârbească pre limba rumânească sfinţii părinţi, cine au fost nainte întru acest loc”. De asemenea, Apostolul slavo-român, scris la Braşov în anii 1559-1560, înainte de începerea tipăririi cărţilor româneşti, este copiat de popa Braţul din Şchei după o traducere mai veche, alcătuită la Braşov, după cum rezultă din limbă.

Tipografia lui Coresi a publicat şi vechi traduceri maramureşene ale cărţilor bisericeşti, transpuse în graiul sud-ardelean, dar şi traduceri din sudul Transilvaniei, datând din prima jumătate a veacului al XVI-lea (Evanghelia românească din 1560 dă numele monedelor care au circulat în Ungaria înainte de 1526; s-a folosit deci un text românesc tradus înainte de începuturile pătrunderii reformei luterane în Transilvania). Aşadar, a existat un curent de traduceri în româneşte înainte de hotărârea sfatului orăşenesc din Braşov, din 13 martie 1559, de a reforma biserica românească din Şchei, hotărâre care, cum spune cronicarul sas, „n-a avut niciun rezultat”.

Curentul în favoarea traducerii cărţilor bisericeşti în limba poporului a putut să primească în Transilvania un impuls de la reforma religioasă. Influenţa reformei a existat, dar iniţiativa scrierii în româneşte în acea epocă se datorează ridicării unor noi pături sociale la cultură, şi nu saşilor luterani. Mai mult chiar, se poate afirma că acest curent a fost aprobat şi de domnii şi mitropoliţii din Ţara Românească şi Moldova, sub înrâurirea acestor pături sociale. O parte din cărţile româneşti tipărite de Coresi sunt dedicate domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, fireşte nu fără ştirea lor.

Evanghelia cu învăţătură, tipărită de Coresi în 1581, a fost tradusă cu învoirea mitropolitului Ţării Româneşti, Serafim, care a trimis de la Târgovişte manuscrisul slav ce urma să fie tradus. În scrisoarea judelui Braşovului Luca Hirscher către judele Bistriţei, din 15 august 1582, el spune că publicarea acestei evanghelii în româneşte a fost aprobată de domnii şi mitropoliţii Moldovei şi Ţării Româneşti, care au şi cumpărat un mare număr de exemplare, „pentru a fi introduse în ţările lor”.

Această operă se datorează în mare parte iniţiativei celor ce nu ştiau slavoneşte. Copistul Octoihului manuscris din 1570, de la Braşov, spune că cei învăţaţi ştiu slavoneşte, pe când scrierile româneşti sunt scrise pentru „mişelame”, iar Evanghelia cu învăţătură din 1581 a fost scrisă „ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege pentru oamenii cei proşti” (simpli). Între aceştia, locul cel mai însemnat îl deţineau orăşenii, care erau ştiutori de carte dar nu învăţaseră slavoneşte.

Manuscrisele cărţilor româneşti tipărite de Coresi provin din locuri foarte diferite: Maramureş, Transilvania de sud şi chiar Moldova, ceea ce arată că traducerea acestor cărţi constituie un fenomen cultural general şi nu o iniţiativă luată de municipalitatea Braşovului. Chiar faptul că opera de răspândire a cărţilor în limba poporului s-a făcut mai ales la Braşov arată că mişcarea pentru scrisul în această limbă era general românească, de vreme ce acest oraş constituia principalul centru de schimb între cele trei ţări româneşti. Un alt fapt care dovedeşte caracterul general pentru toţi românii al operei lui Coresi este limba cărţilor româneşti tipărite de el. Manuscrisele vechilor traduceri alcătuite în diferite regiuni ale ţării au fost retopite la Braşov în limba vorbită în Ţara Românească şi în sudul Transilvaniei, care a rămas la baza limbii literare până în zilele de azi.

Totuşi, după 1582, tiparul românesc încetează până în 1637, când a fost reluat în Ţara Românească şi în Moldova. În această epocă încetează în general curentul de traduceri şi de răspândire a cărţilor bisericeşti româneşti care se dezvoltase în chip aşa de bogat până în 1580-1585. Acesta este semnul unei reacţii slavone împotriva răspândirii cărţilor bisericeşti în limba română; a fost, probabil, urmarea unei măsuri a bisericii, sub influenţa patriarhiilor din Orient, care a reuşit să împiedice, câtva timp măcar, înlăturarea tradiţiei seculare a ritualului slavon. Aceasta este cu atât mai de crezut, cu cât curentul de scrieri în limba poporului, în celelalte domenii decât cel bisericesc, a continuat să crească în această vreme, de pildă, în istoriografie, în scrierea actelor publice şi private etc.

Paralel cu activitatea atât de intensă pe care a desfăşurat-o diaconul Coresi la Braşov, tipărind nu mai puţin de 35 de cărţi, tipografia lui Heltai din Cluj a tipărit, între 1550 şi 1600, 56 de cărţi în limba latină şi 83 de cărţi în limba maghiară, cu frumoase gravuri în lemn. La Braşov, tipografia lui Honterus şi-a continuat activitatea sub conducerea lui Valentin Wagner, tipărindu-se mai ales cărţi şcolare; trecută apoi în proprietatea oraşului, tiparniţa din Braşov a servit un timp îndelungat ca instrument de propagandă luterană. Tipografia braşoveană a întrecut în productivitate (până la 1557, data morţii lui Valentin Wagner) tipografia lui Heltai de la Cluj. În ultimele decenii ale veacului al XVI-lea, însemnătatea ei a scăzut însă, fiind întrecută de cea din Sibiu, cu tipografi ca Heusler, Frautlingen, Crato şi alţii.

În strânsă legătură cu tipografiile, au luat fiinţă în Transilvania morile de hârtie, care furnizau tipografiilor materialul de lucru necesar. Cea dintâi moară de hârtie din Transilvania, totodată prima moară de hârtie din tot sud-estul Europei, a fost cea de la Braşov, înfiinţată în anul 1546 de doi negustori din rândurile patriciatului braşovean, Hans Fuchs şi Iohannes Benkner, şi condusă de polonezul Ioan Fruh.

În 1573 s-a înfiinţat o moară de hârtie la Tălmaciu-Sibiu, iar alta exista în acest timp la Cluj. La Braşov şi Sibiu se constată în această vreme şi existenţa unor librari, care vindeau cărţile cu aprobarea principelui. Astfel este cazul lui Nicolae Schmidt, în primul oraş, şi al lui George Wildner, în cel de-al doilea; alţi librari sunt întâlniţi apoi la Cluj şi Bistriţa.

Bibliotecile

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, colecţionarea de cărţi a luat oarecare proporţii în păturile instruite şi mai ales în păturile laice. Gregor Berger din Sibiu, de exemplu, avea, între cele 46 de opere ale bibliotecii sale, pe Homer, Hesiod, Lorenzo Valla etc., apoi o carte de muzică, una de geometrie şi altele. O bibliotecă particulară deosebit de valoroasă a avut comitele săsesc Albert Huet (decedat în 1607) - între cărţile sale fiind şi Institutele lui Justinian - pe care a donat-o apoi liceului din Sibiu.

Temerea de răspândirea ideilor înaintate cu ajutorul cărţii a determinat clasa conducătoare să îngrădească libertatea tiparului, care existase până atunci. Ordinul din 1571 al lui Ştefan Bathory pentru introducerea cenzurii princiare face parte din măsurile împotriva curentelor progresiste. În afară de colecţiile particulare, au luat fiinţă în Transilvania, pe lângă unele şcoli, cele mai vechi biblioteci publice păstrate până azi. Bibliotecile şcolilor din Cluj, Braşov şi Sibiu au devenit, prin cumpărături şi donaţii, adevărate tezaure culturale.

Literatura reformei

Literatura orăşenească din Transilvania a făcut un însemnat pas înainte în deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului al XVI-lea, în decursul aprigei lupte pe care au purtat-o variantele progresiste ale reformei cu cele moderate. În această luptă, progresul social era reprezentat de antitrinitarism, faţă de luteranism şi calvinism. Centrul antitrinitarismului (unitarianismului) a fost Clujul, unde contradicţiile de clasă în sânul orăşenimii erau mai ascuţite. Aici s-au ridicat şi cele două personalităţi conducătoare - de origine săsească - care au reprezentat în literatura maghiară tradiţiile de luptă antifeudală: Francisc David şi Gaspar Heltai. Participarea lor la mişcările de masă ale meşteşugarilor şi plebeilor din acest oraş i-a transformat în figuri marcante ale literaturii în limba poporului.

Francisc David (decedat în 1579), conducătorul antitrinitarienilor, şi-a răspândit concepţiile lui progresiste prin disertaţii şi scrieri polemice în limbile latină şi maghiară. Asupra sa s-a exercitat influenţa mişcărilor meşteşugarilor şi plebeilor clujeni, precum şi ale ţărănimii din acel timp. Sub influenţa antitrinitarismului a stat şi activitatea lui Gaspar Heltai (decedat în 1574), considerat ca cel mai de seamă prozator al literaturii maghiare din acel timp.

Din şirul lung al scrierilor lui amintim „Dialogul” (Dialogus), apărut în 1552, colecţia de poveşti intitulată „O sută de fabule” (Szaz fabula, 1556), violentul pamflet în spirit antitrinitarian „Halo” (1570) şi „Cronica” sa în limba maghiară (1575). Povestirea lui uşoară, stilul viguros, atitudinea curajoasă alături de orăşenime şi de masele asuprite, au asigurat cărţilor lui un cerc larg de cititori.

În timpul şi în legătură cu aceste lupte şi polemici religioase între luterani, calvini şi unitarieni, s-a născut, în anii 1560-1570, şi drama în limba maghiară, precedată de traduceri din Euripide (1551) şi din Sofocle (1558). Prima operă originală, datorată unui anonim, este „Comedia trădării lui Melchior Balassi”, tipărită la Abrud în 1565. Autorul, rămas necunoscut, demască şi ridiculizează, prin trădările şi manoperile acestui feudal, întreaga clasă socială căreia îi aparţinea Balassi. O tragedie jucată de şcolari (în limba latină şi în stil umanist) a lui Valentin Wagner nu ni s-a păstrat.

Literatura şi ştiinţa în epoca umanismului târziu

Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, se poate constata o nouă înflorire a literaturii umaniste şi a ştiinţei. Acest umanism târziu s-a dezvoltat - mai ales în măsura în care foloseşte limba maternă - pe baza literaturii reformei, în urma legăturilor sale cu reforma, umanismul şi-a pierdut caracterul aristocratic de mai înainte şi a căpătat o bază socială relativ largă. Aceasta a făcut posibilă dezvoltarea unui umanism specific, local, transilvănean.

Datorită transformărilor produse pe tărâm literar în deceniile reformei, la sfârşitul veacului al XVI-lea, limba latină nu mai era limba unică nici măcar a literaturii umaniste. Nici în ştiinţă nu s-a mai putut păstra folosirea exclusivă a limbii latine, deşi limba obişnuită a ştiinţei a continuat să rămână şi mai departe latina. Intelectualitatea laică, devenită mai numeroasă, cercurile noi de cititori cereau întrebuinţarea în literatură şi în ştiinţă a limbii materne, mai uşor de înţeles pentru ei. De aceea, literatura şi ştiinţa din această vreme a umanismului târziu cuprind opere atât în limba latină, cât şi în limba maternă.

Cele mai importante creaţii literare ale umanismului în limba latină din Transilvania în această jumătate de veac sunt acele ale scriitorilor saşi. Literatura umanistă e o literatură savantă. Autorii creaţiilor literare s-au străduit să capteze pe cititori, nu numai prin frumuseţea stilului, ci şi prin conţinut. Pentru aceasta, ei s-au îndreptat adesea către prelucrarea poetică a unor subiecte istorice.

În acest domeniu, avem unele creaţii valoroase ale literaturii umaniste săseşti, în care se îmbină poezia şi istoria. O încercare încă timidă de acest gen ne prezintă Ioan Lebel (decedat în 1566), în poemul lui istoric despre cetatea Tălmaciului, Carmen historicum de oppido Thalmus. Urmând un cunoscut obicei umanist, Lebel încearcă să lege diferitele întâmplări din istoria Transilvaniei de soarta comunei Tălmaciu, unde a trăit timp mai îndelungat. În acest poem istoric sunt amintite şi satele româneşti din vecinătate, ai căror locuitori sunt, după mărturisirea autorului, urmaşii . „italienilor”.

O poziţie deosebită în cadrul umanismului transilvănean ocupă opera lui Ioan Sommer (1542-1574), conducătorul şcolii de la Cotnari, întemeiată de Despot vodă şi propovăduitorul curajos al antitrinitarismului între saşi. Cele 15 elegii De dade Moldavica, în care descrie întâmplările legate de sfârşitul lui Despot şi propria-i fugă la Braşov, se numără printre apreciatele poezii umaniste scrise în Transilvania, iar Viaţa lui Iacob Heraclide Despotul Moldovei, redactată într-o limbă latină excelentă, prezintă şi azi interes.

Sommer a publicat apoi şi alte diferite poezii ocazionale şi o dramă satirică despre „tirania” colicii şi podagrei. Un exemplu reprezentativ al poeziei savante umaniste e descrierea în versuri a lui George Deidrich (decedat în 1605), intitulată Hodoeporicon itineris Argentoratensis (Descrierea unei călătorii la Strassburg), în care se dau multe informaţii geografice, etnografice şi istorice.

Prin puterea talentului său poetic şi prin volumul creaţiilor sale, Christian Schesaeus (decedat în 1585) se numără printre cei mai de seamă scriitori umanişti din Transilvania. În opera sa principală, epopeea Ruinae Pannonicae, redactată sub influenţa lui Virgiliu, el a prezentat în 12 cântece istoria Transilvaniei între 1541 şi 1571. Expunerea sa se distinge printr-un realism remarcabil, care se manifestă îndeosebi în cântecul unde se evocă marea răscoală a secuilor din anul 1562. Schesaeus a mai scris o seamă de ode şi elegii, toate caracterizate prin eleganţa deosebită a formei.

În anul 1580, la Biertan, el a prezentat mersul reformei în Transilvania, într-o expunere care se numără printre cele mai frumoase creaţii ale prozei umaniste. Literatura latină la maghiari, în comparaţie cu cea a saşilor, e mai puţin valoroasă. În schimb, e cu atât mai importantă beletristica umanistă în limba maternă. În cadrul acesteia, genul cel mai caracteristic şi mai popular l-au format povestirile. Ele au îndeplinit în acea vreme, pentru cititorii laici, rolul de mai târziu al romanului. Povestirile cu caracter popular şi-au luat în general subiectele din folclor sau din nuvele umaniste străine.

Din creaţia bogată a povestirilor cu subiecte împrumutate din folclor, amintim pe aceea a lui Petru Ilosvai Selymes despre „Toldi” (1574), în care autorul a prelucrat o tradiţie populară, al cărei erou e un tânăr viguros şi curajos, în luptă cu piedicile puse de societatea feudală. Dintre acelea cu subiecte împrumutate din tezaurul comun al umanismului european, merită să fie pomenită povestirea lui George Enyedi (1555-1597) intitulată „Gismunda şi Gisquardus”, a cărei temă este împrumutată dintr-o nuvelă a lui Boccaccio.

Povestirea de origine antică „Arghir şi Elena”, ajunsă în Transilvania prin mijlocirea unor cărţi populare italiene şi prelucrată de Albert Gyergyai (circa 1600), se află şi în literatura română şi săsească. Ea e una din cele mai artistice realizări ale întregii literaturi a povestirilor. Din literatura antică şi-a luat subiectele şi Nicolae Bogathi Fazekas (1534-1598), cel mai fecund scriitor de povestiri. Din aceeaşi vreme datează şi primele opere cu caracter ştiinţific în limba maghiară, mai întâi de ştiinţele naturii. Dintre cele dintâi realizări pomenim lucrarea de botanică a lui Petru Meliusz Juhasz, Herbarium, tipărită la Cluj în 1578, şi „Manualul de medicină”, de mari proporţii, al lui George Lencses din Oradea, medicul curţii lui Ştefan Bathory.

Înflorirea ştiinţei în Transilvania e arătată de numărul mare al operelor ştiinţifice de specialitate, apărute în limba latină. În domeniul medicinei, doctorul Paulus Kyr, care a organizat şi un învăţământ medical la Braşov, a publicat în 1555 lucrarea Sanitatis studium (Studiul sănătăţii), socotită prima carte de medicină tipărită în Transilvania. În domeniul filologiei şi al ediţiilor de texte trebuie pomeniţi în primul rând Ioan Honterus şi Valentin Wagner. Dintre operele lui Wagner, lăsând la o parte tipăriturile de autori clasici, amintim gramatica sa grecească (Compendium grammatices graecae, 1562).

Dovadă a interesului pe care l-a avut umanismul transilvănean pentru dezvoltarea culturii greceşti este şi faptul că Johannes Benkner, judele Braşovului, a pus să se cumpere manuscrise şi cărţi greceşti din Ţara Românească şi din Moldova, pentru biblioteca şcolară braşoveană. Din străduinţele lui Martin Brenner din Bistriţa (decedat în 1553), de a publica unele manuscrise mai importante, însemnată e tipărirea, la 1543, a unei părţi din opera istorică a lui Bonfini.

Pentru păstrarea izvoarelor istorice şi-a câştigat merite deosebite Cristian Pomarius (Baumgarten), (decedat în 1565), care a organizat arhivele oraşelor Sibiu, Braşov şi Bistriţa. El a avut şi preocupări geografice, pregătind o hartă a Transilvaniei, care însă nu s-a păstrat. Dintre filologi, Grigore Molnar din Cluj (decedat în 1564) a scris o gramatică latină, întrebuinţată în Transilvania până în veacul al XIX-lea, iar Petru Csokas din Lasko (decedat în 1587), profesor la Târgu Mureş, a scris partea maghiară a dicţionarului în zece limbi al lui Calepinus (1585).

În ce priveşte dreptul şi studiile despre stat, ele s-au dezvoltat în slujba noului principat transilvănean şi a păturilor dominante. Se fac încercări de codificări de legi. Honterus a realizat o astfel de codificare în anul 1544. Opera lui a fost continuată de Toma Bomelius. Bazat pe aceste lucrări, braşoveanul Matei Fronius a definitivat codificarea dreptului săsesc în Statuta iurium municipalium Saxonum in Transilvania, tipărită în 1583.

Ioan Baranyai Decsi (Barovius, 1560-1601), prin opera sa juridică de proporţii mari, intitulată Syntagma institutionum iuris (1593), a încercat, pe baza dreptului roman, să reformeze întregul sistem juridic al Transilvaniei. Cancelarul Wolfgang Kovacsoczy (decedat în 1594) a scris despre modul de cârmuire a Transilvaniei (1584), iar Paul Gyulay, consilier al principelui, despre rolul important al căpităniei de Oradea în viaţa principatului transilvănean (1585).

Literatura istorică

Cronicile transilvănene din a doua jumătate a veacului al XVI-lea au fost scrise fie m limba maghiara sau germană - cum sunt acelea ale lui Gaspar Heltai, Ştefan Szekely, Sebastian Borsos şi Ieronim Ostermayer, fie în limba latină, cum sunt însemnările murale de la Braşov şi Sibiu sau operele lui Mihail Sigler, Eustaţiu Gyulaffi, Ioan Barovius şi Ştefan Szamoskozy. Cei mai mulţi dintre cronicari au reprezentat poziţia de clasă a patriciatului săsesc sau a nobilimii feudale, iar Ştefan Szamosk5zy a fost şi cronicarul oficial al curţii principilor Transilvaniei.

Cronicile scrise în limba maternă s-au adresat unor cercuri mai largi de cititori şi acest rol l-a împlinit mai ales Cronica maghiară (Magyar Kronika) a lui Gaspar Heltai din Cisnădie (începutul secolului XVI - 1574), reprezentant de seamă al reformei şi al umanismului, cu studii universitare la Wittenberg. Cronica lui e în cea mai mare parte o prelucrare, de popularizare, în limba maghiară, a operei în limba latină a lui Bonfini, cu descrierea evenimentelor din Transilvania şi cu informaţii privind Moldova şi Ţara Românească până la lupta de la Mohacs din 1526.

Partea originală o constituie îndeosebi înregistrarea legendelor despre originea lui Iancu de Hunedoara. În această primă cronică în limba maghiară se vorbeşte de originea romană a poporului român, care apare sub acest nume (romdnusok). Tot în slujba reformei a stat şi Ştefan Szekely (începutul secolului XVI - 1563) - fost student al universităţii din Cracovia - autor al unui cronograf intitulat Cronică despre întâmplările mai însemnate ale lumii (Chronica az vildgnak jeles dolgairol), care cuprinde şi o cronică maghiară, cu informaţii privind de asemenea ţările noastre, în special între anii 1330-1557. El a scris cu simpatie despre răscoala lui Doja, despre Thomas Munzer, iar pentru vremurile războaielor împotriva turcilor a elogiat îndeosebi pe fiul lui Iancu de Hunedoara, pe Matei Corvin.

Cronica despre întâmplările lumii (Cronica az vildgnak lett dolgairol), povestind evenimentele anilor 1490-1583 (sânt pierduţi anii 1571-1579), scrisă de Sebastian Borsos (circa 1520-1584), e opera unui meşteşugar, ales de mai multe ori staroste de breaslă şi în repetate rânduri jude al oraşului Târgu Mureş. Poziţiei lui sociale i se datorează faptul că, alături de unele ştiri de istorie politică privitoare la Transilvania, la Ţara Românească şi mai ales la Moldova, în cronica lui pătrund şi preocupări economico-sociale, în legătură cu efectele inundaţiei din 1555, cu preţul grânelor, cu protejarea unor locuitori plebei ai oraşului etc.

E ostil nobilimii, reprezentată de „trădătorul” Melchior Balassi, iar în lupta dintre diversele curente ale reformei cronicarul-meşteşugar e alături de ramura calvină. Cu Istoriile (Historien) lui Ieronim Ostermayer din Braşov (circa 1500-1561), scrise în limba germană, analistica săsească începe să depăşească interesul pur local, acestea cuprinzând, pe lângă ştiri cu privire la întâmplările braşovene şi transilvănene, şi informaţii pentru istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti dintre anii 1520- 1561 şi mai ales detalii despre mişcările sociale şi politice în legătură cu introducerea reformei în oraşele săseşti.

Operele scrise în limba latină, ca produse ale umanismului, au avut o circulaţie mai restrânsă, dar sunt de multe ori valoroase în ce priveşte conţinutul lor. Sub influenţa umanistă s-au înregistrat în cursul veacului al XVI-lea (1535-1571) câteva evenimente mai însemnate din istoria Transilvaniei, unele şi din istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti, în însemnările murale din bisericile de la Braşov şi Sibiu, cunoscute sub numele de Breve chronicon Daciae «seu Annales templi Coronensis et Cibiniensis».

Scrise pe mai multe coloane pe pereţii bisericii Negre din Braşov şi a bisericii dominicanilor din Sibiu, ele cuprindeau scurte însemnări despre întâmplările din anii 1143-1571, salvate prin tipărirea lor la 1600 şi 1746. Tot în limba latină, sibianul Mihail Sigler (Sieglerus, prima jumătate a secolului XVI-L585), notar al „Universităţii săseşti” - cu studii juridice şi teologice la Wittenberg - a scris o „Cronologie” importantă, cu ştiri privitoare la Transilvania, Ţara Românească şi Moldova (mai ales pentru vremea lui Despot), până la 1563 inclusiv.

Dintre sfetnicii curţii princiare a Transilvaniei, Eustaţiu Gyulaffy (1557-1607), secretarul lui Sigismund Bathory - fost student al universităţii din Viena - a scris, se pare, o operă mai întinsă în limba latină, cuprinzând evenimentele de după lupta de la Mohacs şi până la 1605, care însă nu ni s-a păstrat. De la Gyulaffy au rămas doar unele „însemnări istorice” (Foljegyzesek) în limba maghiară, privind evenimentele anilor 1565-1605, petrecute în Transilvania şi Ţara Românească. În acelaşi stil umanist a scris şi Ioan Baranyai Decsi (Barovius, 1560-1601), unul din cei mai învăţaţi oameni ai vremii sale, „Istoria” celor întâmplate în 1592-1598, cu ştiri însemnate pentru istoria Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. A fost profesor la Târgu Mureş, filolog, istoriograf şi jurist.

Realizările cele mai însemnate ale istoriografiei umaniste din Transilvania sunt datorate lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612), care-şi făcuse pregătirea la universitatea din Padova, unde a publicat, în 1591, o lucrare arheologică asupra Transilvaniei. Istoriograf oficial al lui Ştefan Bocskay şi Sigismund Rakoczy, Szamoskozy nu ne-a lăsat o operă unitară, ci numai întinse fragmente în limba latină şi unele „însemnări” în limba maghiară.

În cele trei fragmente cuprinzătoare - Libri, 1566-1586; Pentades, 1598-1599 şi Hebdomades, 1603 - constituind trei volume, el prezintă frământările sociale şi politice ale vremii, uneori cu amănunte bogate, dar cu multă ură de clasă şi cu duşmănie faţă de români în general şi de Mihai Viteazul în special, manifestate îndeosebi când descrie răscoalele ţărăneşti izbucnite cu ocazia cuceririi Transilvaniei de către Mihai Viteazul, biruinţa voievodului român la Şelimbăr, în toamna anului 1599, stăpânirea lui în Transilvania şi uciderea lui pe Câmpia Turzii, în 1601. În stilul colorat al autorului găsim, uneori, pasaje retorice, după modelul lui Tit-Liviu şi al altor scriitori ai clasicismului antic.

Poezia populară. Muzica

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, marea majoritate a cântăreţilor erau oameni instruiţi; mai erau însă unii fără ştiinţă de carte, simpli lăutari, care păstrau şi transmiteau vechile tradiţii populare. Luptele comune împotriva turcilor au făcut din. veacul al XVI-lea o perioadă de înflorire a cântecelor în Transilvania. Locuitorii săi au înfruntat împreună primejdiile luptelor, împreună şi-au plâns morţii şi în jurul focurilor de tabără împreună s-au bucurat de biruinţe.

Acum, în vremurile de suferinţe şi eforturi comune, s-a plămădit, de exemplu, poezia primului mare liric maghiar, Valentin Balassi (1554-1594), în care se găsesc, pe lângă influenţe ale literaturii italiene şi ale altor literaturi umaniste, şi influenţe ale poeziei populare din Transilvania; el însuşi a notat, în unele cazuri, melodia unor poezii populare româneşti, după care să se cânte poeziile sale.

Cântăreţii din veacul al XVI-lea nu voiau numai să distreze, ci să şi însufleţească în vederea luptelor cu turcii, eternizând amintirea eroilor, demascând pe cei aplecaţi spre tranzacţii, pe laşi şi pe trădători, pe nemeşii hrăpăreţi. Din şirul lung al acestor cântăreţi amintim pe cei mai însemnaţi: Sebastian Tinodi (circa 1505-1556), ale cărui cântece istorice - tipărite sub titlul Chronica, la Cluj, în 1554 - evocă asediul Lipovei, pierderea Timişoarei etc., fixând aspecte ale luptei împotriva turcilor cotropitori. În opera sa „Istoria Transilvaniei” („Erdeli historia”), Tinodi prezintă evenimentele din anii 1540-1551, în versuri greoaie, dar cu date istorice culese la faţa locului. Aceste cântece istorice au format baza pentru crearea epicei culte în veacul următor.

Rolul cântăreţilor din veacul al XVI-lea şi, în special, al lui Tinodi, e important şi din punctul de vedere al dezvoltării muzicii. Versurilor lor stângace le-au dat avânt melodiile ce le însoţeau. Din îmbinarea acestor melodii populare cu elementele muzicii din alte ţări europene s-a plămădit apoi muzica cultă. Pe lângă muzica populară, gustul Renaşterii a promovat în cercurile orăşeneşti bogate, dar mai ales la curtea principilor, cultura muzicală apuseană.

La curtea acestora, mai ales în vremea Bathoreştilor, muzicienii de frunte au fost italieni. De la Braşov îşi trăgea originea însă Valentin Bakfark (1507-1576), artist sărbătorit la curţile lui Ioan Zapolya şi Ioan Sigismund, la curtea regală a Franţei şi la aceea a Poloniei. La Braşov a activat ca organist Ieronim Ostermayer (circa 1500-1561), cronicarul pomenit mai sus, care a cântat şi la curtea voievodului Ţării Româneşti, Radu Paisie, în 1539, precum şi la Braşov, în cinstea unei solii a lui Petru Rareş.

A doua jumătate a veacului al XVI-lea înseamnă în Transilvania succesul reformei, care a dus la înfrângerea bisericii catolice pentru mai mult de un veac şi jumătate, a constituit o platformă ideologică a luptei pentru existenţa de sine stătătoare a principatului transilvănean şi a însemnat biruinţa limbii vorbite de popor în literatura scrisă. O nouă înflorire a umanismului a menţinut o parte din literatură în limba latină, pe care însă literatura în limba maternă o depăşeşte. Pe lângă şcoli, care s-au înmulţit şi au primit acum o organizare nouă, tipografiile din diferitele oraşe şi apoi bibliotecile au ajutat la dezvoltarea şi la difuzarea culturii în pături mai largi.

Alături de poezia populară, care a continuat să trăiască în cântecul lăutarilor şi al cântăreţilor mai puţin instruiţi, avem acum importante şi variate realizări în domeniul literaturii scrise, ca şi în acel al ştiinţelor şi mai ales al istoriografiei. Astfel, ca o consecinţă a schimbărilor produse în sânul societăţii, exprimate pe plan ideologic de reformă, cultura clasei feudale a suferit unele transformări, cultura păturilor orăşeneşti s-a înnoit şi s-a întărit, dar în ce priveşte clasa exploa tată, ea a fost ţinută mai departe în vechea înapoiere.

Check Also

Limba slavă – limbă a culturii feudale româneşti

Strâns legată de începuturile organizării bisericeşti sub egida taratului bulgar este şi introducerea limbii slave …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Cultura ceramicii liniare

Tot dintre culturile vechi neolitice identificate pe teritoriul României, aproape exclusiv în urma cercetărilor intense …

Cultura slavilor în secolele VI-IX. Religia

„Orice religie – spune Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …