Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Marile evenimente istorice din această perioadă - revoluţia din 1848, Unirea, transformările sociale din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi războiul pentru independenţă - au creat condiţii mai favorabile dezvoltării capitalismului în România. Procesul înlocuirii orânduirii feudale cu cea capitalistă a determinat transformări corespunzătoare în suprastructură.

Concomitent cu formarea bazei economice a capitalismului a luat naştere o nouă suprastructură politică, juridică şi ideologică. În această perioadă s-au creat statul şi dreptul burghez, s-a organizat şi lărgit învăţământul conform cerinţelor noii orânduiri, s-au înfiinţat numeroase societăţi şi instituţii culturale, s-au dezvoltat filozofia, morala, arta, literatura burgheză. Fiecare dintre aceste forme ale suprastructurii lupta cu mijloace specifice pentru consolidarea şi apărarea noii orânduiri capitaliste.

În suprastructura ideologică până la 1864, pe prim plan a apărut lupta democratică, antifeudală, iar după această dată s-a reflectat în ideologie lupta ţărănimii contra resturilor feudale şi lupta clasei muncitoare contra exploatării capitaliste, în întreaga perioadă 1848-1878, cultura a servit cauza unirii naţionale şi a eliberării întregului popor român de sub jugul străin, otoman şi habsburgic.

În această perioadă contradicţiile dintre cultura înaintată, care reflectă năzuinţele şi lupta forţelor sociale purtătoare ale progresului social şi cea reacţionară, care exprima interesele forţelor sociale retrograde, s-au accentuat, în timp ce majoritatea zdrobitoare a poporului promova o cultură progresistă, menită să contribuie la înlăturarea feudalismului, la înfăptuirea unităţii şi independenţei naţionale, apoi şi la înlăturarea exploatării în general, moşierimea şi o parte a burgheziei au căutat să dea culturii o orientare reacţionară şi cosmopolită cu scopul ca împiedicând masele să-şi însuşească luminile culturii, să le poată domina mai uşor.

Pentru a doua parte a perioadei, când au apărut mişcarea muncitorească şi cea socialistă şi s-a accentuat caracterul revoluţionar al culturii claselor dominante, se adevereşte afirmaţia lui Lenin că în sânul fiecărei naţiuni există două culturi: cultura poporului şi cultura claselor dominante, „fiindcă în sânul fiecărei naţiuni există mase de muncitori şi exploataţi ale căror condiţii de viaţă creează în mod inevitabil ideologia democratică şi socialistă.

Dar în sânul fiecărei naţiuni există şi o cultură burgheză... sub formă de cultură dominantă”. Odată cu evoluţia orânduirii burgheze, în aceeaşi epocă, la mulţi reprezentanţi ai culturii se observă o schimbare corespunzătoare noilor raporturi social-economice. Mihail Kogălniceanu, revoluţionarul de la 1848, a devenit moderat după 1866. George Bariţiu a avut o atitudine progresistă, modificată apoi după 1878 în sensul liberalismului moderat; aceeaşi evoluţie la Cezar Bolliac, atât de apropiat de Bălcescu în 1848, devenit mai mult decât moderat după 1866.

Deşi Transilvania a rămas încă în afara statului român, unitatea de acţiune a poporului român şi a tuturor forţelor progresiste s-a realizat prin obiective comune: înlăturarea feudalismului şi a resturilor feudale, înfăptuirea unităţii şi a eliberării naţionale. Acest fapt s-a reflectat şi pe plan cultural, prin conţinutul ideologic al filozofiei, artei, literaturii şi ştiinţei. Formarea statului naţional român şi a instituţiilor culturale - Societatea Academică Română, Asociaţiunea Transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA) şi celelalte societăţi culturale, învăţământul, presa, în activitatea cărora erau antrenaţi românii atât din vechea Românie cât şi din Transilvania - a favorizat consolidarea unităţii naţionale a poporului român şi dezvoltarea culturii sale naţionale.

În opoziţie cu orientarea reacţionar-clericală, reprezentată de vârfurile aristocratice şi clericale catolice, ortodoxe şi luterane strâns legate de cercurile de la Viena şi Budapesta, s-a dezvoltat în Transilvania o cultură burghezo-democratică la români, ca şi la maghiari şi saşi. În primul rând, revoluţionarii de la 1848 au legat revendicările lor de dezvoltarea unei culturi cu rosturi mai largi, valorificând producţiile populare. „Fără libertate nu poate fi cultură”, spunea Bărnuţiu în cuvântarea sa de la Blaj.

În timp ce în Transilvania lupta pentru eliberarea naţională s-a împletit cu lupta contra feudalismului şi a resturilor lui, în vechea Românie forţele sociale, cu ideologiile lor, se vor polariza în funcţie de lupta contra orânduirii feudale şi resturilor acesteia. Temându-se de mase într-un moment în care proletariatul începea să se trezească la conştiinţa de clasă, majoritatea burgheziei n-a dus cu hotărâre şi până la capăt lupta contra orânduirii feudale şi apoi a resturilor acesteia, ci a ajuns la compromis cu moşierimea pentru a ţine masele muncitoare de la sate şi oraşe în exploatare.

Acest compromis s-a manifestat în cultură prin manifestări ideologice reacţionare, menite să apere dictatura burgheziei şi a moşierimii. Împotriva coaliţiei burghezo-moşiereşti şi a ideologiei ei reacţionare s-au ridicat exponenţii maselor populare şi unele elemente înaintate ale burgheziei, promovând o cultură progresistă, corespunzătoare intereselor poporului.

Perioada 1848-1878 are două etape, în cadrul cărora poziţia politică şi ideologică a forţelor sociale se va modifica de asemenea: 1848-1864, când se duce lupta pentru Unire şi reforme burgheze şi 1864-1878, când se duce lupta pentru adâncirea reformelor burgheze şi pentru cucerirea independenţei României. Contradicţiile şi divergenţele din sânul societăţii au determinat formarea a patru curente ideologice principale în prima etapă: democrat-revoluţionar, liberal-democrat, liberal-radical şi liberal-moderat. Aceste caracterizări sunt determinate nu de numirile date grupărilor politice, care promovau diferitele curente ideologice, ci de interesele de clasă pe care acestea le exprimau.

Curentul democrat-revoluţionar a reprezentat gândirea cea mai înaintată până la apariţia mişcării socialiste la noi. Elementul specific democrat-revoluţionar prezenta următoarele trăsături: forţa socială pe care o reprezenta era ţărănimea; tactica preconizată era lupta revoluţionară iar regimul democratic vizat, democraţia ţărănească, legată de proprietatea particulară capitalistă, al cărei caracter exploatator, în condiţiile de atunci, n-a putut fi sesizat de acest curent. Gânditorul cel mai de seamă al mişcării revoluţionare din 1848 a fost Nicolae Bălcescu (1819-1852).

El a fost principalul gânditor care a exprimat la noi, în timpul său, ideea luptei de clasă. „Istoria omenirii nu ne înfăţişează decât lupta necontenită a dreptului împotriva tiraniei, a unei clase dezmoştenite de dreptul său în contra uzurpatorilor săi, lupta arzătoare care adesea avu caracterul unei răzbunări, luptă fără sfârşit, căci se urmează încă în timpurile de azi şi se va urma până când nu va mai fi umbră de tiranie, până când popoarele n-or fi întregite în drepturile lor şi egalitatea n-o domni în lume”.

Bălcescu a ajuns la convingerea necesităţii revoluţiei ca mijloc de realizare a progresului social. „Trebuie să arătăm că ele [cabinetele] ne-au dovedit că nu mai putem aştepta nimic de la dânsele, ci din revoluţie numai”, scria Bălcescu în 1850. În timpul guvernării revoluţionare, Bălcescu a făcut să pătrundă în mase concepţia sa revoluţionară, afirmând că trebuie „să vărsăm revoluţia ca o convingere în sânul poporului”.

După înfrângerea revoluţiei din 1848, Bălcescu şi-a afirmat credinţa într-o revoluţie viitoare, care se va realiza într-un stat unitar şi independent prin instaurarea „plebeianismului” la putere. Bălcescu a militat de asemenea împotriva asupririi naţionale, pentru unitatea forţelor revoluţionare române şi maghiare în lupta împotriva forţelor feudale.

Prin activitatea din prima parte a vieţii sale, prin concepţia sa înaintată asupra artei, prin critica formelor de viaţă feudale până în 1866, Cezar Bolliac (1813-1881) face parte de asemenea din curentul democrat-revoluţionar. El dezvăluia „despărţirea populilor în două părţi inegale, antagoniste una alteia”. Ca şi Bălcescu, Bolliac s-a ridicat împotriva divizării forţelor revoluţionare române şi maghiare.

Bolliac a fost partizanul acţiunilor revoluţionare în problemele sociale, condamnând calea reformei. Contribuţia importantă şi originală în ideologia vremii a adus-o Bolliac prin fundamentarea esteticii realiste cu elemente materialiste, combătând teoria „artei pentru artă”. Demascând caracterul de clasă al acestei teorii reacţionare, Bolliac susţinea că arta este chemată să sprijine lupta maselor populare.

Democrat-revoluţionarul Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a adus în 1848 o contribuţie însemnată la cauza revoluţiei. El a arătat că revoluţiile sunt fenomene sociale fireşti şi necesare. „Manifestaţiile nevoilor omenirii de a scăpa de robie sunt revoluţiile şi revoluţiile sunt durerile de naştere a libertăţii, de aceea le binecuvântez pretutindeni unde se arată şi mă fălesc cu naţia mea română, care în sfârşit <aruncă> şi ea lanţurile ce o ţineau ferecată”, scria el Democrat-revoluţionar a fost şi Alecu Russo, autorul Cântării României.

Prin multe idei înaintate se apropia de democratismul revoluţionar şi Simion Bărnuţiu (1808-1864). În lucrările sale, el căuta să demonstreze cu argumente juridice legitimitatea mişcării revoluţionare antifeudale şi de eliberare naţională. În discursul de la Blaj, el susţinea ideea contopirii luptei antifeudale cu lupta de eliberare naţională. Bărnuţiu s-a ridicat împotriva iobăgiei şi a respins uniunea Transilvaniei cu Ungaria. „Libertate fără de naţionalitate nu se poate înţelege la nici un popor de pe pământ”, spunea el.

Cu toate că limbajul său ia uneori aspecte naţionaliste, Bărnuţiu recunoştea dreptul egal al tuturor naţiunilor. Naţiunea română, spunea el, „nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voieşte drept egal pentru toate”. El cerea desfiinţarea iobăgiei fără nici o „dezdăunare” din partea ţăranilor iobagi. Bărnuţiu a luptat pentru o republică în care poporul îşi exercită suveranitatea prin votul universal. Cu tot radicalismul său, Bărnuţiu a făcut greşeala politică de a nu fi înţeles importanţa europeană a revoluţiei maghiare, contribuind astfel la dezbinarea forţelor revoluţionare în lupta împotriva feudalismului.

Conducătorul mişcării revoluţionare a românilor din Banat, Eftimie Murgu, a fost un democrat-revoluţionar. El a fost în strânse legături cu capii mişcării din Ţara Românească şi din Moldova. Eftimie Murgu a fost unul dintre principalii luptători pentru desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire. Tot un democrat-revoluţionar a fost şi luptătorul transilvănean Avram Iancu, care era pentru „desfiinţarea robotei fără despăgubire”, „egalitatea în drepturi” a românilor cu celelalte naţiuni, cerând ca revoluţia să se înfăptuiască prin acţiunea maselor populare.

„Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea, ca Horea”, cum a spus el în 1847 aflând că dieta feudală votase legea urbarială. Un rol important l-a avut şi luministul Peterfi Karoly, care a combătut regimul reacţionar habsburgic; mai târziu Vincenţiu Babeş şi Alexandru Roman s-au solidarizat cu Comuna din Paris.

Curentul liberal-democrat exprima interesele burgheziei industriale, care sprijinea reformele largi, îndeosebi în favoarea ţărănimii, având ca figură centrală pe Mihail Kogălniceanu (1817-1891). El a participat la pregătirea mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova, a contribuit la înfăptuirea Unirii şi la realizarea reformelor din timpul domniei lui Cuza. Kogălniceanu atribuia poporului un rol important în desfăşurarea istoriei, fiind ostil boierimii exploatatoare şi ignorante. El s-a pronunţat pentru reforme în direcţia desfiinţării servituţilor feudale ale ţărănimii prin împroprietărire cu pământ, pentru Unire şi independenţă naţională în cadrul unui stat cu aşezăminte democratice.

În Dorinţele partidei naţionale în Moldova (1848), Kogălniceanu a cerut să se facă reforme fără precizarea căii revoluţionare, dintre care cea mai importantă era împroprietărirea ţăranilor clăcaşi. Din 1866 Kogălniceanu a trecut de pe poziţiile sale iniţiale liberal-democrate pe poziţii liberal-moderate. Dintre militanţii din Transilvania poate fi încadrat în curentul liberal-democrat George Bariţiu (1812-1893), prin atitudinea sa antiiobăgistă. În problema naţională, Bariţiu s-a ridicat împotriva şovinismului, militând pentru înţelegerea între popoare pe baze democratice. În domeniul culturii a fost adeptul materialismului naturalist.

Curentul liberal-radical este expresia burgheziei mijlocii şi mici şi a micii moşierimi îmburghezite şi se caracteriza prin recunoaşterea necesităţii reformelor antifeudale, dar realizate treptat şi fără sfărâmarea moşierimii ca clasă. Reprezentanţii tipici ai acestui curent au fost C.A. Rosetti şi Ion Brătianu, cel dintâi reprezentând o concepţie mai înaintată decât al doilea.

Curentul liberal moderat a reprezentat interesele burgheziei mari şi ale moşierimii mijlocii, având ca exponent pe Ioan Eliade Rădulescu. Acesta considera că reformele trebuiau să fie subordonate conducerii politice a marii burghezii şi a moşierimii. El a susţinut în acelaşi timp teze contradictorii precum „poporul trebuie să se lase de boieri, să-şi facă singur treburile” şi „moartea boierilor ar însemna moartea naţiunii”, această teză din urmă exprimând tendinţele de compromis între boierime şi burghezie.

Până la 1864 marea moşierime, care se situa pe o poziţie conservatoare în privinţa schimbărilor social-economice şi politice, nu a avut manifestări importante în viaţa culturală a ţării. După 1864, după realizarea reformelor „de sus” în limitele ideologice ale liberalismului democrat, după încheierea monstruoasei coaliţii şi a instaurării regimului burghezo-moşieresc, iar în Transilvania de la dualismul austro-ungar (1867), a avut loc o regrupare a forţelor, fapt care a determinat o schimbare corespunzătoare în lupta ideologică. În cadrul orânduirii capitaliste, care păstra numeroase şi puternice resturi feudale, păturile sociale şi ideologiile corespunzătoare lor gravitau acum în jurul a două forţe principale, care au promovat două culturi.

Coaliţia burghezo-moşierească, formată din majoritatea burgheziei şi moşierimii, la dreapta căreia se situa moşierimea conservatoare. Pe planul suprastructurii ideologice, aceste forţe au promovat compromisul dintre vechi şi nou, dintre ştiinţă şi religie, căutând să frâneze dezvoltarea ştiinţei înaintate. Ele au dus o luptă înverşunată împotriva ideologiei revoluţionare de la 1848 şi au promovat în bună parte o cultură reacţionară, o artă şi o literatură formalistă, străină de aspiraţiile poporului (Titu Maiorescu şi discipolii săi). În Transilvania, clasele dominante maghiare au promovat de asemenea o ideologie reacţionară, agravată prin şovinism.

Forţele progresiste, formate din reprezentanţi ai maselor populare şi elemente ale burgheziei rămase în afara coaliţiei burghezo-moşiereşti, care au militat pentru eliberarea şi independenţa naţională împotriva resturilor feudale, pentru reformele burghezo-democratice pe căi legale şi prin mijloace paşnice. Pe plan ideologic, aceste forţe au militat pentru dezvoltarea şi răspândirea ştiinţei, pentru o cultură democratică, pentru un realism critic în literatură şi artă, pentru materialism în ştiinţele naturii şi filozofie (materialismul naturaliştilor şi filozofia materialistă a lui Vasile Conta). În Transilvania s-a accentuat lupta pentru apărarea dreptului la existenţă a românilor pe calea dezvoltării culturii naţionale, precum şi mişcarea culturală progresistă a minorităţilor naţionale.

Curentele ideologice progresiste din România, izvorâte din noile condiţii materiale, au primit imbold şi din partea mişcărilor progresiste ale vremii de peste graniţe. Socialismul utopic al lui Ch. Fourier era făcut cunoscut în România încă dinainte de 1848 de către Teodor Diamant. După 1848 s-a manifestat influenţa socialismului mic-burghez al lui Louis Blanc şi mai ales acela al lui Proudhon printre muncitorii şi intelectualii cu vederi înaintate din România, în timp ce ideile lui Lassalle pătrundeau în rândurile muncitorilor din Transilvania.

În rândurile intelectualilor democraţi exercitau o puternică influenţă ideile republicanului democrat italian Giuseppe Mazzini, ale istoricilor progresişti francezi Jules Michelet şi Edgar Quinet şi ale marelui scriitor republican, prigonit de Napoleon al III-lea, Victor Hugo. Influenţa democraţilor revoluţionari ruşi de la mijlocul secolului al XIX-lea - A.I. Herzen, N.G. Cernîşevski, N.A. Dobroliubov - este un fapt istoric dovedit. Literatura revoluţionară rusă avea posibilităţi de pătrundere prin cunoaşterea directă, prin refugiaţii politici veniţi din Rusia, cum au fost Nicolae Zubcu-Codreanu, Zamfir C. Arbure, Constantin Dobrogeanu-Gherea, dr. Russel (Sudzilovski), sau alţi emigraţi mai puţin cunoscuţi, ca Neceaev, Kulaşko, Nikolai Ciubarov, fraţii Arkadaski şi alţii.

În perioada de după 1848, oamenii politici, scriitorii, ziariştii români s-au interesat din ce în ce mai mult de stările şi evenimentele politice din Rusia, de literatura şi curentele ideologice progresiste. În 1852, C.A. Rosetti a scris o lucrare despre Rusia, pe timpul exilului său în Franţa, punându-i ca motto câteva cuvinte ale decembristului Pestei; în 1863 s-a tradus în româneşte cartea lui Petre Dolgorukov Adevărul despre Rusia, cuprinzând numeroase citate din Herzen; articole ale lui Herzen din „Clopotul”, ziar care circula în România, au fost reproduse în presa românească; s-au reprodus manifeste din ziare revoluţionare, ca „Velicorus”, care apărea clandestin.

Numeroase informaţii despre mişcarea revoluţionară din Rusia, cu vădită simpatie pentru aceste manifestări, apăreau în ziarele şi revistele româneşti din România sau Transilvania: „Independenţa”, „Românul”, „Buciumul” lui Cezar Bolliac, „Anunţătorul român”, „Vocea poporului”, „Telegraful” din Bucureşti, „Tribuna română” de la Iaşi, „Gazeta Transilvaniei”, „Familia” şi „Concordia” de la Budapesta.

Multe dintre lucrările lui Bălcescu exprimau preocupări asemănătoare cu cele ale marilor gânditori ruşi-dragoste pentru ţărănimea asuprită, ură faţă de asupritori -, concepţie similară despre lupta de clasă; ca şi ei, Bălcescu şi-a dat seama de rolul precumpănitor al maselor în făurirea istoriei. Consideraţiile lui Bălcescu asupra răscoalei din 1821 au fost susţinute de revista „Sovremennik”, condusă de Cernîşevski, care se ridica împotriva istoricilor ce căutau să-l prezinte pe Tudor Vladimirescu ca pe un campion al şovinismului; Tudor este, după Cernîşevski, un conducător al ţărănimii. Ion Ionescu de la Brad, criticând neajunsurile legiuirii din 1864 - aşa cum şi revoluţionarii ruşi respinseseră reforma din 1861 -, îşi exprima speranţa că „în curând vom scăpa şi de răul din legea de la 1864 şi vom dobândi libertatea de-a forma comuna cu cine voim şi după cum cer interesele acelora ce-au să locuiască în comună”.

Istoricul şi literatul B.P. Hasdeu s-a format sub influenţa scriitorilor revoluţionari ruşi, pe care îi citea în original. În primele sale opere - monografia istorică Ion Vodă cel Cumplit şi drama Răzvan şi Vidra - cu tot romantismul răzbate dragostea de popor şi ura contra boierilor exploatatori; într-un Prospect - program pentru literatură - expunea ideea unei literaturi care să exprime aspiraţiile poporului, cum voiau şi Belinski şi Cernîşevski, respingând „străinismul cosmopolit” al lui Maiorescu şi al Junimii.

Check Also

Cultura „amforelor sferice”

Descoperirile făcute între 1955-1958 în Moldova, ca cele de la Piatra Neamţ, Dolheştii Mari (lângă …

Dominaţia otomană asupra ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Regimul economic al dominaţiei otomane Instaurarea dominaţiei otomane a avut consecinţe importante, economice şi politice, …

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive este cunoscută în Transilvania din numeroase locuri, mai …

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …