Cultura şi literatura română veche

Începuturile culturii scrise pe teritoriul românesc

După cum atestă documentele, paralel cu cultura populară de circulaţie orală, aspecte ale vieţii oamenilor pe teritoriul ţării noastre au fost consemnate din cele mai vechi timpuri şi în scris. Pentru aceasta, dacii au folosit alfabetul grecesc sau cel latinesc. Pe nişte blocuri de piatră, provenind de la o construcţie din epoca lui Burebista, scoase la lumină de săpăturile arheologice efectuate pe locul străvechii cetăţi dace Sarmisegetuza, au fost identificate rudimente de scriere cu litere greceşti. Nu de mult a fost descoperit la Ocniţa (judeţul Vâlcea) un fragment de inscripţie provenind din timpul împăratului roman Augustus (27 î.Hr. - 14 d.Hr).

În vremea acestui împărat, care cucerise Scythia Minor (Dobrogea de azi), a fost exilat la Tomis (azi Constanţa) poetul latin Ovidiu. Acesta ne-a lăsat mărturii sigure despre băştinaşii locurilor de aici, scriind în limba lor şi un poem („Am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin!”). Alte documente istorice atestă folosirea, la curtea regelui Decebal, a limbii latine ca limbă diplomatică. Dar singurul text dacic ce ni s-a păstrat, dinainte de cucerirea Daciei de către romani, este cel al inscripţiei de la Sarmisegetuza: Decebalus per Scorilo (Decebal, fiul lui Scorilo). După cucerirea Daciei de către romani, limba şi scrierea acestora devin treptat instrumente de comunicare colectivă. Mii de inscripţii latineşti, descoperite pe teritoriul ţării noastre, atestă răspândirea largă a scrisului în perioada romanizării Daciei.

În perioada următoare - cea a migrării popoarelor -, pe teritoriul vechii Dacii, timp de câteva secole, cultura scrisă a scăzut în intensitate. Cu toate acestea, nu lipsesc nici în această perioadă inscripţiile în latină şi greacă, atestând evenimente importante. Dar documentul cu cea mai mare valoare este răspunsul în limba latină trimis regelui ungur Arpad, la începutul secolului X-lea, de Menumorut, duce al Biharei (Ţara Crişurilor). Textul acestui răspuns, pe care îl aflăm inserat în Cronica Notarului Anonim, este străbătut, de la un capăt la altul de o atitudine patriotică dârză. El deschide, în istoria gândirii politice româneşti, seria documentelor diplomatice.

Limbile de cultură folosite în evul mediu pe teritoriul românesc

Datorită migraţi unii slavilor, care în evul mediu formează în sudul Dunării primul stat slavo-bulgar, legăturile directe ale ţărilor române cu Imperiul Roman scad. În aceste condiţii, limbile latină şi greaca vor fi mai puţin utilizate în scris pe teritoriul românesc. Ca limbă oficială, mai întâi a cultului catolic, iar apoi şi a cancelariilor voievodale şi orăşeneşti, latina este reintrodusă în Transilvania în secolul al XI-lea. Ea s-a extins apoi şi în Muntenia şi Moldova, dar numai ca limbă a relaţiilor diplomatice cu ţările catolice.

Documentele care atestă o asemenea utilizare a latinei sunt numeroase. De exemplu, Memoriul lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin a fost redactat de Radu Grămăticul în latineşte. Despot Vodă înfiinţează, pe la mijlocul secolului XVI-lea, Şcoala latină de la Cotnari. Dar cele mai importante opere de cultură în limba latină, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, aparţin lui Nicolaus Olahus (Nicolae Valahul sau Românul), umanist de renume european, care intră în contact cu renumiţi cărturari ai timpului. Cea mai valoroasă dintre operele sale este Hungaria, care cuprinde, între altele, şi o descriere a Ţării Româneşti, Moldovei, Transilvaniei, Ţării Someşului, Ţării Crişurilor şi a Ţării Timişului.

În această lucrare se formulează ideea originii romane a poporului nostru, precum şi ideea unităţii şi a originii latine a limbii române: „Românii se spune că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte comune cu limba romană. Monede romane se găsesc multe în acest loc şi ele constituie un neîndoielnic semn al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea... Moldovenii au aceeaşi limbă, religie şi obiceiuri ca şi muntenii... Limba lor şi a celorlalţi români a fost cândva romană, ca unii ce sunt colonii de romani”.

Limba greacă a fost folosită în cultura românească din evul mediu mai mult accidental. Spre exemplu, Stavrinos, vistiernicul lui Mihai Viteazul, închis la Bistriţa după moartea acestuia, a compus în greceşte un avântat poem intitulat Poveste preafrumoasă a lui Mihai Viteazul. Dacă împrejurările date au fost mai puţin favorabile utilizării în activitatea administrativă şi culturală a limbilor latină şi greacă, ele au favorizat, în schimb, pătrunderea la noi, prin intermediul organizării bisericeşti a unei noi limbi de cultură, slavona.

Datorită influenţei pe care biserica o exercita asupra conducerii administrative, slavona este adoptată în ţările române nu numai ca limbă a cultului ortodox, ci şi ca limbă oficială de stat. Dar, cu toate că ea avea cea mai mare adere, nu era singura limbă folosită în relaţiile diplomatice şi nici în activitatea culturală. Din acest punct de vedere românii au procedat, în evul mediu, ca mai toate ţările europene, recurgând la mai multe limbi. În afară de slavonă, latină şi greacă - aşa cum s-a arătat mai sus -, ei mai foloseau, în funcţie de mediul cultural în care se formaseră unele personalităţi ale vieţii oficiale sau religioase, şi alte limbi: polonă, germană, italiană şi rusă. Limba română - ca limbă a relaţiilor politice şi a culturii scrise - capătă preponderenţă începând cu secolul al XVI-lea.

Literatura română în limba slavonă

Slavona începe să pătrundă la noi din prima jumătate a secolului al X-lea, aşa cum o dovedesc inscripţiile de pe teritoriul Dobrogei şi Munteniei. Cele mai vechi manuscrise care s-au păstrat (copii ale unor cărţi de cult religios făcute în mănăstiri bulgăreşti sau sârbeşti) sunt însă din secolul al XII-lea. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea se întemeiază primele mănăstiri româneşti cunoscute (Vodiţa şi Tismana în Ţara Românească, Neamţ în Moldova, Peri în Maramureş), care devin cu timpul puternice centre culturale. Aici se copiază şi se răspândesc, în ţară şi peste hotare, numeroase scrieri cu caracter moral-religios în limba slavonă. Cel mai cunoscut copist şi miniaturist al acestei perioade este Gavriil Uric de la Neamţ (prima jumătate a secolului al XV-lea). Spre sfârşitul secolului al XIV-lea apar şi primele scrieri originale în limba slavonă: scrisorile cu conţinut religios - ale egumenului Nicodim de la Tismana, imnurile religioase ale lui Filotei, fostul logofăt al lui Mircea cel Bătrân (începutul secolului al XV-lea), sau Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, de Grigorie Ţamblac, fostul predicator al lui Alexandru cel Bun la Suceava.

Paralel cu scrierile religioase se dezvoltă şi o literatură istorică originală în limba slavonă, mult mai importantă prin conţinut. Menţionăm, în primul rând, scrisoarea lui Ştefan cel Mare trimisă principilor creştini după victoria de la Vaslui. Ea ne atrage atenţia în mod deosebit prin arta compoziţiei. Aceasta l-a făcut pe marele istoric şi critic literar Nicolae Iorga să o propună ca pagină de antologie. Din aceeaşi perioadă datează şi prima cronică domnească - Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei -, scrisă de diecii din cancelaria gloriosului Ştefan. Autorul sau autorii (anonimi) consacră cea mai mare parte a Letopiseţului întinsei domnii a lui Ştefan cel Mare, glorificând mai ales luptele de apărare a ţării. Îmbinând relatarea faptelor văzute şi trăite cu exprimarea nuanţată şi dramatizarea situaţiilor, cronicarii curţilor domneşti pun bazele naraţiunii, care a făcut din cronică genul major al literaturii noastre vechi.

Macarie scrie, din porunca lui Petru Rareş, Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei, „pentru ca să nu fie acoperite în mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în vremile şi în stăpânirile trecute şi care au ajuns până la noi”. Creator de şcoală, Macarie nu face numai naraţiune istorică, ci şi memorialistică, relatând evenimente la care a fost martor ocular. Stilul lui, fiind însă imitat după cronicari străini, este cam greoi. Eftimie, ucenic al lui Macarie, continuă cronica acestuia, scriind din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu, pentru a-i justifica cruzimea faţă de boieri. Stilul lui este mai simplu şi mai accesibil. Azarie, ultimul cronicar român de limbă slavonă, un alt ucenic al episcopului Macarie, continuă şi el Cronica Moldovei în aceeaşi manieră părtinitoare. El acuză vehement pe Despot-Vodă şi Ion-Vodă Armeanul, care, în dorinţa de a instaura o domnie autoritară, îşi atrăsese ura boierilor.

Literatura română în limba slavonă atinge, în secolul al XVI-lea, o culme a dezvoltării sale cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Aceasta nu mai este opera unui cleric, ci chiar a renumitului domnitor, personalitate politică remarcabilă prin tendinţa de centralizare a puterii în statul feudal şi prin întinsa cultură pe care o acumulase. Scrise pentru a servi la educaţia fiului său, Învăţăturile constituie o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor moral-politice, filozofice şi pedagogice, o sinteză românească a gândirii şi experienţei avansate a evului mediu. Lucrarea este o capodoperă a literaturii noastre vechi, nu numai prin conţinutul ei, ci şi prin maniera în care a fost scrisă. Aceasta îi conferă o mare valoare artistică. Capitolele finale, spre exemplu, consacrate mamei, soţiei şi copiilor, impresionează în mod deosebit prin sensibilitatea, duioşia şi lirismul autorului. Dată fiind însemnătatea practică şi valoarea lor literară, Învăţăturile au fost traduse în româneşte încă din secolul al XVII-lea.

Literatura în limba română

Dezvoltarea literaturilor naţionale originale necesita însă înlocuirea, limbilor convenţionale ale evului mediu european (latina, greaca veche şi slavona), care nu se mai vorbeau nicăieri, cu limbile vii ale popoarelor. Prilejul acesta l-a oferit Reforma lui Jan Huss, Martin Luther şi Jean Calvin, care, în lupta lor împotriva bisericii catolice, a cărei limbă de cult era latina, au proclamat dreptul fiecărui popor de a avea cărţi în limba lui. Receptând această idee a Reformei, care corespundea cu aspiraţiile mai vechi ale maselor populare, cele trei ţări române au trecut cam în acelaşi timp la înlocuirea slavonei, ca limbă a culturii româneşti vechi, cu limba poporului.

Primul document scris în limba română - Scrisoarea lui Neacşu - datează din anul 1521. Dar claritatea şi siguranţa cu care este scris, adaptarea destul de bună a semnelor alfabetului chirilic la redarea sunetelor limbii noastre presupun o experienţă anterioară, ce ne face să credem că încă de pe la sfârşitul secolului al XV-lea corespondenţa particulară se scria în limba română. Era însă necesar un efort mare pentru a ajunge de la simpla fixare în scris a graiului popular vorbit la făurirea unei limbi literare, capabile să exprime precis ideile şi sentimentele. În această activitate s-au angajat cărturari, cunoscuţi sau anonimi, din toate provinciile româneşti.

Traducerea cărţilor religioase păstrate în manuscris (Psaltirea scheiană, Psaltirea voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi şi Codicele voroneţean) constituie prima etapă a acestui proces dificil, care a început la confluenţa dintre secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Aceste traduceri au fost determinate de necesitatea preoţilor şi a călugărilor de a avea cărţi în limba română, pentru a nu se mai adresa oamenilor într-o limbă pe care nu o înţelegeau. Dacă sintaxa folosită în aceste traduceri este greoaie, imitând pe cea a limbii din care se făcea traducerea, lexicul este uimitor de apropiat de cel de azi, mai ales gândindu-ne că e vorba de traduceri făcute cu peste 450 de ani în urmă.

O altă etapă importantă în făurirea şi impunerea limbii române literare o constituie tipăriturile. Ştefan cel Mare înzestrase bisericile pe care le-a zidit cu cărţi de cult în manuscris. Radu cel Mare, contemporan cu el, înfiinţează, în acelaşi scop, în Ţara Românească o tipografie cu litere chirilice. Aici apare, sub mâna meşterului Macarie, în 1508, prima tipăritură românească - Liturghierul -, urmată la doi ani de un Octoih, iar la alţi doi de un Evangheliar - toate în limba slavonă. Peste câteva decenii, activitatea tipografică se extinde în Transilvania. La Sibiu ia fiinţă în 1529 o altă tipografie. Aici, Filip Moldoveanul începe la 1544 tipărirea primei cărţi în limba română un Catehism luteran -, care nu s-a păstrat. Din aceeaşi sursă a ajuns până la noi un Evangheliar cu text paralel în slavonă şi română. În Ţara Românească, Dimitrie Liubavici continuă opera acestuia. La şcoala lui lucrau ca ucenici românii: Oprea şi Petre, care l-au ajutat să tipărească, în 1547, Apostolul. O parte din tirajul acestei cărţi, tipărită „din porunca domnului Iliaşcu-Voievod (Iliaş Rareş) şi a mamei sale, Elena”, este destinată bisericilor moldovene.

La şcoala lui Dimitrie Liubavici se formează ca tipograf şi diaconul Coresi, care după aceea se mută la Braşov (unde exista şi o fabrică de hârtie) şi înfiinţează o tipografie proprie. Ieşind de sub tutela domnească, activitatea tipografică ia amploare. Într-un interval de două decenii şi ceva, începând din 1557, în tipografia lui Coresi apar unsprezece tipărituri în limba slavonă şi nouă în limba română. Acestea din urmă, deşi traduceri, datorită faptului că au fost răspândite în toate cele trei ţări româneşti, au jucat un rol deosebit în formarea limbii noastre literare. Dar, lucru şi mai important, cuvântul scris începe să devină de acum înainte un instrument de exprimare şi susţinere a intereselor şi aspiraţiilor întregului popor. Epilogul Psaltirii româneşti, tipărit de Coresi, este în această privinţă semnificativ. Tipărirea de cărţi religioase în limba română, sprijinită nu numai de domnitori şi de boierimea luminată, ci şi de clerici mărunţi, de negustori etc., ca o reacţie la faptul că secole în şir li se impusese o limbă şi o cultură străină, - limba şi cultura slavonă, - depăşeşte în aceasta epocă limitele preocupărilor religioase. Ea devine un factor puternic de influenţare şi orientare a dezvoltării unei culturi proprii în limba naţională.

Curentul de opinie în favoarea scrierii în limba română devine din ce în ce mai puternic. El continuă, după tipăriturile lui Coresi, cu traducerea de cărţi populare apocrife şi legende hagiografice, menite să cultive respectul faţă de cler, să stimuleze donaţiile către biserici şi să răspândească plăcerea lecturii. Codex Sturdzanus este cel mai vechi manuscris de acest fel care ni s-a păstrat. Treptat, treptat, traducerile şi tipăriturile în limba română depăşesc sfera preocupărilor religioase. Apar cărţi care urmăresc desfătarea cititorului (spre exemplu, Alexandria, care povesteşte faptele de vitejie ale lui Alexandru Macedon). Dar cea mai importantă scriere în limba română, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, este Istoria lui Mihai-Vodă, sin Pătraşcu-Vodă, carele au făcut multe războaie cu turcii pentru creştinătate. Această cronică, alcătuită de Teodosie Rudeanu, mare logofăt al lui Mihai, nu s-a păstrat în original, ci într-o prelucrare latină scrisă într-un limbaj simplu, foarte apropiat de graiul poporului.

Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu dă un nou şi puternic avânt culturii în limba română. Se tipăresc acum primele cărţi de legi: Pravila de la Govora, cu un tiraj special pentru Transilvania, iar în Moldova, Pravila aleasă. Aceasta însemna de fapt recunoaşterea limbii române ca limbă a statului feudal. Dar monumentul cultural al epocii, de o însemnătate excepţională pentru dezvoltarea limbii literare, l-a constituit Cazania sau Carte românească de învăţătură (1643) a mitropolitului Varlaam. Marele cărturar a dat în această lucrare nu o simplă traducere, ci o operă de cultură într-o compilaţie originală, prin care limba română scrisă dobândeşte, pe baza limbii populare, un stil propriu, complet emancipat de schemele şi modelele limbii slavone. Această carte, tipărită în numeroase ediţii şi difuzată pe întreg teritoriul ţării, este aşa de cursiv scrisă, încât a putut fi citită ca un roman. Limba ei, ascultată de-a lungul a trei secole în biserică, a putut exercita o influenţă apreciabilă asupra limbii populare, pe care se întemeiase la rându-i. Mitropolitului Varlaam îi datorăm şi primele versuri scrise în limba română. Este vorba de acele Stihuri în stema domniei Moldovei, aşezate în fruntea Cazaniei.

În acelaşi timp cu Varlaam, mitropolitul Simion Ştefan aducea, în Transilvania, o nouă contribuţie remarcabilă la dezvoltarea limbii literare, prin cea dintâi traducere integrală a Noului Testament, făcută cu o deosebită grijă de a evita regionalismele, pentru că, aşa cum el însuşi spunea, „... cuvintele acele sunt bune, carele le înţeleg toţi...”. Efortul celorlalţi cărturari de a introduce limba română în biserică a fost continuat, prin traduceri şi tipărituri de cărţi religioase, de către Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care, ca şi Coresi şi Varlaam, arată că: „în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu minţea să grăiesc ca şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”. Dar opera principală a lui Dosoftei este şi piatră de temelie a poeziei româneşti, el fiind primul poet cult care... „în cinci ai [ani] foarte cu osârdie mare...”, după cum singur mărturiseşte, a tradus în versuri Psaltirea, folosind modalităţi de exprimare poetică neexperimentate până atunci.

Dacă mitropolitul Dosoftei, în secolul al XVII-lea, pătrunde în istoria literaturii române prin meşteşugul versificaţiei, în secolul următor, un alt cleric, Antim Ivireanul, se integrează mai adânc în sfera literaturii propriu-zise prin arta oratorică pe care a folosit-o în predicile sale. Istoria literaturii şi a limbii noastre literare înregistrează cu aceste predici, cunoscute sub numele de Didahii (învăţături), primele modele de discursuri, alcătuite după arta elocinţei. Iernatica lor, circumscrisă, în bună parte, problemelor religioase, relevă adesea aspecte sociale de interes general: „Nu să cuvine - desprinde el o învăţătură - cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţi, că sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţi; că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-şi acopere trupul, cei mari să odihnesc pre aşternuturi moi şi frumoase, şi cei mici se culcă pre pământul gol şi pre paie; aceia însoţiţi cu mulţime de slugi, iar aceştia lipsiţi, pustii şi de ajutor, şi de prieteni; aceia între răsfăţări şi între bogăţii, şi aceştia între primejdii şi între întristăciuni. Însă, cu toate aceste măriri despărţite, nu să cuvine celor mici mai puţintică cinste şi dragoste, decât aceea ce să cuvine celor mari şi bogaţi, nici este cu dreptate celor mari să li se închine lumea, şi pe cei mici să-i batjocorească; de aceia să să teamă şi pre aceştia să-i obidească, de aceia să să ruşineze şi pre aceştia să-i înfrunteze; pentru căci măcar că cei mari cu sila şi puterea răsplătesc sudalmele, iar cei mici au îngeri sprijinitori în ceriu, de pedepsesc pe cei ce obidesc”.

Apariţia în 1688 a primei ediţii româneşti integrale a Bibliei - cunoscută sub titlul de Biblia de la Bucureşti - este apreciată drept momentul biruinţei depline a limbii române, ca limbă a cultului ortodox. Încununarea eforturilor depuse pe întinderea a peste un secol de numeroşi cărturari, clerici şi mireni, din ţările române, pentru traducerea şi tipărirea în limba română a principalelor texte religioase. Biblia de la Bucureşti, prin claritatea textului, acurateţea frazei, consecvenţa folosirii aceloraşi termeni (neaoşi sau de împrumut) cu aceleaşi înţelesuri, este considerată actul de consacrare a limbii române ca limbă literară. Ea a avut ca efect impunerea graiului muntenesc ca bază a evoluţiei ulterioare a limbii literare. După caracterul scrierilor dintre secolele XVI şi XVIII, limba română făcuse, în acest răstimp, progrese însemnate în dezvoltarea capacităţii sale de exprimare a ideilor, a atitudinilor şi sentimentelor.

Check Also

Tendinţe şi opţiuni în cultura românească interbelică

Europenism şi naţionalism Dacă în secolul al XIX-lea dominanta culturală erau elementele de unire între …

Cultura ceramicii pictate de tip Petreşti

Încă demult se cunoşteau în Transilvania centrală şi vestică resturi de ceramică pictată, fină, executată …

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …