Cultura în Moldova şi Ţara Românească în vremea feudalismului dezvoltat (secolul al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea)

În cursul perioadei feudalismului dezvoltat, cele trei ţări româneşti au cunoscut o importantă activitate culturală, care reflectă însuşi drumul străbătut de societate în dezvoltarea sa şi, mai ales, adâncirea antagonismelor de clasă. Dacă realizările de mare frumuseţe ale literaturii populare continuă să se transmită oral, în cultura clasei feudale - care păstrează însă şi forme orale - scrisul capătă o folosire tot mai largă. Literatura scrisă cuprinde, în acelaşi timp, genuri mai variate, fie că este vorba de circulaţia în manuscris şi apoi prin tipărituri a unor opere create în afara hotarelor, fie de elaborarea unor scrieri originale.

Limba de cultură a clasei feudale continuă să fie o limbă străină - slavona sau latina - dar începe să se folosească şi limba poporului, ceea ce va îngădui realizări de o mai puternică originalitate şi va permite răspândirea scrisului în pături mai largi. Începuturile scrisului în limba maternă şi înlocuirea treptată a limbii slavone şi latine cu aceea a poporului reprezintă cel mai însemnat moment cultural din istoria medie a României. Un rol tot mai însemnat în dezvoltarea culturii începe să fie deţinut de orăşeni, care au promovat şi scrisul în limba maternă.

Literatura orală populară şi de curte

Literatura populară, transmisă oral până în zilele noastre, este mai bogata şi mai valoroasa din punct de vedere artistic decât literatura culta a clasei feudale, în ea se oglindeşte lupta poporului pentru libertate, împotriva exploatării feudale şi a cotropitorilor străini. Dintre producţiunile literare ale poporului, numai operele epice pot fi datate, prin subiectul lor.

Este evident că o serie de balade populare reflectă situaţii şi întâmplări din secolele XV-XVI, chiar dacă ele au suferit, în cursul veacurilor, schimbări de formă sau în amănunte. Literatura epică a „cântecelor bătrâneşti” cuprinde două categorii de asemenea producţiuni: una care este rezultatul creaţiei poporului, în care apar figuri istorice iubite de el, întruchipând aspiraţiile lui, apoi cântecul feudal de curte, cântat la ospeţele boiereşti şi domneşti, literatură cavalerească, preluată şi transmisă şi ea, cu modificări, tot prin cântăreţii populari.

Epica populară din acest timp cântă lupta pentru apărarea ţării împotriva cotropirii turceşti şi tătăreşti, luptă purtată de popor adesea cu mijloace proprii. Dintre aceste producţiuni, „Fântâna gerului” este o baladă răspândită atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească; ea descrie lupta dintre „Crivăţ” şi oastea turcească a lui Malcoci-oglu, care este nimicită în Moldova.

Balada se întemeiază pe un fapt istoric, atestat de cronici: e vorba de expediţia condusă de Malcoci, care, în anul 1499, a trecut prin Moldova, întorcându-se din Polonia, unde a avut de suferit din cauza unui ger năpraznic. Într-una din variante, poetul popular pune în gura Crivăţului aceste cuvinte, care întruchipează sentimentul popotului faţă de năvălirile turceşti: „Bre, Malcociu, dumneata, ce-ai venit la mine, cu oştire, câtă frunză, câtă iarbă, pe mine ca să mă baţi? Că nimic nu ţi-am stricat...”; iar în altă variantă: „Ce cauţi în moşia mea, tu şi cu oştirea ta?”.

Cântecul luptei de la Tereblecea - creaţie populară în proză, pe baza unei balade pierdute - povesteşte cum, în vreme ce Ştefan cel Mare era plecat la luptă cu ungurii, locuitorii acelui sat - de lângă Târgul Siretului - fiind atacaţi de tătari, se apără cu mijloace proprii, ridicând o tabără pe un deal, până ce un flăcău din sat străbate până la domn şi cheamă oastea ţării. Balada luptei de „la vadurile Brăilei”, păstrată într-o serie de variante, transmite povestirea unor împrejurări de la mijlocul veacului al XV-lea, ale luptei pescarilor şi orăşenilor cu turcii năvălitori şi cu genovezii exploatatori.

Pe lângă lupta pentru apărarea ţării, balada populară din veacurile XV-XVI îmbracă şi sentimente de revoltă împotriva asupririi feudale. Databile din această epocă sunt tradiţiile pe care le consemnează cronicarul Ioan Neculce, în O seamă de cuvinte. Astfel, e posibil ca povestirea despre Purcel - omul sărac, care nu poate ara decât dumineca, cu boi de împrumut şi căruia Ştefan cel Mare îi face dreptate - să fi avut la bază un cântec popular al celor asupriţi. Dimitrie Cantemir pomeneşte şi el de un cântec pierdut, balada lui Petru Rareş, în care se amintea vadul de la Obluciţa, ce trebuie pus în legătură cu negustorii care-l foloseau şi erau prădaţi de haiduci.

Cântecul feudal de curte reprezintă poziţia şi interesele clasei feudale. Existenţa la noi a cântăreţilor de curte, mai veche probabil decât această perioadă, este atestată acum de numeroase izvoare. Cronicarul polon Strykowski a auzit, în 1574, la curtea domnească din Bucureşti, cântecul lui Ştefan cel Mare, glorificând izbânzile domnului moldovean. În 1588, Ierotei al Monembasiei, un cronicar grec din vremea lui Petru Şchiopul, spune că acest domn „iubea mult pe cântăreţi şi avea un cântăreţ renumit pentru arta sa”. Cronicarul moldovean Nicolae Costin arată cum, în vremea lui încă, la ospeţele domneşti, lăutarii cântau „cântecele domnilor trecuţi cu nume bun”.

Între cântecele bătrâneşti transmise de popor, dar care reprezintă preluarea unor balade de curte boierească, amintim balada „Radu vodă şi Drăgan”, în care se povesteşte uciderea domnului Ţării Româneşti Radu de la Afumaţi, de către ceata boierului Drăgan (personaj istoric). Domnul este învinuit că nu s-a purtat aşa cum se poartă un suzeran cu vasalul său, pe care nu l-a „miluit”; boierul îl acuză pe domn că, la nuntă, „toţi boierii că mi-au dat, care vii, care moşii, care galbeni pe tipsii; numai tu, nasule, nu mi-ai dat nici o vie, nici moşie şi nici galbeni pe tipsie. Atunci eu că m-am jurat să nu te las netăiat”. Este o baladă a boierilor care se ridică împotriva domnului, pentru că nu le împarte averi şi demnităţi.

Balada morţii lui Petru Vartic, hatmanul moldovean ucis pe la 1550, reprezintă de asemenea un cântec boieresc, cuprinzând un protest al boierimii împotriva puterii domnului, care voia să supună pe marii feudali. Tot sub forma unor balade - de data aceasta cântate la praznice mănăstireşti - s-au putut păstra amintiri despre fundarea unor mănăstiri. Astfel sunt legendele în legătură cu întemeierea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare, consemnate de Ioan Neculce în O seamă de cuvinte, precum şi acelea ale bisericilor Sf. Procopie din Badeuţi şi Sf. Dumitru din Suceava, care ne-au fost transmise de Letopiseţul lui Ureche.

Cultura slavo-română în Ţara Românească şi Moldova

Limba slavă - folosită de români din veacul al X-lea, ca limbă a bisericii, apoi a statului şi a culturii - s-a menţinut până în secolul al XVII-lea, rămânând în contact cu limbile slave vii ale popoarelor vecine. Textele care au circulat la noi în limba slavă bisericească prezintă influenţe ale limbii medio-bulgare şi medio-sârbe, în Ţara Românească şi Transilvania de sud, la care se adaugă şi influenţe ruse-apusene în Moldova, Transilvania de nord şi mai ales în Maramureş.

Textele slave care s-au copiat în prima jumătate a secolului al XV-lea, în special cele din Moldova, erau redactate în stil retoric; ele cuprindeau traduceri după opere bizantine, în care se tratau probleme teologice. Citirea lor presupunea o adâncă înţelegere a limbii şi o cultură specială. Prin aceasta, ele erau rezervate numai membrilor culţi ai clasei stăpânitoare, mai ales clericilor.

În afară de copierea manuscriselor care circulau în ţările slave, a avut loc şi redactarea de către scriitori români a unor lucrări originale în limba slavă. Astfel, fostul logofăt al lui Mircea cel Bătrân, Filos, care în călugărie se numea Filotei, este autorul unor imnuri religioase slavone, care se cântau odată cu psalmii aleşi. Un alt asemenea autor cunoscut este Simion Dedulovici, vistier în Ţara Românească, care scria, la sfârşitul secolului al XV-lea, tot în slavoneşte, o laudă a sfântului Mihail al Sinadelor.

A existat, aşadar, o literatură redactată în slavoneşte de către români, boieri şi clerici. E adevărat că această literatură, scrisă într-o limbă străină, nu este aşa de bogată ca literatura slavă din Serbia, Bulgaria sau Rusia, unde condiţiile creaţiei literare erau mai favorabile, limba scrisă fiind acolo apropiată de cea vorbită de popor. De aceea, majoritatea manuscriselor care au circulat la noi sunt copii după texte provenind din ţările slave.

Legăturile bisericeşti ale românilor cu ţările slave ortodoxe au dus şi la redactarea în afara hotarelor României a unor scrieri slave destinate unor ierarhi ai bisericii din ţările noastre. Astfel sunt scrisorile ce cuprind probleme teologice, adresate de patriarhul Eftimie de Târnovo mitropolitului Antim al Ungrovlahiei şi stareţului Nicodim de la Tismana. Aceloraşi legături li se datorează, pe de altă parte, venirea la noi a unor cărturari slavi, care au desfăşurat aici o importantă activitate. Astfel, figura lui Grigore Ţamblac - bulgar din Târnovo, mai târziu mitropolit de Kiev - se încadrează şi în istoria literaturii române, de vreme ce el a scris opere originale, în limba slavă, pentru români, în timpul şederii sale în Moldova.

Dintre predicile slavone ale lui Grigore Ţamblac, câteva sunt indicate ca fiind alcătuite pe când era „prezviter al marei biserici a Moldo-vlahiei”. De asemenea, la cererea lui Alexandru cel Bun, Ţamblac a scris în slavoneşte, folosind un stil retoric, Viaţa sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte tocmai atunci fuseseră aduse la Suceava de la Cetatea Albă (1402).

Culegând informaţiile sale din Moldova, autorul descrie viaţa din porturile Mării Negre la începutul veacului al XV-lea, comerţul pe mare, viaţa comunităţii orăşeneşti din Cetatea Albă şi relaţiile ei cu tătarii. Partea finală a scrierii povesteşte aducerea rămăşiţelor lui Ioan cel Nou la Suceava, de către Alexandru cel Bun, scenă care va fi reluată şi ilustrată apoi de zugravii moldoveni la Voroneţ şi Suceviţa.

În Ţara Românească s-a scris, tot în limba slavă, viaţa lui Nicodim, întemeietorul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, care, însă, nu ni s-a păstrat. Cultura slavă la români nu trebuie considerată ca restrângându-se la mediul călugăresc. Este sigur că unii boieri, dregători domneşti şi chiar unele elemente orăşeneşti - învăţaseră slavoneşte, limbă în care se scriau actele de cancelarie, la curte şi în oraşe. Redactorii acestor acte nu au nume călugăreşti şi erau români.

În Moldova, un document din 1452 arată că se aflau la curtea domnească cel puţin 6 grămătici: Toader, Prodan, Dobrul, Cârstea, Vulpaş şi Steţco, în veacurile XV - XVI, nu numai actele privind proprietatea feudală, ci şi cele de scutire vamală, destinate negustorilor şi vameşilor, corespondenţa comercială a oraşelor, cât şi unele scrisori particulare boiereşti, erau scrise în slavoneşte, ceea ce arată că erau destul de numeroşi cunoscători ai limbii slave. Scrierile cu caracter religios copiate în mănăstiri erau citite şi de unii boieri şi dregători; o arată existenţa însemnărilor lăsate de cititorii boieri pe multe din aceste manuscrise. Prezentând orânduirea socială drept rezultat al unei hotărâri divine, literatura religioasă a contribuit în chip deosebit la întărirea feudalismului.

Cărţile populare

Cărţile populare, adică textele apocrife cu caracter religios eretic, precum şi romanele populare, roade ale imaginaţiei poporului, au circulat în manuscris în slavoneşte, în ţările române, încă din veacul al XV-lea. Unele din aceste manuscrise slave cuprind legende răspândite şi prelucrate de secta bogomililor din Bulgaria, pe baza unei concepţii dualiste, după care lumea este creaţia a două puteri: binele şi răul, care se luptă necontenit între ele.

Ea duce în chip necesar pentru popor la concepţia înglobării între creaţiile „răului” a tot ce este asuprire şi nedreptate, adică structura însăşi a orânduirii feudale. Între cărţile bogomilice care au fost copiate în Ţara Românească şi Moldova se numără: Vedenia lui Isaia proorocul şi Cartea tainică a lui Enoh, ambele cuprinzând descrierea unor călătorii imaginare în ceruri.

Alături de cărţile bogomilice, s-au mai copiat în slavoneşte diferite cărţi de profeţii (între care unele prevestesc pieirea turcilor), precum şi romanele Varlaam şi Ioasaf (o prelucrare a legendei indiene a vieţii lui Buda) şi Alexandria (povestirea legendară a vieţii lui Alexandru Macedon). Prin tendinţele lor, toate aceste cărţi se adresau poporului, fiind opuse atât bisericii oficiale ortodoxe, cât şi stăpânirii boierilor (de pildă, în Varlaam şi Ioasaf autorul se ridică împotriva asupririi şi nedreptăţii). Deşi scrise în slavoneşte, conţinutul lor s-a răspândit printre orăşeni şi ţărani, dovadă prelucrarea apocrifelor şi legendelor bogomilice în creaţia populară orală. Este foarte probabil că anumiţi cărturari ai satelor, preoţi şi grămătici, povesteau celor neştiutori de carte, la şezători, legendele citite de ei în slavoneşte.

Literatura în perioada centralizării statului

Centralizarea statului feudal în Ţara Românească şi Moldova s-a oglindit şi în dezvoltarea culturii clasei stăpânitoare. În această perioadă se constată predominarea iniţiativei şi patronajului domnesc în producţia literară bisericească şi, totodată, apariţia unei istoriografii legate de curtea domnească şi servind interesele puterii centrale. În prima jumătate a secolului al XV-lea, cele mai multe manuscrise slave religioase nu sunt scrise din iniţiativă domnească, ci din iniţiativa clerului, în special pentru mănăstiri. În schimb, către sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului următor, mai ales în Moldova, majoritatea manuscriselor bisericeşti sunt copiate din porunca şi cu cheltuiala domnului.

În al doilea rând, conţinutul manuscriselor diferă între cele două perioade: în prima jumătate a secolului al XV-lea manuscrisele slave cuprind numeroase „omilii” bizantine, interpretări ale scripturii, cu caracter teologic-mistic, pe când cele scrise în perioada centralizării statului sunt mai ales cărţi necesare cultului (evanghelii, liturghiere, psaltiri, apostoli), precum şi povestiri morale accesibile celor mai puţin învăţaţi; literatura de interpretare teologică este cu mult mai rară în această epocă. Avem a face acum cu o literatură bisericească pentru nevoile curente ale bisericii ţării întregi, pentru cercuri mult mai largi decât acelea cărora li se adresa literatura mistică bizantină din perioada precedentă.

Cu toată creşterea numărului manuscriselor, cărţile erau încă rare, ceea ce se vede şi din preţul lor foarte ridicat, mai ales când sunt şi ferecate în argint. La sfârşitul veacului al XV-lea, Vlad vodă Călugărul cumpărase de la egumenul mănăstirii Brădet o parte a muntelui Prislopul cu un tetraevanghel: „preţul lui a fost de o mie de aspri”; în 1539, egumenul Tismanei cumpără ocină la Groşani, cu două cărţi, „preţul lor 17 ducaţi”. Şi în această perioadă se scriu opere slavoneşti de către români; din secolul al XVI-lea datează unele rugăciuni şi oraţii slavone scrise în Moldova, având adaosuri, din jumătatea a doua a veacului, titluri în româneşte: „pentru sănătatea fecioriţelor”, a „maice a lui vodă”, a „voinicilor (oştenilor)... când vor vrea să încalece” (la oaste) etc.

Literatura istorică

Literatura istorică în limba slavă cunoaşte o dezvoltare mai importantă în Moldova, unde procesul de centralizare a statului, determinat de factori obiectivi, a fost condus cu mai multă consecvenţă de către Ştefan cel Mare şi de urmaşii săi. Cronicile slave ale Moldovei, care cuprind istoria ei în veacurile XIV-XV, sunt următoarele: Letopiseţul anonim al Moldovei (numit în trecut de la Bistriţa), apoi cele două versiuni ale Letopiseţului de la Putna şi trei prelucrări în alte limbi: cronicile moldo-germană, moldo-polonă şi moldo-rusă.

Din comparaţia textelor acestor cronici se poate uşor vedea că toate derivă dintr-un prototip unic, slavon, căci anume pasaje privitoare la acelaşi eveniment sunt redactate cu expresii identice în toate cronicile. A existat, deci, o cronică unică a Moldovei, alcătuită în secolul al XV-lea, în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, deoarece povestirea domniei lui ocupă şase şeptimi din cronică, iar partea care aminteşte vremurile anterioare cuprinde greşeli de date şi omisiuni de fapte esenţiale. Dintre toţi domnii, singur Ştefan este numit „alesul lui Dumnezeu”.

Modelele acestei cronici au fost, evident, cronicile bizantine de caracter popular, în special cea a lui Gheorghe Amartolos, tradusă în slavoneşte, precum şi letopiseţele şi rodosloviile (genealogiile) sârbeşti, după care s-au imitat titlurile (Povestire pe scurt), titlul de ţar dat domnilor Moldovei şi aşezarea materiei pe generaţii ale familiei domnitoare. Istoriografia moldovenească nu s-a dezvoltat din amplificarea pomelnicelor, cum credeau vechii istorici, ci în contact cu literatura istorică a popoarelor slave. Dintre cele trei versiuni de circulaţie internă, Letopiseţul anonim al Moldovei reprezintă forma veche, mai puţin remaniată, pe când cele două versiuni numite putnene au fost completate cu fapte care privesc mănăstirea Putna şi cu alte informaţii istorice, aşezate însă nelalocul lor, iar unele pasaje au fost prescurtate.

Cronica moldo-germană a fost tradusă în limba germană în Moldova (numirile oraşelor moldoveneşti au forma folosită de germanii din aceste oraşe în secolul al XV-lea); ea reprezintă traducerea textului vechii cronici slavone, cu adaosuri şi prelucrări ale traducătorului. Cronica moldo-polonă cuprinde şi ea textul vechiului letopiseţ slav, cu adaosuri ale traducătorului polon, care scria în Moldova în secolul al XVI-lea.

În sfârşit, Cronica moldo-rusă este o prelucrare după versiunea de la Putna şi a fost anexată la letopiseţul ţarilor Moscovei, tot în veacul al XVI-lea, ca urmare a relaţiilor politice de atunci dintre Moldova şi Moscova. Aşadar, cronica Moldovei din veacul al XV-lea a fost folosită ca instrument diplomatic, pentru cunoaşterea Moldovei la curţile străine. Acest fapt arată în chip neîndoielnic că avem a face cu o cronică oficială. De altfel, o serie de amănunte redate de cronică, privind mici fapte de la curte sau evenimente militare, arată că scriitorul a fost martor al celor petrecute la curte şi la război.

Cronica Moldovei lui Ştefan cel Mare - aşa cum este păstrată în versiunea Letopiseţului anonim al Moldovei, care a suferit cele mai puţine schimbări - reflectă ţelurile politice urmărite de domnie. Domnul Moldovei este socotit reprezentantul luptei comune a creştinătăţii (christianstvo - nume colectiv, dat tuturor popoarelor care luptau contra turcilor). Domnii munteni care trecuseră de partea turcilor sunt socotiţi în rândurile paginilor. Ştefan cel Mare este numit „pobiedonoseţ” (purtător de biruinţă), titlu dat de biserică sfântului Gheorghe. Pe lângă preamărirea luptei lui Ştefan pentru independenţa Moldovei - considerată ca o luptă purtată în numele tuturor ţârilor vecine ameninţate - domnul este prezentat de cronicar drept un stăpânitor căruia toţi feudalii îi datorează supunere.

Cronica trece sub tăcere alegerea de către boieri a lui Ştefan la Direptate, descrisă în alte versiuni, precum şi faptul că unii boieri i-au salvat viaţa în lupta de la Şcheia, în 1486. Pentru autorul cronicii, domnul nu depinde de boieri, ci se află deasupra lor, însoţit de vitejii săi, pe care-i pomeneşte întotdeauna înaintea boierilor. Între figura de luptător pentru independenţa ţării şi aceea de stăpân în interior este o strânsă legătură în mintea scriitorului: domnul trebuie să fie stăpân, pentru că el este cel care conduce lupta de apărare a ţării.

Singura lucrare privind istoria Ţării Româneşti din veacul al XV-lea o formează Povestirea despre Dracula Voievod (Vlad Ţepeş). Deşi păstrată într-o traducere rusească, se vede bine că originalul - care a lăsat urme în lexicul traducerii - fusese redactat în limba slavă meridională, în medio-bulgară, limbă folosită în Ţara Românească şi în Transilvania. Lucrarea a fost redactată în 1486, la Buda, unde autorul se afla, probabil, în suita pretendentului muntean Mihnea, fiul lui Vlad Ţepeş.

După cum rezultă din analiza limbii şi a cuprinsului povestirii, autorul era probabil român transilvănean. Spre deosebire de povestirile săseşti despre Vlad Ţepeş, pe care autorul ei le-a cunoscut, aceea slavă prezintă figura domnului Ţării Româneşti ca a unui mare luptător împotriva turcilor, drept, crud, dar spiritual, mândru şi îndrăzneţ, pe când povestirile săseşti scot în relief numai cruzimea lui. Forma adoptată de această scriere nu este cea analistică, ci cea anecdotică, apreciată în acea vreme.

Cronicile slave moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XVI-lea

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova continuă alcătuirea de cronici slave, tot pe linia cronicilor oficiale de curte, menite să susţină acţiunea centralizatoare a domniei. Cronica lui Macarie, episcop de Roman, cuprinde istoria Moldovei de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până în 1552. După cum declară autorul în preambulul cronicii, el scrie ca un continuator al cronicarului lui Ştefan cel Mare şi a redactat opera din porunca domnului Petru Rareş şi a logofătului Teodor.

Spre deosebire, însă, de autorul cronicii lui Ştefan, care scrie simplu, Macarie este un retor de stil bizantin. Pentru a preamări pe eroul său, el a împrumutat fraze retorice, destul de îndemânatic adaptate la istoria Moldovei, din opera lui Constantin Manasses, cronicar bizantin din veacul al XII-lea, care a scris în versuri greceşti o istorie a lumii, tradusă apoi în proză în limba medio-bulgară, în secolul al XIV-lea.

Cronica lui Macarie este, de fapt, o prelucrare în stil retoric a analelor de curte, azi pierdute, care fuseseră redactate sobru şi precis. Acestea nu s-au păstrat decât înglobate în Cronica moldo-polonă şi în aceea a lui Ureche, care cuprind pentru epoca tratată de Macarie o povestire mai simplă, dar mai bogată în fapte şi date precise, ce lipsesc la Macarie. Cronica lui Macarie reprezintă punctul de vedere domnesc, împotriva boierimii care se opunea întăririi puterii centrale. Cronicarul ia partea lui Ştefan cel Tânăr împotriva complotului boierilor din 1523 şi laudă biruinţa domnului asupra feudalilor. După părerea lui Macarie, venirea turcilor în Moldova, în 1538, şi căderea lui Rareş sunt datorate boierilor trădători, care s-au ridicat împotriva domnului lor, chemând în ţară pe sultan.

În afară de cronica lui Macarie, a mai existat o altă povestire a faptelor lui Petru Rareş, tot în limba slavă, descriind peregrinările lui în Transilvania şi la Constantinopol şi întoarcerea sa în ţară. Şi în această lucrare se aduc învinuiri boierilor trădători. Povestirea, rămasă necunoscută lui Macarie, a fost intercalată în cronica lui Ureche, în traducere românească. Spre deosebire de stilul solemn al lui Macarie şi de stilul sec al vechilor letopiseţe, povestirea pribegiei şi întoarcerii în ţară a lui Petru Rareş - scrisă probabil de un boiernaş sau de un diac provenit din popor - este plină de culoare şi de amănunte familiare. Valoarea ei literară se recunoaşte chiar şi în haina traducerii româneşti.

Literatura juridică. Pravilele slavone

Nevoile statului feudal şi ale bisericii au determinat copierea şi în ţările noastre a pravilelor de legi bizantine, traduse în slavoneşte încă din veacul al XIV-lea. Aceste codice de legi - dintre care cea mai răspândită este Syntagma (colecţia) lui Matei Vlastares - cuprind legi bisericeşti, precum şi dispoziţii penale şi civile bizantine, bazate pe legiuirile lui Iustinian şi ale urmaşilor săi. Cel mai vechi manuscris slav de pravilă copiat în Ţara Românească este Zaconicul (codice de legi), scris la Târgovişte, în anul 1451, de grămăticul Dragomir, din porunca lui Vladislav voievod. În Moldova, cel mai vechi manuscris slav de pravilă datează din 1472 şi cuprinde Syntagma lui Matei Vlastares, copiată de ieromonahul Ghervasie de la Neamţ. Alt manuscris al aceleiaşi pravile a fost scris de grămăticul Damian la Iaşi, în 1495, din porunca lui Ştefan cel Mare.

În secolul al XVI-lea, numărul pravilelor copiate este tot mai mare. În 1556, cronicarul Macarie a copiat şi a orânduit pe articole, după ordinea alfabetului slav, Syntagma lui Matei Vlastares, potrivit cererii adresate de ţarul Rusiei, Ivan al IV-lea, lui Alexandru Lăpuşneanu. Un fapt care arată larga răspândire a pravilelor slavone este tipărirea unei pravile la Târgovişte, în tipografia domnească; este vorba de aşa-numita Pravilă a sfinţilor apostoli, o pravilă bisericească cu elemente laice, ce se află tipărită în anexele Molitvelnicului din 1545, publicat din iniţiativa domnului muntean Radu Paisie. Înlocuirea treptată, în unele domenii juridice, a vechiului obicei al pământului cu pravilele bazate pe dreptul romano-bizantin reflectă procesul de dezvoltare cunoscut de societatea din Moldova şi Ţara Românească şi întărirea autorităţii domneşti.

Elemente de cultură greacă în cultura feudală românească

Civilizaţia bizantină a pătruns la nord de Dunăre încă de la începutul orânduirii feudale, atât datorită influenţei directe exercitate în timpul dominaţiei bizantine, cât şi în haină slavonă şi prin mijlocirea slavilor de sud. Legăturile directe cu Bizanţul şi cultura lui au continuat apoi prin comerţul pe mare şi prin relaţiile bisericeşti cu Muntele Athos şi cu patriarhiile din Orient.

Influenţa grecească se simte în cultura Ţării Româneşti şi Moldovei şi în secolul al XV-lea. Astfel, este semnificativ faptul că patrafirul cu chipurile lui Alexandru cel Bun şi al doamnei sale Marina poartă inscripţii greceşti, în care domnul este numit „avtocrator” iar doamna „avtocratorissa”, după modelul bizantin. Un epitaf din vremea aceluiaşi domn, din 1428, are, de asemenea, o inscripţie greacă.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, se redactează unele scrieri în limba greacă, legate de probleme româneşti. Cea mai importantă dintre acestea este Viaţa sfântului Nifon, scrisă între 1517 şi 1521, de Gavril, preotul mănăstirilor de la Athos, care a călătorit în Ţara Românească şi a alcătuit această scriere sub patronajul lui Neagoe Basarab şi al familiei Craioveştilor.

Viaţa lui Nifon cuprinde numeroase ştiri din istoria Ţării Româneşti şi reprezintă punctul de vedere al Craioveştilor în politica ţării, în lupta lor împotriva urmaşilor vechii familii domnitoare. Craioveştii şi, în special, Neagoe Basarab sunt arătaţi ca aflându-se sub protecţia unui sfânt, ceea ce urma să le dea mai mult prestigiu. Viaţa lui Nifon a fost tradusă apoi în româneşte şi introdusă în cronica ţării. Influenţa culturii greceşti nu se exercită însă în Ţara Românească şi Moldova în chip mai larg decât începând din a doua jumătate a veacului al XVI-lea.

Începuturile tiparului în Ţara Românească

Introducerea tiparului în Ţara Românească, la începutul veacului al XVI-lea - când folosirea lui în Europa data doar de circa o jumătate de secol - se leagă de eforturile domniei pentru întărirea autorităţii bisericii, ca principal reazem ideologic al statului. Ea a avut loc în cadrul măsurilor întreprinse de Radu cel Mare, cu scopul de a întări controlul episcopilor asupra întregului cler - şi, prin aceasta, asupra mirenilor - şi de a face mai strânsă legătura dintre stat şi biserică.

De aceea, primele tipărituri realizate în Ţara Românească aveau drept scop să ajute la instruirea clerului şi să asigure oficierea slujbei religioase în condiţiile impuse de episcopat. Dar, deşi obiectivele urmărite de domnie erau atât de limitate şi cu un caracter precis de clasă, totuşi introducerea tiparului a însemnat un moment important în istoria culturii feudale româneşti, tiparul fiind principalul mijloc de răspândire a culturii scrise în sânul societăţii.

Radu cel Mare l-a chemat în Ţara Românească pe meşterul Macarie, care lucrase înainte în tipografia domnitorului Gheorghe Ţernoievici din Munte-negru. Tipografia munteană este însă deosebită de cea muntenegreană: literele nu sunt de factură veneţiană, ca cele din Muntenegru, iar textele şi limba tipăriturilor din Ţara Românească sunt cele din manuscrisele slavo-române, ceea ce arată că ele s-au tipărit în ţară, pentru nevoile bisericii de aici.

În tipografia condusă de Macarie s-au tipărit trei cărţi de cult: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512), toate în limba slavă bisericească de redacţie medio-bulgară, folosită în Ţara Românească. În epilogurile acestor cărţi se aminteşte patronajul domnilor Ţării Româneşti asupra tipografiei şi se justifică tipărirea cărţilor prin datoria acestora de „a umple bisericile cu cărţi”.

După încetarea activităţii acestei tipografii, probabil în urma morţii lui Macarie, materialul tipografic a fost folosit de tipografiile slave care au continuat să existe în Ţara Românească în cursul veacului al XVI-lea, iar cărţile tipărite de Macarie au fost reeditate cu mici deosebiri. În 1545, în timpul domniei lui Radu Paisie, reîncepe activitatea tipografică, întreruptă timp de 33 de ani.

Tipografia se afla acum sub conducerea meşterului sârb Dimitrie Liubavici, proprietarul preselor instalate în casa lui din Târgovişte. El a tipărit întâi un Molitvelnic - carte de rugăciuni în slavoneşte, având însă în anexă pravila amintită - iar apoi, în timpul domniei lui Mircea Ciobanul, în 1547, un Apostol. Această carte are şi o ediţie pregătită pentru domnul Moldovei, Ilie Rareş. De asemenea, o Evanghelie slavonă, ieşită din aceeaşi tiparniţă, poartă şi ea stema şi numele lui Ilie Rareş, ceea ce arată că tipografia nu lucra numai pentru Ţara Românească, ci şi pentru Moldova, unde nu exista încă tipografie, şi indică strânsele legături culturale dintre cele două ţări.

Începuturile scrisului în limba română în Moldova şi Ţara Românească

Începuturile scrisului în limba poporului în Moldova şi Ţara Românească datează din primele decenii ale secolului al XVI-lea, urmând la scurt interval după traducerea primelor cărţi bisericeşti în româneşte, în Maramureş. Prima scrisoare în româneşte din Ţara Românească ce ni s-a păstrat datează din 1521, şi, fapt caracteristic, a fost redactată de un orăşean, Neacşu din Câmpulung.

Scrisoarea este adresată braşovenilor şi cuprinde informaţii despre mişcările oştilor turceşti. În ce priveşte Moldova, potrivit unei informaţii din anul 1532, se alcătuise aci încă dinainte o traducere a Apostolului şi a Evangheliei în româneşte. Un învăţat străin, doctor, cu titlu academic, din Polonia, auzind de aceste traduceri, venise în Moldova să le copieze, cu scopul de a edita în Germania - sub oblăduirea lui Luther - o colecţie în care să figureze cărţile bisericeşti în diferite limbi.

Aşadar, apariţia scrisului în limba română formează un fenomen cultural care se iveşte aproape simultan în cele trei ţări române şi nu numai pentru cărţile bisericeşti, ci şi în scrisori şi acte cu caracter laic. Avem, deci, a face cu o schimbare culturală întemeiată pe transformarea societăţii în toate cele trei ţări româneşti, şi anume ridicarea micii boierimi şi a orăşenilor.

Apariţia scrisului în limba poporului nu trebuie deci socotită ca fiind rezultatul influenţei doctrinelor religioase care propovăduiau citirea liturghiei în limba maternă - cum credea vechea istoriografie - ci ca urmare a dezvoltării societăţii româneşti şi a necesităţii simultane a folosirii limbii române în toate domeniile scrisului, nu numai în cel bisericesc. Lupta împotriva limbii slavone, începută la sfârşitul secolului al XV-lea şi în primele decenii ale celui următor, continuă până la sfârşitul veacului al XVII-lea, când are loc biruinţa definitivă a limbii vorbite de popor.

Cultura orăşenească şi primele şcoli

În a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în prima jumătate a celui următor, cultura scrisă nu mai este apanajul mănăstirilor şi al curţilor feudale, ci ea se dezvoltă şi în cadrul oraşelor, unde prezintă caractere specifice. Târgoveţii aveau neapărată nevoie, în activitatea lor practică, de cunoaşterea scrisului şi a socotitului, pentru ţinerea registrelor şi a corespondenţei pe care o întreţineau oraşele noastre cu numeroase centre din afara hotarelor.

Dat fiind faptul că, în afară de români, în oraşe se găseau şi unii locuitori de origine străină, nu e de mirare că din unele oraşe ni s-au păstrat, din această vreme, scrisori, inscripţii, peceţi în diferite limbi (germană, latină, armeană, slavă). Cea mai veche scrisoare în limba populară (germană), scrisă în Moldova, provine de la Baia şi datează din 1421. Se poate observa, de asemenea, că şi limba slavă folosită în corespondenţa oraşelor din Ţara Românească şi Moldova, cu Bistriţa, Sibiul şi Braşovul, nu are formele arhaice, tradiţionale, ale limbii hrisoavelor domneşti, ci îmbracă formele limbii populare bulgare, sârbeşti şi ruse apusene, datorită orăşenilor cunoscători ai acestor limbi, aşezaţi în oraşele noastre.

În urma apariţiei scrisului în limba română în Maramureş, orăşenii au fost cei care au promovat folosirea limbii materne în scris şi în Moldova şi Ţara Românească. Primele şcoli destinate în chip special pregătirii laicilor, din ţările române de la sud şi est de Carpaţi, trebuiesc puse în legătură cu noul mediu de cultură al oraşelor. Având nevoie de o cultură mai înaltă, orăşenii nu se mai mulţumesc cu învăţământul limbii slave la dascălii de mănăstire, ci încep să trimită tineri la universităţile din Cracovia, Praga şi Viena, universităţi cu învăţământ în limba latină, unde se întâlnesc, încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, studenţi din Baia, Suceava, Bacău, Roman, Iaşi, Hârlău etc. Este posibil ca şcoli orăşeneşti mai înalte să fi existat şi în Moldova; o inscripţie latină din 1512, de la Suceava, aminteşte de Baptista din Vesentino (Toscana), magister in diversis artibus (magistru în diferite arte), care fusese probabil chemat la Suceava ca să predea în oraş celor ce aveau nevoie de cunoaşterea limbii latine.

În concluzie, merită sublimat faptul că dezvoltarea culturii în Ţara Românească şi Moldova, de la mijlocul secolului al XIV-lea până la mijlocul celui de-al XVI-lea, a cunoscut însemnate progrese şi anume: începuturile istoriografiei româneşti, în limba slavă, începuturile tiparului şi ale culturii orăşeneşti, apariţia şi răspândirea scrisului în limba poporului. Totodată, literatura orală în limba română - în special epica populară, care cântă lupta pentru independenţă şi libertate - constituie o pagină din cele mai frumoase ale vechii noastre culturi.

Check Also

Politicile culturale şi românii din afara graniţelor

Epoca constituirii şi organizării statului naţional român modern, marcată de revoluţia de la 1848, de …

Sciţii şi rolul lor în dezvoltarea culturii tracice locale

Intervenţia factorului scitic în procesul dezvoltării social-economice a populaţiei locale reprezintă un fenomen care se …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …